N-aș zice că timpul trece repede, mai ales când stai în parc și culegi castane sau când aștepți pe cineva să adoarmăodată, că a trecut deja o oră. Practic mă simt mult mai implicat în tot ce se întâmplă zilnic. Viața merge mai departe, iar ocazional mai iau câte o pauză să scot capul afară și îmi dau seama că se tot întâmplă lucruri. Și e fain, și m-am gândit să scriu aici un pic despre asta, ca să nu uit.
„Viața e complexă și are multe aspecte”. Dar după ce vezi cum stă treaba, nu mai e așa complexă, e doar grea pe alocuri. Primul an de tată a venit cu tot felul de lucruri noi, experiențe, amintiri, dar cu puțin „contact”, cel puțin din partea mea. Dar de când a început Grigore să vorbească, parcă am început o nouă poveste. Redescoperim împreună fiecare lucru, găsim o nouă interpretare sau dacă nu știm, inventăm ceva. Nu am jucat D&D, dar mă simt ca un dungeon master care descrie universul și cum funcționează lucurile. Viața de tată nu e neapărat ușoară și mi se pare că e grea doar dacă chiar vrei să faci trebă bună, așa că tot ce a mai rămas e să o fac distractivă, să inventez eu orice ar face procesul mai fain.
A fost o perioadă când seara la culcare mă simțeam ca un artist la o nuntă care primește dedicații și bagă material. Am început ușurel cu „melc, melc”, apoi am avansat un pic la „vulpe tu mi-ai furat gâsca”, iar când n-am mai știut, am început cu ce îmi aduceam eu aminte și așa am ajuns la „din oceanul pacific…”. La fiecare din ele știam maxim două strofe și o vreme a fost de ajuns, apoi a început să se plictisească așa că am căutat un pic pe google să extind repertoriul. Dacă mă descurcam bine, la final primeam un „maaai”, iar dacă nu începeam bine, mă oprea repede și zicea „nu”. La început doar asculta, apoi zicea câte un cuvânt și el, iar după o vreme deja completa el jumătate de vers. Într-o seară mi-a zis ca vrea „ao ao”, am verificat playlistul dar nu aveam așa ceva; discutând cu Maria după un timp, aparent el ar fi vrut „(un țăran avea o fermă) iiia iiia ooo”. Am încercat să improvizez rapid și l-am întrebat „aho, aho?” N-a zis nimic și pe scurt așa a ajuns Grigore să învețe plugușorul în mijlocul verii.
Ce mi se pare cel mai fain, e ca noi interacționăm/vorbim cu oricine și orice. Când trece un autobuz pe stradă îi facem cu mâna și îl întrebăm ce mai face și unde se duce. Salutăm fiecare pisică sau câine pe drum și îi intrebăm ce mai fac. Jucăriile de pluș se pun la somn deodată cu noi și au și ele fiecare o poveste. Când ne uităm la „Ursul păcălit de vulpe” îl avertizăm pe urs să nu meargă la baltă pentru că o să fie în pericol. Iar când ne punem la somn, trecem pe la ventilatoare, hartă, apartul de cafea, tablouri și ceas ca să le zicem noapte bună. Și motivul pentru care ne punem la somn e că am avut noi o discuție și concluzia a fost că „faci nani, ai forță, mergi la locul de joacă”.
Nu îmi dau seama dacă e doar o chestie de băieți, dar cel mai fain e cât de mult îi plac buldozerele, escavatoarele, camioanele și cam tot ce ține de construcții. Și dacă mergem undeva și în apropiere vedem o mașină de tasat sau o macara, el e cel mai fericit. Și mergem să vedem cum e, unde merge și o întrebăm ce face. Ne uităm la roțile mari și la cuvă și discutăm despre cum și unde duce pământul. Și entuziasmul ăla efectiv mă prinde și pe mine, că eu am văzut destule tractoare la viața mea, dar mai nou mă bucur alături de el de orice nou găsim.
Si dacă e să îi placă ceva mai mult decât orice, atunci acela e mâncatul. Adică efectiv sunt momente când stăm să ne gândim dacă nu cumva a mâncat prea mult și dacă e normal cât a mâncat. Nu cred că a fost ceva să zică că nu îi place. Și stăm toți la masă și mâncăm împreună. Mâncarea nu mai e la fel de picantă ca înainte, dar nu e ca și cum asta contează așa mult. Îi dau punga de pufuleți și îi zic să ia unul, el prinde cu toată mâna. Dacă îi dau să bea un pahar de apă, bea din el de parcă a stat o lună în deșert fără nimic la el.
