Dacă a fost un lucru care mi-a dat bătăi de cap aiurea tot anul, atunci aia a fost grădinița lui Grigore. Nimic dramatic, complicat sau complex, dar chestii random care te tot bâzâie ca nu țânțar noaptea. Problemele au început când Grigore s-a apucat de mușcat copiii din grupă. Ne-am asumat vina, ne-am cerut scuze și am căutat soluții. Pe de o parte era vorba „așa-s copiii, e doar o perioadă”, pe de altă parte nici mie nu mi-ar fi convenit să aflu că al meu copil e capsat zilnic la grădiniță. Am încercat să cooperăm și să întrebăm ce putem face, dar nici educatoarele nu prea se pricepeau să abordeze situația. Undeva pe la începutul primăverii, ne-au zis „să ne căutăm altă echipă de fotbal”. Nu m-a mirat decizia și cumva m-am bucurat sperând că o schimbare va face bine iar noua grădiniță va știi cum să se descurce.
La noua grădiniță am început discuția prin a le menționa foarte clar de ce ne mutăm, asta ca să nu fie luați prin surprindere. Țin minte perfect când ne-a zis tanti că „să stăm liniștiți că ei știu să se descurce în situații de genul”. Începtul a fost destul de promițător iar Grigore părea că se adaptează bine. Au fost câteva dimineți când zicea că vrea la cealaltă grădiniță, dar cu niște povești am reușit să schimb subiectul. Au fost câteva zile când ne-au scris că nu a reușit să doarmă la amiază și să mergem după el ca să nu îi deranjeze pe ceilalți. Mi s-a părut un pic ciudat, dar ziceau că e vacanță și că personalul e un pic limitat, așa că am trecut cu vederea. „old habbits die hard” așa că inevitabil s-a întâmplat să muște și aici. Am discutat atunci cu educatoarea să vedem ce s-a întâmplat și să știu cum putem rezolva/evita pe viitor. Pe de o parte avea legătură cu faptul că activitățile erau mai libere și era un pic mai greu de urmărit așa mulți copii, pe de altă parte, evident avea și Grigore vina lui. Am ajuns la un acord că angajăm o persoană care să fie acolo în apropierea lui, să fie atentă la comportamentul lui și să-i explice când ceva nu e ok și cum ar trebui să facă. Într-un fel speram că o să fie o soluție temporară, în același timp nu îmi venea să mai schimbăm încă o dată grădinița.
A venit toamna, o parte din copii au avansat în alte grupe și așa s-a întâmplat că Grigore a rămas fără prietenii pe care tocmai i-a făcut. În plus, chiar dacă la vârstă nu era cu mult peste ceilalți, la fizic clar era mai solid decât restul. Problema era că dacă îi trebuia o jucărie de la cineva, nu întreba foarte mult. Și aici o mică paranteză, sunt de acord că toată vina era la Grigore, pentru că el era agresorul, dar tare m-aș fi bucurat dacă i-ar fi învățat cineva și pe ceilalți copii să se apere un pic, să riposteze, să știe să zică un „NU” hotărât. Oricum, țin minte ședința cu părinții unde după 15 minute de discuții generale s-a trecut la jumătate de oră de vorbit doar despre Grigore. După ce și-au dat toți cu părerea, m-am prezentat și le-am zis că da, eu sunt tatăl lui, înțeleg situația și că lucrăm la asta. Nu mai țin minte exact fraza, dar mămica la o fetiță mușcată, mi-a zis ceva de genul că „a venit la ședință pregătită cu cuțitul în poșetă”. Am înțeles că pe de o parte era glumă (sper) dar pe de altă parte am înțeles perfect că era îngrijorată pentru copilul ei și se aștepta de la conducere să facă ceva. Dacă eram în locul ei, cel mai probail și eu aș fi fost destul de îngrijorat de situație și mă așteptam la o schimbare.
Săptămâna următare am vorbit cu directoarea și am decis să îl ducem pe Grigore la o evaluare să înțelegem mai bine sursa comportamentului. În același timp ne-a zis că un pic și ceilalți părinți au exagerat și că ei nu cedează presiunii venit din partea lor, în sensul că și ceilalți ar trebui să fie rezonabili. Mno ghici ce, doar câteva zile au trecut și Grigore a capsat iar pe cineva. Nici n-am apucat să ne cerem scuze sau să le zicem rezultatele evaluării că direct au zis să ne mutăm. Aparent toată partea cu „și ceilalți părinți trebuie să fie înțelegători” s-a dus pe geam și „noi știm să ne descurcăm în situații de genul” a fost doar marketing. Cu toate că părinții ceruseră mutarea, le-am înțeles frustrarea și supărarea, mai mult m-a enervat amatorismul din grădiniță și lipsa de experiență în a rezolva situații de genul.
Am încercat cu două grădinițe private așa că acum era momentul să încercăm una de stat. Am luat lista cu grădinițele din apropierea biroului meu și am decis cu Maria să le sunăm pe toate în funcție de distanță. Prima care răspunde că are loc și-l poate lua, îl ducem acolo. Am avut un pic de noroc și am prins loc la una relativ aproape de biroul meu. La Grigore îi place foarte mult, și-a făcut prieteni și se joacă frumos. A fost tranziția fără peripeții? Evident că nu, DAR de data asta au știut educatoarele cum să rezolve. Dacă înainte primeam notificări pentru fiecare problemă care se întâmpla, aici nu mă mai bate la cap nimeni, iar când merg după el doar îmi zic că au fost ceva chestii mici, dar s-au rezolvat, să nu îmi fac griji. MULȚUMESC.
Dimineața după ce îl schimb și intră în clasă, le dă la toți neața. Când trebuie să plecăm acasă vrea să mai rămână cu ceilalți copii să se joace în curte. Merge direct la ei, îi întreabă dacă vor să vină la joacă și apoi merg împreună de mână până în curte. Într-o dimineață când am întârziat pentru că n-a sunat alarma, a venit îngrijitoarea la Grigore și l-a dus separat să mănânce pentru că ratase micul dejun cu ceilalți.
Poate a mai crescut și el, dar eu cred că e și vorba aia „fiecare naș are nașul lui”. În plus e un sentiment foarte fain să îți zică cineva că a găsit o problemă de care tu nu știai, dar că între timp a și rezolvat-o așa că nu trebuie să îți faci griji.
De la doi ani jumate până la trei ani jumate, 2025 a fost un an destul de plin pentru Grigore. Pentru mine a fost un rollercoaster emoțional, dar cred că el s-a distrat destul de bine. Nu există un top sau o ordine anume, pentru că anul ăsta parcă n-a vrut să ia deloc pauză.