Știe exact ce vrea și unde e. Poate îl duc de nas azi cu ceva, dar tactica respectivă nu o să funcționeze mâine, că deja știe. Și când cred că am găsit rezolvarea la ceva după mai multe încercări, soluția o să funcționeze doar o dată, maxim de două ori pentru că imediat se adaptează. Un moment nu mă lasă să fiu în zona mea de confort și să fiu liniștit că „știu acuma cum trebuie să fac treaba aia”, pentru că imediat apare altceva.
Când l-am lăsat o săptămână la părinții mei, nici nu am plecat din fața blocului și deja ne era dor de el. Desigur, e fain să ai timp liber, să dormi cât vrei tu de mult, să nu te trezești noaptea că cineva vrea un pahar de lapte și e fain să simți că ai (mai mult sau mai puțin) doar grija ta. Dar am simțit că de la un timp m-am plictisit, că le-am făcut (aproape) pe toate și așteptam nivelul următor. Simt că mi-am făcut un prieten nou și am pornit toți trei într-o aventură.
O să încep cu concluzia și o să zic că 2023 a fost un an destul de bun, nu neapărat cu realizări extraordinare, dar cu multe mici bucurii. Nu l-aș compara cu alți ani pentru că fiecare are partea lui specială în funcție de ce-mi propun și de contextul de atunci. Totuși am terminat anul cu zâmbetul pe buze, cu o relaxare în suflet și foarte pregătit pentru ce o să aducă anul următror.
călătoritul
Viața nu s-a oprit doar pentru că avem copil și în 2023 cred că am călătorit mai mult decât în oricare alt an. În februarie am făcut o plimbare scurtă alături de părinții mei în Ungaria la băi ca să vadă Grigore cum e în apă. În martie am vizitat părinții Mariei în Italia ca să ne bucurăm de pizza și înghețată. N-am luat pauză, iar în aprilie am văzut Lyon și am facut plinul la pain au chocolat, vin și brânzeturi. Grigore nu dădea semne de plictiseală așa că în mai am ajuns și în Malaga să vizităm niște prieteni foarte buni. N-a obosit Grigore dar noi am simțit nevoia de puțină pauză și doar în septembrie ne-am suit în avion iar ca să mergem în Turcia la all-inclusive. Deci turcii ăștia dacă știu un lucru, ăla e să te facă să te simți bine și vinovat în același timp cât stai la ei la hotel. Bine.. eu n-am avut nici o limită și până în ultima zi am umplut farfuria cu baclava. Abia pe finalul anului am reușit să scap de kilogramele extra, dar măcar nu mi-a părut rău. A, și să nu uit, în octombrie am fost iar în Italia pentru ca bunica lui Grigore făcea 50 ani și am vrut să îi facem o surpriză. Nu știu câte din excursii au fost pentru Grigore și câte pentru noi ca să scăpăm de rutina de acasă, important e că a fost mai puțin obositor decât mă așteptam.
casă la Aiton
O decizie importantă pe care am luat-o în 2023 a fost că vrem să ne facem casă la Aiton și o să începem chiar acum. În mare știam și aveam o idee despre cum o să decurgă lucrurile, dar vedeam să ne apucăm de treabă undeva peste 5 ani, după ce mai strângem niște bani. Totuși undeva pe la mijlocul anului am vorbit despre teren cu un prieten din liceu care e arhitect, i-am zis ce ne gândeam și instant a venit cu o viziune care parcă m-a convins că nu trebuie să mai aștept. Apoi am vorbit cu alt prieten din liceu care a terminat construcții și am început să pregătim un plan. Am pornit de la ideea ca nu ne grăbim, vrem să facem ceva care „să țină o viață” și nu în ultimul rând, să fie ceva funcțional care să se plieze pe stilul nostru de viață. Dacă merge treaba bine, în 2024 vrem să dăm jos casa veche, să o ridicăm pe cea nouă, iar în 2025 spre final să ne putem muta. Ăsta e planul, apoi vedem noi ce și cât o să reușim din el.
cabană de bărbați
În 2023 un bun prieten, mai exact nașul nostru de cununie, a făcut nuntă și pentru că așa e tradiția, a trebuit să pregătim un bachelor party. Aici a apărut prima dată conceptul de cabană de bărbați. Nu-i mare lucru, e o cabană normală unde merg… surpriză… doar bărbați. Printre primele diferențe putem remarca faptul că la cumpărături e mult mai ușor pentru ca am luat doar carne, fără alte nebunii de legume și nu știu ce. N-a fost nevoie să prăjim devlecei, să facem ciuperci la grătar și nici salată nu a trebuit să pregătim. În rest am băut bere, am râgâit mici, ne-am scărpinat la ouă și ne-am hăhăit la bancuri de șantier. După cum vă puteți imagina a fost un șantier destul de mare și de vocal, dar a fost șantierul nostru. In mod evident, cabana de bărbați nu vine așa gratis și fără costuri, fiecare a știut ce a avut de făcut pentru asta, dar în final a meritat.
10 ani
În vara lui 2012 am început internship, din toamnă am luat o pauză ca să mă concentrez pe viața de student iar în 2013 am revenit ca angajat oficial. Deci în funcție de cum calculezi, sunt de mai bine de 10 ani la Bitstone. La internship eram aprox 15, când am revenit țin minte că eram numărul 20, iar momentan oscilăm undeva sub 100. Am crescut împreună cu firma, am văzut cum am trecut prin diverse schimbări și am strâns o grămadă de amintiri faine. Cu excepția perioadei de internship, sediul nostru a fost tot timpul la casă, așa că am reușit să organizăm destul de multe grătare și nopți de stat la povești. Am găsit aici tot timpul oameni care să știe mai mult, mai bine sau mai exact decât mine și de la care să învăț. Țin minte că la un moment dat când am fost întrebat care e planul meu (în perioada ce urmează) am zis ceva de genul: „..ca la închisoare, îl găsești pe cel mai șmecher și încerci să-l dobori ca să îți afișezi dominanța”. Sună un pic ciudat, dar dacă vrei să fii cel mai bun, ajută să știi care e ștacheta pe care trebuie să o depășești și e și mai bine când ștacheta aia nu e statică și tot urcă iar tu trebuie să ții pasul. Fiecare urmărește ceva diferit, pentru mine aici e locul ideal pentru că am unde crește iar dacă vreau să fie mai bine, am libertatea să pot ajuta la o schimbare; plus că avem grădina din spate unde putem facem grătare, salată de vinete sau quiz night.
năFRama
Un proiect personal la care lucrez de mai bine de 10 ani – năFRama – a reușit în 2023 să ajungă la o nouă versiune. Prin tomna lui 2020 am început să rescriu toată aplicația în Vue.js și Laravel iar la final de februarie 2023 am sărbătorit când funcționalitatea de calendar a fost aprobată de Google și aplicația era gata să fie distribuită. A fost multă muncă, am pus multă pasiune iar la final pot zice că-s într-adevăr mulțumit de rezultat. Am început cu gândul de a-mi face din această aplicație un CV care să prezinte cunoștințele mele, dar cu trecerea anilor s-a transformat în locul unde puneam în aplicare ce învățasem deja. Scopul principal a fost acela de a face ceva ce să fie folosit de cât mai multă lume, așa că nu m-am gândit deloc cum aș putea scoate bani din asta. Partea interesanta e că pe final de an mi-a venit totuși o ideea de cum aș putea duce proiectul al pasul următor, iar în 2024 vreau să reușesc chiar asta.
alergare la munte
Tot timpul sunt concursuri pe facebook/instagram unde trebuie să dai share/follow/like/tag și poți câștiga ceva. Bunul meu prieten Dragoș a dat tag la mai multe persoane, dar a reușit să câștige fix cu numele meu un bilete la Carpathia Trails. El oricum iși dorea să participe, eu nu eram obligat, dar ce… sunt eu fraier să nu accept o provocare? Aveam de ales din mai multe probe cu distanțe diferite, iar pentru că 11km părea prea puțin și nu era neapărat ceva nou, am ales 21km ca să trebuiască să mă și antrenez un pic. Nu știu dacă am fost destul de clar, 21 de km de alergat/mers pe munte cu diferență de nivel serioasă. Partea bună ca în luna de dinainte chiar m-am antrenat cu 2-3 alergări pe săptămână încercând să tot cresc nivelul. Partea proastă e că în ziua concursului, alergând cu grupul, la un moment dat ne-am ghidat greșit după niște marcaje, am ieșit de pe traseu și am ajuns să facem câțiva km în plus. Am dat tot ce-i mai bun din mine, mi-am depășit un pic limitele iar pe final aproape că nu mi-am mai simțit picioarele, dar măcar priveliștea a fost frumoasă. În loc de 21km am ajuns să alerg merg 28 de km. Dacă mă întrebai atunci era clar că nu o să mai fac așa ceva veci, dar azi, probabil după ce am uitat din traumă, parcă m-aș băga iar.