Nu cred că e o surpriză când spun că și 2025 a fost un an bun pentru tractoarele lui Grigore. Ne-am oprit la fiecare din ele să discutăm, să vedem ce poate face și cât de mare sau mic e. N-am ratat unul, iar de câteva ori, efectiv ne-am întors din drum ca să facem o pauză și să ne uităm. Le-am salutat dimineața în drum spre grădiniță și am făcut poze cu orice ocazie. Nu pot zice că am o explicație clară la fascinația pentru tractoare, escavatoare sau utilaje în mod general, dar cel mai probabil nu-s singurul tată de băiat care are o cutie plină acasă cu tot felul de modele. Partea faină e că îmi place și mie să mă joc și atunci trece timpul mai bine.
Fiind primul copil, Grigore s-a bucurat din plin de călătorit iar anul acesta nu a fost o excepție. Am mers împreună în Italia și „m-a ajutat” cu indicații despre cum să conduc o mașină manuală. La mare a descoperit că înghețata e defapt mai bună decât nisipul și s-a distrat destul de fain. Apoi când am avut delegație în Norvegia am mers toți împreună ca să fie mai distractiv. În timpul zilei eu eram la birou, dar după ce terminam cu lucrul, mergeam să vizităm părculețe și alte locuri din oraș. Cazarea unde am stat deși era într-o locație excelentă, probabil era nu pic prea „frumoasă” cu pian, chitară și tot felul de ornamente. Seara înainte de somn, mai primesc ocazional cerere să îi spun povestea de „cum am fost în Italia”.
Dintre toate, poate grădinița este cea care a generat cele mai multe bătai de cap, asta pentru noi, că Grigore a fost destul de relaxat, poate prea relaxat. Am început anul la creșa inițială și părea că totul e bine. S-a acomodat cu somnul, mânca bine în timpul zilei și cunoștea copiii, chiar și din alte grupe. Lucrurile s-au schimbat când a început să muște alți copii. Știam că e vina lui, ne-am cerut scuze și am încercat să căutăm soluții. Părea că există niște înțelegere și că o să lucrăm împreună să rezolvăm. În cele din urmă a fost înțelegere până ce nu a mai fost și ne-au spus ca că trebuie să ne mutăm pentru că nu prea mai aveau idei cum să abordeze situația iar ceilalți părinți erau cam supărați.
Am găsit destul de ușor/repede o altă grădiniță în apropiere unde ne-au spus să stăm liniștiți că ei știu cum să se descurce cu astfel de comportamente. Noi le-am spus că suntem acolo să cooperăm și să ajutăm cum putem, iar la Grigore i-a plăcut că erau mașini afară. Tranziția nu a fost foarte grea, i-am povestit că la grădinița veche s-a stricat poarta și că vine domnul Eugen (meșterul de acolo) să o repare. Părea că începe să își facă prieteni și să se așează lucrurile, dar după vacanța de vară s-au mutat prietenii lui în altă grupă și a rămas cu „cei mai mici”. Nu a trecut mult timp și iar au apărut „accidentele”. Am încercat mai multe variante dar și aici a fost înțelegere până ce părinții au cerut o schimbare și din nou am fost anunțați că trebuie să schimbăm. După două grădinițe private, am zis să încercăm una de stat unde dacă sunt mai mulți copii, poate o să se integreze și Grigore mai bine. Am luat lista de grădinițe care erau mai aproape de biroul meu și le-am sunat în ordinea distanței. Planul era că prima care ne răspunde și are loc liber, acolo îl ducem. Am avut (foarte mare) noroc și am prins un loc liber la o grădiniță aproape de centru.
Sunt deja vreo trei luni de când Grigore e la noua grădiniță și se simte foarte bine aici, are prieteni se joacă frumos și totul e ok. Glumesc, nu e totul 100% perfect, dar măcar aici educatoarele pot și știu să se descurce. Și are prieteni cu care se joacă, strigă și se bucură împreună. Și dimineața când intră în clasă strigă tare „neațaaaa” ca să știe lumea că începe distracția 😆. Iar într-o dimineață când am ajuns mai târziu și a ratat masa cu ceilalți copii, ne-a văzut doamna îngrijitoare când îl schimbam – „ce faci Grigore? ai mâncat? hai cu mine să mâncăm”. Și ziua a mers mai bine și n-am mai fost stresat că ne-am trezit prea târziu.
Trezirea nu-i cea mai ușoară și nu cred că o să fie prea curând, mai ales că avem un traseu de optimizat dimineața. 5 minute dacă pornim mai târziu, întârziem poate 10 minute sau chiar mai mult. Încercăm să evităm aglomerația, avem niște străzi exacte pe unde trebuie să mergem și nu ne mai abatem de la drum. Ca să mă asigur că nu pierdem prea mult timp la îmbrăcat, varianta care funcționează cel mai bine e „mita”. Știe că am bombonici în mașină și că primește una doar când pornim și atunci reușim să ne organizăm mai eficient. Mergem cu mașina până undeva aproape de biroul meu iar de acolo pornim pe jos. Evident că mai vrea în brațe, dar înțelegerea e că îl duc doar dacă îmi zice o poveste bună… și de cele mai multe ori chiar merită.
Drumul spre casă e și el o aventură pentru că nu avem un plan, nu mergem cu mașina, vrem doar să mai pierdem vremea și să ne plimbăm pe cât de mult posibil. De ceva vreme a descoperit magazinul de condimente și a devenit unul din principalele puncte de oprire pentru că pe lângă condimente acolo mai sunt și bomboane la kg. Și înțelegerea e că luăm trei pentru că el are trei ani. Dar dacă se nimeresc să fie mai multe zile consecutive când trecem pe acolo, atunci intrăm în negocieri să luăm mai puține. „Luăm doar una”, „Vreau trei”, „Doar una”, „Două”, „Am zis doar una”, „Uite cum facem tati, una mie, una la mami și una la Silvia”. Și tot timpul mă gândesc la faza din Filantropica „Mâna întinsă care nu spune o poveste… ” și trebuie să apreciez că se zbate un pic, negociază, vine cu variante. Că dacă doar plângea, probabil îmi era mai ușor să nu mergem acolo, așa dacă vine cu argumente trebuie să discutăm și să vedem cum facem.
De cele mai multe ori drumul spre casă include și o oprire pe la carmangeria Moldovan pentru o supică sau niște mici și cârnăciori. La începutul anului împărțeam o ciorbă, acum suntem fiecare cu bolul lui. Apoi dacă suntem în zonă mai trecem și pe la Lidl unde știm că trebuie să luăm chiflă și covrig. Iar de acolo pornim pe jos până acasă. Nu-i o plimbare lungă, dar avem timp să mai povestim chestii, să mai vedem una alta și să facem niște mișcare după ce mâncăm. Ultima parte din an a fost chiar foarte faină din punctul ăsta de vedere pentru că am creat o conexiune foarte puternică împreună.