Nu există nu pot, doar nu vreau și dacă chiar vrei, primul pas e să găsești drumul / soluția. În ultimii ani, luna decembrie era aproape toată ocupată de adventofcode – un fel de concurs de programare unde trebuie rezolvate diverse probleme de algoritmică ascunse într-o poveste de Crăciun. În fiecare zi la ora 7 dimineața apărea un puzzle nou, ceea ce însemna că eu trebuia să mă trezesc un pic mai repede să fiu acolo pregătit când se dă drumul. Iar anul acesta nu doar că am rezolvat problemele de acum, dar am vrut să recuperez și niște ediții din alți ani pe care nu le-am făcut. Pentru mine nu e neapărat vorba de programare sau de scris cod, e mai mult despre cum găsesc soluția la o problemă. Sunt cazuri când rezolvarea e un algoritm deja existent, dar de care eu nu am auzit sau l-am uitat așa că trebuie să reinventez roata. Dar pentru că eu nu știu că „roata” există e ca și cum descopăr ceva nou. Sunt zile când știu din prima ce trebuie să fac, scriu totul, merge din prima și mă simt ca un zeu. Sunt zile în care prima ideea e cea mai proastă sau încep direct cu brute force sau sunt zile în care ratez un detaliu mic din enunț și pierd timp aiurea cu ceva care oricum nu o să meargă. Sau pur și simplu sunt zile în care soluția nu e una simplă, trebuie să optimizez, să analizez, să vin cu o soluție mai bună și doar foarte, foarte greu ajung la rezultat. Constant vorbesc singur (cu mine) să îmi explic ce vreau să fac, de ce vreau să fac așa, să mă conving că ce fac e bine cu toate că rezultatul nu e bun sau să mă cert pentru soluția proastă pe care am ales-o. E o aventură unde am unelte de bază și trebuie să construiesc acel ceva care să rezolve problema.<zicala în latină cu minte sănătoasă în corp sănătos>.
viața de tată
Mai mult decât orice, 2023 a fost despre viața de tată, despre provocările pe care le aduce, dar în special despre toate micile bucurii care vin cu ea. La finalul anului am avut un sentiment de bucurie pură pentru că pe tot parcusul anului am tot primit câte un pic de fericire. Pentru prima dată de când țin minte, anul acesta nu a fost un carusel cu suișuiri și coborâșuri, a fost o pantă lină ascendentă. Rămân la aceași comparație, a fost ca un munte pe care-l tot urci, cu greutățile lui, dar pe măsură ce ajungi tot mai sus, priveliștea e tot mai frumoasă.
Se face un an de când am devenit tată și mă gândeam că ar fi o idee bună să iau puțin timp și să vă povestesc despre experiența mea. Primele două luni au fost doar încălzirea, reclamele de dinaintea filmului, trupa din deschidere de la concert, dar ca și la o mașină, doar după un timp începi să o cunoști mai bine. De data aceasta nu vreau să fie genul care dă sfaturi, doar împart impresii.
La fel ca în prezentare. Singura chestie pe care toată lumea o știe, e partea cu somnul, și chiar așa e. Atâta tot că noi n-am prea respectat rețeta oficială, l-am lăsat să doarmă cu noi în pat, a stat tot timpul cu mâncarea la gură și nu prea a apucat să plângă. De ceva vreme dă semne că vrea să alerge în somn, partea proastă e că stă cu fața la Maria și picioarele la mine. M-am adaptat foarte repede să adorm doar pe marginea patului, dar parcă mi-e dor să mă întind ca o stea peste tot.
Jucăriile. Din punctul ăsta de vedere, copiii sunt ca pisicile. Poți să ai cele mai frumoase, strălucitoare, scumpe și interesante jucării, tot ce vrea el e telecomanda, o sticlă goală sau ceva chestie pe care o folosești tu fix atunci. Mai e și treaba că parcă pe măsură ce trece timpul încep să mă joc eu mai mult cu jucăriile lui încercând să-l conving pe el să o facă.
Cântecelele. „Cerul azi acoperit / vântul nu s-a domolit / vin curând zile ploioase / ne-mbrăcăm cu haine groaaaaaaaaaseeeee!” – și uite așa am învățat primul meu cântecel. Credeți că am vrut ? Credeți că îmi place? mno bine, poate un pic. Nu vreau să scriu aici o listă cu toate lucrurile pe care am zis că nu o să le fac, sper doar să mă opresc la asta.
Nu mă așteptam. Nici nu aveam niște așteptări concrete, dar viața de tată nu devine nici mai grea, nici mai ușoară cu trecerea timpului, rămâne la același nivel unde parcă ești cu un pas în spate și încerci să recuperezi. Dacă cumva ți se pare că e prea ușoară sau prea grea, probabil nu faci ceva bine. E ca la jocuri, pe măsură ce acumulezi experiență și fiecare nivel devine mai greu. Când crezi că scapi de ceva sau te pricepi la o chestie, apare altceva ce n-ai mai văzut sau făcut și trebuie să îți dai seama cum să rezolvi. Și chiar dacă există instrucțiuni și soluții pentru orice, ai impresia că trebuie să faci „hotfix pe live environment„.
Peste așteptări. Feelingul pe care îl am atunci când ajung acasă și-l văd după o zi de lucru e cel mai fain. Oricât de grea și lungă a fost ziua, totul dispare, viața e frumoasă și totul are sens.
Ce aș fi vrut să știu. Partea cea mai complicată pentru mine momentan mi se pare după ce îl adorm și trebuie să îl pun în pătuț. Mai ales cum sunt și înalt, am impresia că mi-ar trebui ceva ca un birou reglabil pe înălțime, să pot să îl plasez și apoi doar să îl cobor automat. Altfel parcă sunt de la trupele speciale și trebuie să dezamorsez o bombă. Fiecare mișcare e foarte lină, simt cum îmi bate inima, cum îmi curge transpirația ca nu cumva să se trezească înainte să îl pun jos. Iar momentul când îl așez e echivalentul la tăiatul firului, șansele sunt 50-50 să se trezească iar în următoarele zece secunde.
Bunicul. Oficial cred că pot zice că tata e fanul nr. 1 al lui Grigore. Zilnic (trebuie să) îi trimit o poză să vadă ce mai face și cum zâmbește. Abia așteaptă să mergem la Bistrița să stea să se joace cu el și să îi povestească chestii. Sunt sigur că ei doi o să fie prieteni foarte buni și mai târziu.
Exploratorul. De ceva vreme mă simt ca un agent imobiliar. Mă plimb prin casă si prezint diverse – ușa, becurile, oglinda, hota, ceasul, vizorul, cheia, rafturile, peretele, dulapurile. Iar când pune mâna pe ceva, se ține ca și cum viața lui depinde de asta. Ce urăsc cel mai mult la situație e că fix acum când ar trebui să îl susțin să caute și să afle mai mult, jumătate din reacțiile mele sunt – „nu te urca acolo” / „nu pune mâna pe aia” / „lasă aia jos”. Pe de o parte încerc să limitez haosul, pe de altă parte am impresia că ar trebui să fie niște soluții mai bune.
Viața nu se termină. Doar pentru că avem copil, viața nu e gata. Grigore a văzut mai multe țări în primul an de viață decât am văzut eu până la 20 ani. Evident că nu-i la fel de ușor să călătorești, dar dacă dorința de aventură e încă vie, eu zic că se poate. Partea cea mai faină e că la aeroport ai prioritate și te bagă în față.
Prietenii au făcut diferența și ne-au ajutat să putem merge toți la o cabană și să ne distrăm. Poate nu pare mare lucru, dar eu cred că acele momente au contat destul de mult. S-au asigurat ei că dacă e de mers undeva, e destul de prietenos și pentru venit cu un copil. Poate avem și norocul să fim printre primii și atunci restul încă au energie și răbdare.
Concluzie. Pentru mine, viața de tată e ca și cum în fiecare zi aș avea de urcat un munte. E un traseu lung și abrupt, pe o căldură mare și cu un ghiozdan greu. Gâfâi la fiecare pas și tot la 5 minute întrebi cât mai e până la destinație. Daaaar la un moment dat ajungi sus și vezi toată priveliștea și te bucuri. Apuci să mănânci, stai întins pe jos, poate bei o bere și parcă ai uitat de tot greul de până atunci. Totul a meritat pentru priveliștea aia, chiar dacă noaptea trecută ai dormit în cort, pe izopren și era o creangă sub tine. Să fim serioși, lucurile bune nu vin ușor, de aia și merită.
2022 a trecut cam în același ritm ca și restul anilor. Dacă a fost încet sau repede depinde doar de cât de multe lucruri îți amintești din timpul care a trecut. Am o teorie destul de lungă despre cum ni se pare că trece timpul, dar mai degrabă o discutăm la o bere.