Pe final de an am început să-l pregătim pentru venirea Silviei în familie. Am înțeles că acesta poate să fie un moment mai dificil pentru el așa că am vrut să-l includem și pe el în tot procesul de la început astfel încât să nu se simtă exclus. Și-i place foarte mult, și vine să o îmbrățișeze, vrea să o țină în brațe, iar înainte de somn îi spune tot timpul noapte bună. Pentru primele ~50 zile aș zice că e un început destul de bun, vedem noi cum o să fie mai târziu când încep să se cerete de la jucării.
A fost un an plin pentru Grigore. „Trece repede timpul” tinde lumea să zică, dar mie nu mi se pare chiar așa. S-au întâmplat destul de multe anul acesta, dar cu bune și rele anul a fost chiar ok. La final tot ce contează e ca le să se distreze, în rest rezolvăm noi ce e de rezolvat.
2024 cred că a fost cel mai greu an din câte țin eu minte. Nu rău sau urât, doar dificil și intens. Baiul e că majoritatea planurilor pe care mi le-am făcut și așteptările pe care le aveam de la mine, au fost puțin cam optimiste. Restul lucrurilor care trebuiau să facă diferența, nu că au dat greș, dar n-au ajuns încă la final așa că n-am putut să culeg energie la ele. Iar la finalul anului pur și simplu m-am simțit un pic mai obosit decât am fost în anii precedenți, și de aia zic că a fost greu.
năFRama. De când am început proiectul în 2012, nu prea am fost interesat de cum aș putea monetiza platforma, îmi doream să fac asta la un moment dat, dar nu reprezenta o prioritate. Spre finalul lui 2023 mi-a venit o idee grozav de bună despre cum aș putea contacta entități care ar putea fi interesate să o folosească – LinkedIn. Era așa de evident și de simplu – nu știu cum de nu m-am gândit mai devreme la asta. Am început să regândesc toate infrastructura și să pregătesc o interfață unde să pot adăuga și schimba statusul la o organizație mult mai ușor. Schimbările nu erau mari, dar eram entuziasmat că am luat totul pe cont propriu și „am trecut la următorul nivel”.
Țin minte că de Paște eram la Bistrița și totul era probabil undeva la 90% gata. Și ca să nu mai lungesc așteptarea am zis să încep „căutarea pe LinkedIn” și termin restul lucrurilor după. Primul impediment a fost când mi-am dat seama că pentru conturile de bază, funcționalitățile sunt cam limitate. Am văzut ce poate să ofere varianta premium și am activat un free trial. Mi-am setat filtre, le-am optimizat și am început căutarea. Am scris inclusiv un mini script care apăsa pe butonul de message, dădea copy-paste la un mesaj, înlocuia numele iar eu trebuia doar să dau send. Aștepta după mine, iar apoi deschidea informațiile la o nouă persoană. Totul a mers perfect, până ce m-am lovit de limita lunară impusă de ei.
@_@ csf, ncsf. Deși nu îmi convenea situația, înțelegeam perfect motivul. M-am mai documentat, am mai vorbit cu persoane din domeniu și am înțeles care ar trebui să fie direcția, din păcate n-am vrut să acord mai mult timp pentru partea de sales, speram doar că o să găsesc o scurtătură rezonabilă. Nu intră la categoria de eșec, toată munca nu a fost în zadar, atâtat tot că nu o pot trece la succes și nu am putut colecta „mulțumirea veșnică” și nici extra energie pentru ce mai aveam de făcut.
casa. La începutul anului aveam planul casei și un 3D unde mă puteam plimba ca în counter-strike. Ceva n-a mers neapărat cum trebuia și doar undeva la începutul verii a fost trimis spre aprobare. Și cum a prins fix perioada de concedii, au stat un pic „foile” la verificat, dar la final de iulie am fost anunțat că s-a rezolvat. Luna august a fost mult prea intensă ca să planific ceva, așa că doar prin septembrie am început mai serios. Am reușit să demolăm relativ rapid casa veche, am găsit echipă care să ridice casa la roșu și la mijloc de octombrie am dat drumul la treabă. Planul era să o terminăm de ridicat până la finalul anului, dar ce nu au reușit constructorii să ia în calcul e că ziua se termină mai repede și pe la 5 e deja întuneric.
Lucrurile avansează destul de bine și e foarte fain să vezi progresul. În continuare mi se pare că cea mai bună decizie pe care am luat-o legat de casă, a fost să lucrez cu un inginer constructor care să supervizeze tot procesul, să vorbească pe limba muncitorilor și să se asigure că lucrurile ies ca la carte. Mă pricep eu la multe, dar chiar nu îmi doream să devin expert în cărămidă sau betoane, cu toate că fără să vreau am mai prins una alta. Eu mi-aș dori ca „Masa de Crăciun” din 2025 să o facem în Aiton, și o să îmi concentrez energie în această direcție, dar rămâne de văzut ce o să reușim.
ciubăr. Încă un lucru de care mi-am dat seama că a început să îmi placă destul de mult, e să pierd vremea în ciubăr la povești. Am fost anul acesta la o petrecere de burlaci, la o cabană de bărbați și în teambuilding și am petrecut destul de mult timp „la murat”. Dacă vrei să o duci la următorul nivel, faci o înțelegere cu lumea să își păstreze toate discuțiile bune plus alea de șantier pentru exact momentul ăsta. Toată lumea stă în cerc, e relaxată, mai bei o bere și dezbați politică, fotbal, religie, bani sau „cum era înainte”. Și timpul trece parcă pe melodia asta și nu e loc de ceartă, doar vorbit ca să umpli timpul. Partea faină e că apa pe lângă faptul că e caldă, te mai ajută să îți ții echilibrul așa că nu există pericole.