Știam așa în mare cum o să fie 2022, dar trebuia să mai și potrivesc tocmeala de acasă cu cea de la târg. Am împărțit anul în două și mi-am propus să îngraș porcul cât de tare pot până ce Grigore o să ni se alăture. Nu aveam tare multe planuri, trebuia doar să termin un proiect pe care îl începusem deja de ceva vreme și îmi doream „să mă mai plimb un pic”.
Am vizitat Spania de două ori, o dată cu familia la mijlocul lui martie și încă o dată cu echipa două săptămâni mai târziu. Eu credeam că cel mai mult îmi place mâncarea în Italia, dar după ce am văzut ce are de oferit Spania, mi-am schimbat cu totul părerea. N-aș zice că mâncarea era sofisticată, dar materia primă era de calitate iar cervesa era rece.
Cu familia am fost undeva lângă Madrid să vizităm un văr de-al tatălui meu. Am stat 4 zile dar pentru mine a fost efectiv definiția unui festin culinar. Ce-i drept eu sunt ușor de impresionat dacă mâncarea e bună, băutura e aromată și vorba merge de la sine. Am văzut cum se face o paella #cetrebe cu sofran adevărat, am gustat cel mai bun miel de până acum și am primit indicații despre ce grătar ar trebui să îmi cumpăr la casă. Jamon am gustat mai des decât pâinea acasă iar în ultima zi am mâncat o vită simplă la grătar, doar cu sare, pentru că nu mai era nevoie de altceva. Și tot pentru prima dată de când mă știu am gustat niște vin roșu dulce extraordinar de bun. Eu știam doar de sânge de taur, nu-mi imaginam că există și vin roșu dulce chiar bun. Și știți momentele alea când mergi la cineva și ei tot te îmbie cu una și alta dar lumea zice că nu, că sunt sătui, că ajunge, etc.? mno, eu n-am fost ăla; am gustat din efectiv orice și n-am refuzat nimic. A fost o experiență 10 din 10.
Pentru că Spania nu e doar Madrid, la începutul lui Aprilie am mai făcut o excursie cu echipa în sud. Planul era să zburăm pe Malaga, să închiriem mașini și să trecem prin Sevilla, Tariffa (cel mai sudic punct din Europa) și să revenim în Malaga. Totul a fost foarte simplu, lejer fără stres – pe unde ne mai plimbăm până ce găsim un loc unde să mâncăm bine și să gustăm niște Sangria. Sevilla m-a suprins probabil cel mai tare pentru că a fost un oraș foarte frumos de care am auzit foarte puțin până acum (dacă nu iau în calcul echipa de fotbal). Faptul că am închiriat mașini ne-a dat destul de multă libertate de mișcare și am mai putut vedea și alte locuri pe parcurs. Pentru mâncare, în Spania aș reveni în orice zi.
Ce e interesant e că fix între cele două excursii din Spania am reușit să iau terenul de la Aiton, deci foarte mult s-au întâmplat doar în trei săptămâni. Toată poveste despre cum am ajuns să iau teren în Aiton e aici. Mai e un pic și se face un an de când am făcut mișcarea asta și pot să zic că-s foarte mulțumit de decizie. Lucrul la casă nu e și nici nu o să fie ușor, dar îți dă o satisfacție aparte de care sper să mă pot bucura în timp și să nu ajungă o povară. În 2022 am reușit doar să curăț un pic curtea, să cunosc din vecini, să beau o bere la birtul din sat (care apropo e al 100m de mine) și să văd cum aș putea face țuică din ce am pe acolo. Sper ca până la finalul lui 2023 să am un plan clar cu ce vreau să fac acolo.
Dacă în anii trecuți am experimentat cu mustața, de data aceasta am vrut să văd cât de lung îmi pot lăsa părul. Totul a început în pandemie, dar apoi a venit cununia civilă și a trebuit să mă tund. Am încercat din nou după, a venit nunta și când l-am întrebat pe tipul care mă tundea cum îmi poate face părul, singura variantă era ceva aproape de Eminescu. M-am tuns din nou și am zis că de data asta nu mai urmează alte evenimente și-l pot lăsa să crească. A venit vara și chiar dacă aș fi vrut să-l mai las, deja devenea greu de întreținut și îmi era și foarte cald cu el. M-am tuns cu puțin timp înainte să vină Grigore pe lume. În final aș putea zice că a fost un experiment interesant pe care parcă l-aș mai încerca… dar mai încolo.