Pe de altă parte, când am fost în teambuilding eu am fost cel care a pus muzică la boxă de pe telefon. Nu era foarte rece afară, dar ploua mărunt. Lumea zicea că ar trebui să am grijă de telefon, dar … mă gândeam totuși că telefoanele astea mai noi au o grămadă de certificări și rezistă. Nu-i ca și cum niște picuri de apă o să îi facă rău, nu-i ca și cum l-aș scufunda eu pe sub apă. Mda, n-a fost chiar așa și, pe scurt, a trebuit să îmi schimb telefonul. Și partea cea mai proastă e că am vrut varianta pro de la google pixle și acolo aveau doar culori plictisitoare. Data viitoare o să aleg doar culoarea și cum vine, aia e.
jurnalul. Locul unde stric eu banii e kickstarter. De acolo mi-am luat boardgames, puzzle-uri, ceasuri, cheie franceză dar și un stilou. Și pentru că nu am vrut doar să adune praf într-un sertar, l-am umplut cu cerneală și am un început să scriu un jurnal zilnic. Nimic complicat, dramatic, sofisticat – scriam la distanță de un rând, ca să pară că umplu o pagină mai repede, un mic rezumat al zilei. Încercam să includ ce am făcut, ce a fost interesant, ce mi-a plăcut, ce vreau să mai fac după ce ajung acasă și eventual mai scriam și ce am făcut în ziua precedentă dacă era cazul și nu era deja inclus. De ce? În primul rând îmi trebuia o justificare pentru banii pe care i-am dat pe stilou, dar eram și curios unde o să ducă asta și dacă o să ajute cu ceva. Nu am luat-o foarte tare în serios, dar am încercat să fiu consistent și să nu ratez o zi. De menționat că jurnalul îl aveam pe biroul de la lucru și scriam la final de zi fără să îl iau acasă pentru weekenduri.
După jumătate de an de scris, rezultatele sunt foarte faine și mă bucur că am decis să fac asta. Nu am recitit ce am scris, dar faptul că scriam, mă ajuta să sumarizez și să rețin mai ușor ce s-a întâmplat în acea zi. Am ajuns să îmi dau seama ce anume îmi place și ce nu. Mi-am dat seama în ce zile am fost mai fericit și cel mai important, ce anume din ziua respectivă m-a făcut fericit. A fost ceva wow pentru mine și m-a făcut să mă simt și mai puternic. Anul ăsta am ajuns să mă cunosc destul de bine și știu cine sunt și ce vreau. Dar partea asta a fost doar un drum lung, nu a fost complicat, ce e cu adevărat dificil e ceea ce urmează, adică „implementarea”. Am trecut de partea în care nu știam ce e de făcut, acum doar trebuie să fac. E mai puțin palpitant, pentru că știu unde ajung, iar singura plăcere care mai rămane e în proces.
Elden Ring. 140 de ore din 2024 au intrat în acest joc și nu regret niciun minut. Una din cele mai bune investiții a fost să îmi iau Steam Deck și în continuare mă bucur de el. Nu eram neapărat fan la jocurile de tipul acesta, dar cum timpul liber a devenit mai restrâns iar seara nu mai aveam energie de lucruri productive, am zis să iau ceva ce să joc înainte de somn. Pentru mine Elden Ring a fost o călătorie unde nu contează când ajungem la destinație, important e să ne bucurăm de priveliște. Erau momente când doar mă suiam pe cal și mă plimbam aiurea, revizitam o zonă pe care o știam și încercam să văd cum e acum că sunt level mai mare. Au fost locuri mai intense unde am petrecut destul de mult timp, dar la final a fost o recompensă destul de faină când am reușit să-l termin. Probabil de la Mass Effect încoace, nu m-am mai bucurat așa tare de un joc video.
tractoare. Știu multe lucruri care sunt grele și nu sunt faine. Știu multe lucruri care sunt foarte faine și nici nu sunt grele. Sunt și lucruri care sunt un pic grele și doar un pic faine. Dar nu știu alt lucru care să fie foarte greu și foarte fain în același timp înafară de viața de tată/mamă. Am vrut să iasă cât mai bine așa că am investit multă energie, m-a consumat destul de tare, dar mi-a dat cele mai multe și mai faine momente de bucurie în 2024. Grigore vorbește destul de ok cât să ne înțelegem, iar acum suntem la partea când îmi zice că „trebuie să văd” iar pe final de an au început și întrebările despre orice. Dar dacă e ceva ce-i place cel mai mult (după mâncare), atunci alea-s tractoarele. Are deja câteva și căutăm să mai cumpărăm, că de ce să mint.. și mie îmi plac destul de mult. Și dacă ne plimbăm pe undeva și vedem un tractor sau un excavator atunci veselia e maximă. De crăciun când ne-am întors de la bunica am stat tot drumul pe geam să ne uităm după ele, și m-a surprins si pe mine cât de multe am văzut. Iar seara când ne punem la somn îi zic povestea cu tractorul Mitică care merge la prietenii lui, excavatorul, macaraua, mașina de tasat, camionul, motostivuitorul, mașina de gunoi și picamerul. Și dacă nu adoarme încep să povestesc chestii random de la structuri de beton până la cum funcționează curentul electric. Și dacă nici așa nu adoarme mai stau un pic acolo. Câteodată e mai ușor, dar de obicei e destul de obositor, daaar e foarte fain, pentru că atunci când se trezește doar mă strigă „tatiiii, m-am treziiiit”. Și inclusiv partea asta e enervantă, pentru că înseamnă că automat și somnul meu s-a terminat, dar foarte faină pentru că de obicei dimineața e odihnit și are cea mai faină energie.
Tot anul ăsta, a fost prima dată când l-am lăsat o săptămână la bunici cât timp noi am fost în concediu pă Spania. Și credeam că o să i se facă dor și o să plângă după noi când defapt a fost chiar invers. Pe cât de mult mi-am dorit niște timp liber fără griji și doar cu Maria, pe atât de repede ni s-a făcut dor de el. S-a integrat așa tare în viața mea că cel mai bine e atunci e când e și el. Să fie clar, am reușit să ne distrăm foarte fain și singuri în Barcelona și apoi la munte. Jamon, cava și măsline aș putea băga din orice poziție. Dar ca orice experiență, contează și persoanele cu care împarți acel moment.
save game. Pe final de an am fost toți trei la cabană la Vlădeasa de ziua unei prietene. Anul trecut când am mers, am lăsat mașina undeva mai jos și am urcat cu Grigore în spate. Anul acesta ne-am luat săniuța în portbagaj, iar dacă era zăpadă, să îl cărăm așa. Spre surprinderea mea, drumul era asfaltat și curat până aproape sus la cabana. Îți venea să zici, „uite că se face treabă bună în țara asta” și să te bucuri că n-ai pierdut vremea aiurea. Am profitat că am ajuns din timp și ne-am dat cu sania acolo sus și ne-am bucurat de zăpadă. A doua zi pe la amiză am pornit spre Cluj, ca să prindem somnul lui Grigore și să ne putem relaxa restul zilei acasă. Am luat-o încet, cu mici emoții la partea de pădure pentru că era doar zăpadă pe jos. Am lăsat-o foarte încet cât să se miște roțile și totul a fost ok. M-am bucurat tare când am văzut că ajungem și se vede asfaltul negru. Dar fix ăla a fost momentul când a început cea mai intensă și stresantă experiență cu mașina din viața mea. Drumul era curat, dar era înghețat la suprafață că abia puteai sta în picioare pe el. Mașina aluneca din inerție doar, iar eu aveam ne navigat niște serpentine pe coborâre.