Pe la mijlocul anului am avut un mini tealbuilding cu toți colegii de pe proiect iar de data aceasta s-au alăturat și oameni din Australia. Pentru ei era o ocazie unică să vadă țara noastră pentru că aproape sigur nu și-ar fi făcut singuri planuri concrete să vină în Europa doar pentru noi. Brad, tipul din Australia, era foarte deschis la încercat chestii și interesat să afle cât mai multe despre noi. Cum Australia ca țară nu are o istorie așa de lungă precum noi, cel mai interesat era să viziteze … castele de la noi. Întâlnirea era undeva lângă București iar noi plecam din Cluj, deci era o oportunitate aici.
Am făcut un plan și am încercat ca pe drumul de la Cluj până la București să vizităm cât mai multe locuri faine. Dimineața la ora șapte am pornit spre Alba Iulia unde era prima oprire ca să vedem cetatea. Încă eram un pic somnoroși, dar o plimbare pe la porți și biserica din centru a fost chiar bună. De acolo am pornit spre Deva unde am zis că o să și mâncăm, dar doar după ce vedem cetatea. Planul era bun, dar din păcate n-am luat cel mai optim drum. Cumva ne-am rătăcit prin pădurea aia care duce sus, n-am nimerit poteca bună și a durat mai mult până ce am ajuns. Ce a fost ciudat e că pe drum ne-am întâlnit cu o bătrânică care și ea părea rătăcită, dar nu înțeleg cum a ajuns ea pe acolo că traseul era destul de sălbatic. Ce să mai zic că după ce am ajuns sus, cetatea era închisă pentru renovări și a trebuit să ne mulțumim doar cu o priveliște asupra orașului și un grup de grădiniță și două învățătoare agitate. Coborârea ne-a luat vreo 15 minute pe când la urcare cred că a fost în jur de o oră sau mai mult.
La masă a venit momentul să îi prezentăm ciorba de burtă, dar ca să nu ii stricăm surpriza, i-am zis doar că supa sigur o să îi placă, carnea, poate da, poate nu. Partea aiurea e că și eu doar atunci am aflat că burta e defapt stomacul.. nu știu de ce eu aveam impresia că e un fel de slănină chiar de pe burtă. Am mâncat bine toți și de acolo am mers la Hunedoara să vedem castelul Corvinilor. Acolo chiar a fost impresionat și ce-i drept chiar arată foarte bine. Am plecat chiar înainte să vină furtuna și am luat-o pe autostradă sper castelul de lut de la valea zânelor. Mno ce-i drept locul ăla arată mai bine în poze decât în viața reală, dar ne-am consolat apoi cu o masă copioasă la păstrăvăria de la Albota (chiar recomand). Seara ne-am oprit undeva lângă Sfântu Georghe la un alt coleg de echipă pe care urma să-l luam cu noi spre București. Acolo ne-a omenit cu brânză de casă, niște slănină și ceapă culeasă chiar atunci din grădină. Am băut niște țuică bună și am stat până târziu la povești. Și tot drumul ăsta doar într-o zi.
E personal n-am stat așa mult seara pentru că și ziua următoare mai aveam de condus. Am mai făcut o singură oprire la Sinaia la un restaurant cu nume românesc, meniu unguresc, dar ospătarii vorbeau doar în română (random fact). Am mâncat bine și acolo și cu ploaia în spate am pornit spre București. A fost momentul când a descoperit RoAlert și ca străin care vede prima dată asta i s-a părut mega wow ideea de a primi alerte la fenomene meteo mai intense. Baiul a fost că noi cumva fugeam de ploaie și cum treceam dintr-o localitate în alta și schimbam antena de semnal, tot mai apărea o alertă nouă că vine furtună. Primele două notificări au fost ok, apoi a devenit doar enervant.
N-am fost prea des în sudul țării, dar satele chiar arată dezolant. Trecând pe acolo eram tot mai curios cum o să arate locația evenimentului. Spre suprinderea noastră, la destinația (Acacia Village) era parcă efectiv altă lume. Gazon verde, teren de tenis/baschet, sală de bowling, mini livadă de pomi fructiferi, cireși, vișini, mini lac artificial și niște păuni care se plimbau liberi. A fost o aventură faină. Drumul dus a fost cum a fost, dar la întoarcere am venit până în Alba Iulia, acolo am luat-o pe Maria, am mers la Timișoara, am stat două zile și apoi am venit la Cluj. Toate astea ca să aflu mai pe la finalul anului că eu conduceam tot acest timp cu ITP-ul expirat.