O parte din mine ar fi vrut să lăsăm mașina acolo, cealaltă parte din mine își dorea doar să ajungem toți acasă. Lumea care urca mă sfătuia să mai aștept un pic că vine soarele și o să se topească gheața. Am calculat niște unghiuri, am văzut pe unde trec brazii și era clar că unele zone erau umbrite toată ziua. M-am dat jos, am văzut cum e drumul, unde e uscat și unde nu și planul meu era să folosesc fiecare zonă uscată ca checkpoint, iar în rest să merg cu două roți prin zăpada de pe margine. Aveam noroc că șanțul nu era adânc, dar tot trebuia să merg înainte să lovesc cu piciorul bucățile de zăpadă mai înalte ca să nu lovească masca din față. La un moment dat i-am rugat pe Maria și Grigore să pornească pe jos în față că vin eu încet, atâta tot să nu am și grija lor. Mi-am dat jos geamurile ca să fie răcoare și să pot auzi mai bine motorul și cum se învârt roțile. La fiecare zece metri parcurși îmi ziceam „save game”, cu toate că nu prea puteam da load game. Atâta am strans din cur că aproape am făcut febră musculară, dar într-un final am trecut de toată zona cu bine.
chestii. În 2024 pot zice că în sfârșit am reușit să optimizez mâncarea și kilogramele. După mai multe experimente am găsit ce e cel mai bine pentru mine și cred că secretul stă doar în cantitate și disciplină. Am ajuns la un fel de intermitent fasting pentru că încerc să nu mai mănânc seara, dar în rest nu mă feresc de la nimic. Este loc de mai bine dacă aș avea un pic grijă la cantități, dar nu îmi bat capul momentan. La cafea am tot luat pauze ca să nu simt că depind de ea, plus că mă enervează că mă face să transpir excesiv. În schimb mi-am făcut un obicei din a-i face Mariei cafeluța de dimineață și nu prea am ratat o zi tot anul. Într-un mod ciudat, pentru mine disciplina îmi dă mai multă libertate, pe care în caz contrar haosul mi-ar lua-o.
Când am fost la Straja prin primăvară, l-am lăsat pe Grigore să se joace la volan gândindu-mă că nu are ce să facă rău dacă cheile sunt la mine. Ce nu știam e că becurile se pot aprinde și cu mașina oprită. A doua zi când ne pregăteam să plecăm, bagajele în mașină, pupăm pe toată lumea, ne așezăm pe scaune, dar mașina nu pornea. Juma de oră cu caluri și nimic, a trebuit să vină cineva cu o „servietă” să îi dea un șoc mai puternic ca să pornească. Bateria avea mai bine de zece ani. Pe de altă parte, prin septembrie am reușit performanța să fiu oprit de poliție pentru viteză și să mi se aducă la cunoștință că tocmai mi-a expirat ITPul de 3 zile. Norocul meu a fost că aveau stație mobilă, au verificat mașina și am primit adeverință că mai pot circula încă două săptămâni dar între timp trebuie să merg la RAR. Omul nu învață când i se zice frumos, cel mai bine înveți din greșeli.
Când începe un an nou, încerc să îmi propun puțin peste limită și mă bazez că după ce termin primele obiective, o să prind inerție și o să am destulă forță să le rezolv și pe restul. Pe final de an abia am reușit să termin adventofcode pentru că s-a simțit lipsa de energie și putere. Pe parcursul anului s-a adunat multă dezordine de care nu am reușit să am grijă și a trebuit să mă descurc cum am putut. Din nou, anul nu a fost unul rău; pentru tot ce a fost frumos, l-aș repeta oricând. Dacă e să fac o analiză, n-aș știi sigur ce a lipsit; poate un pic mai multă disciplină ar fi ajutat, dar nu cred că semnificativ. Intru în 2025 fără un plan, vreau doar să termin tot ce nu am reușit în 2024, iar la mijlocul anului o să fac o nouă analiză și o să văd dacă schimb ceva.
O să încep cu concluzia și o să zic că 2023 a fost un an destul de bun, nu neapărat cu realizări extraordinare, dar cu multe mici bucurii. Nu l-aș compara cu alți ani pentru că fiecare are partea lui specială în funcție de ce-mi propun și de contextul de atunci. Totuși am terminat anul cu zâmbetul pe buze, cu o relaxare în suflet și foarte pregătit pentru ce o să aducă anul următror.
călătoritul
Viața nu s-a oprit doar pentru că avem copil și în 2023 cred că am călătorit mai mult decât în oricare alt an. În februarie am făcut o plimbare scurtă alături de părinții mei în Ungaria la băi ca să vadă Grigore cum e în apă. În martie am vizitat părinții Mariei în Italia ca să ne bucurăm de pizza și înghețată. N-am luat pauză, iar în aprilie am văzut Lyon și am facut plinul la pain au chocolat, vin și brânzeturi. Grigore nu dădea semne de plictiseală așa că în mai am ajuns și în Malaga să vizităm niște prieteni foarte buni. N-a obosit Grigore dar noi am simțit nevoia de puțină pauză și doar în septembrie ne-am suit în avion iar ca să mergem în Turcia la all-inclusive. Deci turcii ăștia dacă știu un lucru, ăla e să te facă să te simți bine și vinovat în același timp cât stai la ei la hotel. Bine.. eu n-am avut nici o limită și până în ultima zi am umplut farfuria cu baclava. Abia pe finalul anului am reușit să scap de kilogramele extra, dar măcar nu mi-a părut rău. A, și să nu uit, în octombrie am fost iar în Italia pentru ca bunica lui Grigore făcea 50 ani și am vrut să îi facem o surpriză. Nu știu câte din excursii au fost pentru Grigore și câte pentru noi ca să scăpăm de rutina de acasă, important e că a fost mai puțin obositor decât mă așteptam.