Toate astea s-au întâmplat și era doar mijlocul anului. Dar partea cea mai frumoasă abia acum urma să vină, pentru că în viața noastră a apărut Grigore. E genul ăla de chestie care nu știi cum o să fie chiar dacă îți povestesc alții. E ca și cum ți-ar explica cineva cum e într-un parc de distracții. Sunt multe momente faine, la un moment dat te mai și sperii, suișuri și coborâșuri, la un moment dat urlii, la un moment dat râzi. Mno după aproape șase luni pot zice că noi suntem foarte norocoși și e destul de ok. N-am niciun merit, dar Grigore mănâncă și doarme foarte bine, plânge foarte rar și când o face rezolvăm problema cu mai multă mâncare (cel puțin până acum). Mie chiar nu-mi plac copiii mici, dar el e singurul cu care aș putea petrece mai mult timp. Cumva timpul se comprimă când sunt cu el și nu mă plictisesc să stau doar așa.
Cumva tot ce îmi doresc e să îl văd că zâmbește și sunt mulțumit. Poate simplific un pic prea mult, nu mi se pare rocket science să fii părinte, trebuie doar să ai răbdare, iar asta e de la greu spre foarte greu în sus. Nu-i ca și cum nu știi ce trebuie să faci, dar trebuie să ai răbdare și voință să faci ceea ce știi că e mai bine să faci. O să vă zic peste un an cât de bine o să reușesc să fac tot ce zic că ar fi bine să fac. Viața s-a schimbat, dar nu dramatic pentru că avem prieteni care crează contextul să putem petrece momente unde să participăm toți trei. Iar împreună cu Maria ne străduim să facem o echipă cât mai bună. Nu-i neapărat ușor, cu siguranță nu mă pot plânge că-i greu, dar pot zice că e ceea ce mi-am dorit.
2022 a fost un an fain și generos. Puteam face mai mult sport, dar deja de ceva vreme genunchii nu mai sunt stângul și dreptul, doar „ăla rău” și „ăla ok-ish”. Mi-am cumpărat Steam Deck și am reușit să trec de 2000 de zile de când postez mâncarea pe instagram. N-am mai ajuns așa de des pe munte ca în anii precedenți dar au fost alte culmi care mi-au adus fericire. În decembrie am participat din nou la Advent of Code dar parcă a fost mai intens decât în alți ani. 2022 a adus ceva nou în viața mea și de asta mă bucur cel mai mult.
Somnul e încă ok, scutecele nu-s o problemă, am prins mișcarea la schimbat și încetul cu încetul începe și Grigore să reacționeze la ce-i în jurul lui. Cred ca partea mea favorită e să dorm cu el la mine pe piept. În primele zile era mai ușor, acum începe încet să dea din picioare și îmi mai prinde câte una la ficat. Singurele lui activități rămân în continuare dormitul, mâncatul, câcatul și destul de rar plânsul. Totuși cu fiecare zi trecută parcă mai are câte o mișcare nouă sau o privire diferită pe care o face.
Mi-a găsit slăbiciunea și probabil deja știe că dacă mârâie un pic mai tare o să vin direct la el să-l iau în brațe. De acolo începe un fel de joc de parcă țin un boloboc în mână și trebuie să îl echilibrez, mai sus, mai jos, încă un pic, acum nu mai plânge, îl țin tot așa. Un lucru bun e că mâncând doar lapte, când face caca încă nu miroase, cel puțin nu așa rău. Mi se pare distractiv modul lui de a mânca, pare că a fost naufragiat pe o insulă câțiva ani buni, s-a întors la civilizație și a găsit hrană bună în sfârșit – manâncă, abia respiră, se mai îneacă, dă pe lângă, dar orice ar fi, nu se oprește.
În această poză, unul din noi e mahmur iar celălalt doar pare că e. În două luni a crescut foarte mult și din păcate sunt haine pe care nici nu a apucat să le ia și deja sunt mici. Doar pentru că avem copil, asta nu înseamnă că viața noastră se termină și nu mai facem altceva. Am avut noroc să vină bunicile în vizită și să profităm de moment ca să ieșim rapid la o bere în oraș. În același timp și prietenii sunt foarte importanți, pentru că impreună cu ei poți schimba natura întâlnirilor spre ceva mai ușor de venit cu un copil. În rest ce să zic, multe zâmbete și momente faine.