casă la Aiton
O decizie importantă pe care am luat-o în 2023 a fost că vrem să ne facem casă la Aiton și o să începem chiar acum. În mare știam și aveam o idee despre cum o să decurgă lucrurile, dar vedeam să ne apucăm de treabă undeva peste 5 ani, după ce mai strângem niște bani. Totuși undeva pe la mijlocul anului am vorbit despre teren cu un prieten din liceu care e arhitect, i-am zis ce ne gândeam și instant a venit cu o viziune care parcă m-a convins că nu trebuie să mai aștept. Apoi am vorbit cu alt prieten din liceu care a terminat construcții și am început să pregătim un plan. Am pornit de la ideea ca nu ne grăbim, vrem să facem ceva care „să țină o viață” și nu în ultimul rând, să fie ceva funcțional care să se plieze pe stilul nostru de viață. Dacă merge treaba bine, în 2024 vrem să dăm jos casa veche, să o ridicăm pe cea nouă, iar în 2025 spre final să ne putem muta. Ăsta e planul, apoi vedem noi ce și cât o să reușim din el.
cabană de bărbați
În 2023 un bun prieten, mai exact nașul nostru de cununie, a făcut nuntă și pentru că așa e tradiția, a trebuit să pregătim un bachelor party. Aici a apărut prima dată conceptul de cabană de bărbați. Nu-i mare lucru, e o cabană normală unde merg… surpriză… doar bărbați. Printre primele diferențe putem remarca faptul că la cumpărături e mult mai ușor pentru ca am luat doar carne, fără alte nebunii de legume și nu știu ce. N-a fost nevoie să prăjim devlecei, să facem ciuperci la grătar și nici salată nu a trebuit să pregătim. În rest am băut bere, am râgâit mici, ne-am scărpinat la ouă și ne-am hăhăit la bancuri de șantier. După cum vă puteți imagina a fost un șantier destul de mare și de vocal, dar a fost șantierul nostru. In mod evident, cabana de bărbați nu vine așa gratis și fără costuri, fiecare a știut ce a avut de făcut pentru asta, dar în final a meritat.
10 ani
În vara lui 2012 am început internship, din toamnă am luat o pauză ca să mă concentrez pe viața de student iar în 2013 am revenit ca angajat oficial. Deci în funcție de cum calculezi, sunt de mai bine de 10 ani la Bitstone. La internship eram aprox 15, când am revenit țin minte că eram numărul 20, iar momentan oscilăm undeva sub 100. Am crescut împreună cu firma, am văzut cum am trecut prin diverse schimbări și am strâns o grămadă de amintiri faine. Cu excepția perioadei de internship, sediul nostru a fost tot timpul la casă, așa că am reușit să organizăm destul de multe grătare și nopți de stat la povești. Am găsit aici tot timpul oameni care să știe mai mult, mai bine sau mai exact decât mine și de la care să învăț. Țin minte că la un moment dat când am fost întrebat care e planul meu (în perioada ce urmează) am zis ceva de genul: „..ca la închisoare, îl găsești pe cel mai șmecher și încerci să-l dobori ca să îți afișezi dominanța”. Sună un pic ciudat, dar dacă vrei să fii cel mai bun, ajută să știi care e ștacheta pe care trebuie să o depășești și e și mai bine când ștacheta aia nu e statică și tot urcă iar tu trebuie să ții pasul. Fiecare urmărește ceva diferit, pentru mine aici e locul ideal pentru că am unde crește iar dacă vreau să fie mai bine, am libertatea să pot ajuta la o schimbare; plus că avem grădina din spate unde putem facem grătare, salată de vinete sau quiz night.
năFRama
Un proiect personal la care lucrez de mai bine de 10 ani – năFRama – a reușit în 2023 să ajungă la o nouă versiune. Prin tomna lui 2020 am început să rescriu toată aplicația în Vue.js și Laravel iar la final de februarie 2023 am sărbătorit când funcționalitatea de calendar a fost aprobată de Google și aplicația era gata să fie distribuită. A fost multă muncă, am pus multă pasiune iar la final pot zice că-s într-adevăr mulțumit de rezultat. Am început cu gândul de a-mi face din această aplicație un CV care să prezinte cunoștințele mele, dar cu trecerea anilor s-a transformat în locul unde puneam în aplicare ce învățasem deja. Scopul principal a fost acela de a face ceva ce să fie folosit de cât mai multă lume, așa că nu m-am gândit deloc cum aș putea scoate bani din asta. Partea interesanta e că pe final de an mi-a venit totuși o ideea de cum aș putea duce proiectul al pasul următor, iar în 2024 vreau să reușesc chiar asta.
alergare la munte
Tot timpul sunt concursuri pe facebook/instagram unde trebuie să dai share/follow/like/tag și poți câștiga ceva. Bunul meu prieten Dragoș a dat tag la mai multe persoane, dar a reușit să câștige fix cu numele meu un bilete la Carpathia Trails. El oricum iși dorea să participe, eu nu eram obligat, dar ce… sunt eu fraier să nu accept o provocare? Aveam de ales din mai multe probe cu distanțe diferite, iar pentru că 11km părea prea puțin și nu era neapărat ceva nou, am ales 21km ca să trebuiască să mă și antrenez un pic. Nu știu dacă am fost destul de clar, 21 de km de alergat/mers pe munte cu diferență de nivel serioasă. Partea bună ca în luna de dinainte chiar m-am antrenat cu 2-3 alergări pe săptămână încercând să tot cresc nivelul. Partea proastă e că în ziua concursului, alergând cu grupul, la un moment dat ne-am ghidat greșit după niște marcaje, am ieșit de pe traseu și am ajuns să facem câțiva km în plus. Am dat tot ce-i mai bun din mine, mi-am depășit un pic limitele iar pe final aproape că nu mi-am mai simțit picioarele, dar măcar priveliștea a fost frumoasă. În loc de 21km am ajuns să alerg merg 28 de km. Dacă mă întrebai atunci era clar că nu o să mai fac așa ceva veci, dar azi, probabil după ce am uitat din traumă, parcă m-aș băga iar.
Nu există nu pot, doar nu vreau și dacă chiar vrei, primul pas e să găsești drumul / soluția. În ultimii ani, luna decembrie era aproape toată ocupată de adventofcode – un fel de concurs de programare unde trebuie rezolvate diverse probleme de algoritmică ascunse într-o poveste de Crăciun. În fiecare zi la ora 7 dimineața apărea un puzzle nou, ceea ce însemna că eu trebuia să mă trezesc un pic mai repede să fiu acolo pregătit când se dă drumul. Iar anul acesta nu doar că am rezolvat problemele de acum, dar am vrut să recuperez și niște ediții din alți ani pe care nu le-am făcut. Pentru mine nu e neapărat vorba de programare sau de scris cod, e mai mult despre cum găsesc soluția la o problemă. Sunt cazuri când rezolvarea e un algoritm deja existent, dar de care eu nu am auzit sau l-am uitat așa că trebuie să reinventez roata. Dar pentru că eu nu știu că „roata” există e ca și cum descopăr ceva nou. Sunt zile când știu din prima ce trebuie să fac, scriu totul, merge din prima și mă simt ca un zeu. Sunt zile în care prima ideea e cea mai proastă sau încep direct cu brute force sau sunt zile în care ratez un detaliu mic din enunț și pierd timp aiurea cu ceva care oricum nu o să meargă. Sau pur și simplu sunt zile în care soluția nu e una simplă, trebuie să optimizez, să analizez, să vin cu o soluție mai bună și doar foarte, foarte greu ajung la rezultat. Constant vorbesc singur (cu mine) să îmi explic ce vreau să fac, de ce vreau să fac așa, să mă conving că ce fac e bine cu toate că rezultatul nu e bun sau să mă cert pentru soluția proastă pe care am ales-o. E o aventură unde am unelte de bază și trebuie să construiesc acel ceva care să rezolve problema.<zicala în latină cu minte sănătoasă în corp sănătos>.
viața de tată
Mai mult decât orice, 2023 a fost despre viața de tată, despre provocările pe care le aduce, dar în special despre toate micile bucurii care vin cu ea. La finalul anului am avut un sentiment de bucurie pură pentru că pe tot parcusul anului am tot primit câte un pic de fericire. Pentru prima dată de când țin minte, anul acesta nu a fost un carusel cu suișuiri și coborâșuri, a fost o pantă lină ascendentă. Rămân la aceași comparație, a fost ca un munte pe care-l tot urci, cu greutățile lui, dar pe măsură ce ajungi tot mai sus, priveliștea e tot mai frumoasă.
2022 a trecut cam în același ritm ca și restul anilor. Dacă a fost încet sau repede depinde doar de cât de multe lucruri îți amintești din timpul care a trecut. Am o teorie destul de lungă despre cum ni se pare că trece timpul, dar mai degrabă o discutăm la o bere.
Știam așa în mare cum o să fie 2022, dar trebuia să mai și potrivesc tocmeala de acasă cu cea de la târg. Am împărțit anul în două și mi-am propus să îngraș porcul cât de tare pot până ce Grigore o să ni se alăture. Nu aveam tare multe planuri, trebuia doar să termin un proiect pe care îl începusem deja de ceva vreme și îmi doream „să mă mai plimb un pic”.
Am vizitat Spania de două ori, o dată cu familia la mijlocul lui martie și încă o dată cu echipa două săptămâni mai târziu. Eu credeam că cel mai mult îmi place mâncarea în Italia, dar după ce am văzut ce are de oferit Spania, mi-am schimbat cu totul părerea. N-aș zice că mâncarea era sofisticată, dar materia primă era de calitate iar cervesa era rece.
Cu familia am fost undeva lângă Madrid să vizităm un văr de-al tatălui meu. Am stat 4 zile dar pentru mine a fost efectiv definiția unui festin culinar. Ce-i drept eu sunt ușor de impresionat dacă mâncarea e bună, băutura e aromată și vorba merge de la sine. Am văzut cum se face o paella #cetrebe cu sofran adevărat, am gustat cel mai bun miel de până acum și am primit indicații despre ce grătar ar trebui să îmi cumpăr la casă. Jamon am gustat mai des decât pâinea acasă iar în ultima zi am mâncat o vită simplă la grătar, doar cu sare, pentru că nu mai era nevoie de altceva. Și tot pentru prima dată de când mă știu am gustat niște vin roșu dulce extraordinar de bun. Eu știam doar de sânge de taur, nu-mi imaginam că există și vin roșu dulce chiar bun. Și știți momentele alea când mergi la cineva și ei tot te îmbie cu una și alta dar lumea zice că nu, că sunt sătui, că ajunge, etc.? mno, eu n-am fost ăla; am gustat din efectiv orice și n-am refuzat nimic. A fost o experiență 10 din 10.
Pentru că Spania nu e doar Madrid, la începutul lui Aprilie am mai făcut o excursie cu echipa în sud. Planul era să zburăm pe Malaga, să închiriem mașini și să trecem prin Sevilla, Tariffa (cel mai sudic punct din Europa) și să revenim în Malaga. Totul a fost foarte simplu, lejer fără stres – pe unde ne mai plimbăm până ce găsim un loc unde să mâncăm bine și să gustăm niște Sangria. Sevilla m-a suprins probabil cel mai tare pentru că a fost un oraș foarte frumos de care am auzit foarte puțin până acum (dacă nu iau în calcul echipa de fotbal). Faptul că am închiriat mașini ne-a dat destul de multă libertate de mișcare și am mai putut vedea și alte locuri pe parcurs. Pentru mâncare, în Spania aș reveni în orice zi.
Ce e interesant e că fix între cele două excursii din Spania am reușit să iau terenul de la Aiton, deci foarte mult s-au întâmplat doar în trei săptămâni. Toată poveste despre cum am ajuns să iau teren în Aiton e aici. Mai e un pic și se face un an de când am făcut mișcarea asta și pot să zic că-s foarte mulțumit de decizie. Lucrul la casă nu e și nici nu o să fie ușor, dar îți dă o satisfacție aparte de care sper să mă pot bucura în timp și să nu ajungă o povară. În 2022 am reușit doar să curăț un pic curtea, să cunosc din vecini, să beau o bere la birtul din sat (care apropo e al 100m de mine) și să văd cum aș putea face țuică din ce am pe acolo. Sper ca până la finalul lui 2023 să am un plan clar cu ce vreau să fac acolo.
Dacă în anii trecuți am experimentat cu mustața, de data aceasta am vrut să văd cât de lung îmi pot lăsa părul. Totul a început în pandemie, dar apoi a venit cununia civilă și a trebuit să mă tund. Am încercat din nou după, a venit nunta și când l-am întrebat pe tipul care mă tundea cum îmi poate face părul, singura variantă era ceva aproape de Eminescu. M-am tuns din nou și am zis că de data asta nu mai urmează alte evenimente și-l pot lăsa să crească. A venit vara și chiar dacă aș fi vrut să-l mai las, deja devenea greu de întreținut și îmi era și foarte cald cu el. M-am tuns cu puțin timp înainte să vină Grigore pe lume. În final aș putea zice că a fost un experiment interesant pe care parcă l-aș mai încerca… dar mai încolo.
Pe la mijlocul anului am avut un mini tealbuilding cu toți colegii de pe proiect iar de data aceasta s-au alăturat și oameni din Australia. Pentru ei era o ocazie unică să vadă țara noastră pentru că aproape sigur nu și-ar fi făcut singuri planuri concrete să vină în Europa doar pentru noi. Brad, tipul din Australia, era foarte deschis la încercat chestii și interesat să afle cât mai multe despre noi. Cum Australia ca țară nu are o istorie așa de lungă precum noi, cel mai interesat era să viziteze … castele de la noi. Întâlnirea era undeva lângă București iar noi plecam din Cluj, deci era o oportunitate aici.
Am făcut un plan și am încercat ca pe drumul de la Cluj până la București să vizităm cât mai multe locuri faine. Dimineața la ora șapte am pornit spre Alba Iulia unde era prima oprire ca să vedem cetatea. Încă eram un pic somnoroși, dar o plimbare pe la porți și biserica din centru a fost chiar bună. De acolo am pornit spre Deva unde am zis că o să și mâncăm, dar doar după ce vedem cetatea. Planul era bun, dar din păcate n-am luat cel mai optim drum. Cumva ne-am rătăcit prin pădurea aia care duce sus, n-am nimerit poteca bună și a durat mai mult până ce am ajuns. Ce a fost ciudat e că pe drum ne-am întâlnit cu o bătrânică care și ea părea rătăcită, dar nu înțeleg cum a ajuns ea pe acolo că traseul era destul de sălbatic. Ce să mai zic că după ce am ajuns sus, cetatea era închisă pentru renovări și a trebuit să ne mulțumim doar cu o priveliște asupra orașului și un grup de grădiniță și două învățătoare agitate. Coborârea ne-a luat vreo 15 minute pe când la urcare cred că a fost în jur de o oră sau mai mult.
La masă a venit momentul să îi prezentăm ciorba de burtă, dar ca să nu ii stricăm surpriza, i-am zis doar că supa sigur o să îi placă, carnea, poate da, poate nu. Partea aiurea e că și eu doar atunci am aflat că burta e defapt stomacul.. nu știu de ce eu aveam impresia că e un fel de slănină chiar de pe burtă. Am mâncat bine toți și de acolo am mers la Hunedoara să vedem castelul Corvinilor. Acolo chiar a fost impresionat și ce-i drept chiar arată foarte bine. Am plecat chiar înainte să vină furtuna și am luat-o pe autostradă sper castelul de lut de la valea zânelor. Mno ce-i drept locul ăla arată mai bine în poze decât în viața reală, dar ne-am consolat apoi cu o masă copioasă la păstrăvăria de la Albota (chiar recomand). Seara ne-am oprit undeva lângă Sfântu Georghe la un alt coleg de echipă pe care urma să-l luam cu noi spre București. Acolo ne-a omenit cu brânză de casă, niște slănină și ceapă culeasă chiar atunci din grădină. Am băut niște țuică bună și am stat până târziu la povești. Și tot drumul ăsta doar într-o zi.
E personal n-am stat așa mult seara pentru că și ziua următoare mai aveam de condus. Am mai făcut o singură oprire la Sinaia la un restaurant cu nume românesc, meniu unguresc, dar ospătarii vorbeau doar în română (random fact). Am mâncat bine și acolo și cu ploaia în spate am pornit spre București. A fost momentul când a descoperit RoAlert și ca străin care vede prima dată asta i s-a părut mega wow ideea de a primi alerte la fenomene meteo mai intense. Baiul a fost că noi cumva fugeam de ploaie și cum treceam dintr-o localitate în alta și schimbam antena de semnal, tot mai apărea o alertă nouă că vine furtună. Primele două notificări au fost ok, apoi a devenit doar enervant.
N-am fost prea des în sudul țării, dar satele chiar arată dezolant. Trecând pe acolo eram tot mai curios cum o să arate locația evenimentului. Spre suprinderea noastră, la destinația (Acacia Village) era parcă efectiv altă lume. Gazon verde, teren de tenis/baschet, sală de bowling, mini livadă de pomi fructiferi, cireși, vișini, mini lac artificial și niște păuni care se plimbau liberi. A fost o aventură faină. Drumul dus a fost cum a fost, dar la întoarcere am venit până în Alba Iulia, acolo am luat-o pe Maria, am mers la Timișoara, am stat două zile și apoi am venit la Cluj. Toate astea ca să aflu mai pe la finalul anului că eu conduceam tot acest timp cu ITP-ul expirat.
Toate astea s-au întâmplat și era doar mijlocul anului. Dar partea cea mai frumoasă abia acum urma să vină, pentru că în viața noastră a apărut Grigore. E genul ăla de chestie care nu știi cum o să fie chiar dacă îți povestesc alții. E ca și cum ți-ar explica cineva cum e într-un parc de distracții. Sunt multe momente faine, la un moment dat te mai și sperii, suișuri și coborâșuri, la un moment dat urlii, la un moment dat râzi. Mno după aproape șase luni pot zice că noi suntem foarte norocoși și e destul de ok. N-am niciun merit, dar Grigore mănâncă și doarme foarte bine, plânge foarte rar și când o face rezolvăm problema cu mai multă mâncare (cel puțin până acum). Mie chiar nu-mi plac copiii mici, dar el e singurul cu care aș putea petrece mai mult timp. Cumva timpul se comprimă când sunt cu el și nu mă plictisesc să stau doar așa.
Cumva tot ce îmi doresc e să îl văd că zâmbește și sunt mulțumit. Poate simplific un pic prea mult, nu mi se pare rocket science să fii părinte, trebuie doar să ai răbdare, iar asta e de la greu spre foarte greu în sus. Nu-i ca și cum nu știi ce trebuie să faci, dar trebuie să ai răbdare și voință să faci ceea ce știi că e mai bine să faci. O să vă zic peste un an cât de bine o să reușesc să fac tot ce zic că ar fi bine să fac. Viața s-a schimbat, dar nu dramatic pentru că avem prieteni care crează contextul să putem petrece momente unde să participăm toți trei. Iar împreună cu Maria ne străduim să facem o echipă cât mai bună. Nu-i neapărat ușor, cu siguranță nu mă pot plânge că-i greu, dar pot zice că e ceea ce mi-am dorit.
2022 a fost un an fain și generos. Puteam face mai mult sport, dar deja de ceva vreme genunchii nu mai sunt stângul și dreptul, doar „ăla rău” și „ăla ok-ish”. Mi-am cumpărat Steam Deck și am reușit să trec de 2000 de zile de când postez mâncarea pe instagram. N-am mai ajuns așa de des pe munte ca în anii precedenți dar au fost alte culmi care mi-au adus fericire. În decembrie am participat din nou la Advent of Code dar parcă a fost mai intens decât în alți ani. 2022 a adus ceva nou în viața mea și de asta mă bucur cel mai mult.
