N-aș zice că timpul trece repede, mai ales când stai în parc și culegi castane sau când aștepți pe cineva să adoarmă odată, că a trecut deja o oră. Practic mă simt mult mai implicat în tot ce se întâmplă zilnic. Viața merge mai departe, iar ocazional mai iau câte o pauză să scot capul afară și îmi dau seama că se tot întâmplă lucruri. Și e fain, și m-am gândit să scriu aici un pic despre asta, ca să nu uit.
„Viața e complexă și are multe aspecte”. Dar după ce vezi cum stă treaba, nu mai e așa complexă, e doar grea pe alocuri. Primul an de tată a venit cu tot felul de lucruri noi, experiențe, amintiri, dar cu puțin „contact”, cel puțin din partea mea. Dar de când a început Grigore să vorbească, parcă am început o nouă poveste. Redescoperim împreună fiecare lucru, găsim o nouă interpretare sau dacă nu știm, inventăm ceva. Nu am jucat D&D, dar mă simt ca un dungeon master care descrie universul și cum funcționează lucurile. Viața de tată nu e neapărat ușoară și mi se pare că e grea doar dacă chiar vrei să faci trebă bună, așa că tot ce a mai rămas e să o fac distractivă, să inventez eu orice ar face procesul mai fain.
A fost o perioadă când seara la culcare mă simțeam ca un artist la o nuntă care primește dedicații și bagă material. Am început ușurel cu „melc, melc”, apoi am avansat un pic la „vulpe tu mi-ai furat gâsca”, iar când n-am mai știut, am început cu ce îmi aduceam eu aminte și așa am ajuns la „din oceanul pacific…”. La fiecare din ele știam maxim două strofe și o vreme a fost de ajuns, apoi a început să se plictisească așa că am căutat un pic pe google să extind repertoriul. Dacă mă descurcam bine, la final primeam un „maaai”, iar dacă nu începeam bine, mă oprea repede și zicea „nu”. La început doar asculta, apoi zicea câte un cuvânt și el, iar după o vreme deja completa el jumătate de vers. Într-o seară mi-a zis ca vrea „ao ao”, am verificat playlistul dar nu aveam așa ceva; discutând cu Maria după un timp, aparent el ar fi vrut „(un țăran avea o fermă) iiia iiia ooo”. Am încercat să improvizez rapid și l-am întrebat „aho, aho?” N-a zis nimic și pe scurt așa a ajuns Grigore să învețe plugușorul în mijlocul verii.
Ce mi se pare cel mai fain, e ca noi interacționăm/vorbim cu oricine și orice. Când trece un autobuz pe stradă îi facem cu mâna și îl întrebăm ce mai face și unde se duce. Salutăm fiecare pisică sau câine pe drum și îi intrebăm ce mai fac. Jucăriile de pluș se pun la somn deodată cu noi și au și ele fiecare o poveste. Când ne uităm la „Ursul păcălit de vulpe” îl avertizăm pe urs să nu meargă la baltă pentru că o să fie în pericol. Iar când ne punem la somn, trecem pe la ventilatoare, hartă, apartul de cafea, tablouri și ceas ca să le zicem noapte bună. Și motivul pentru care ne punem la somn e că am avut noi o discuție și concluzia a fost că „faci nani, ai forță, mergi la locul de joacă”.
Nu îmi dau seama dacă e doar o chestie de băieți, dar cel mai fain e cât de mult îi plac buldozerele, escavatoarele, camioanele și cam tot ce ține de construcții. Și dacă mergem undeva și în apropiere vedem o mașină de tasat sau o macara, el e cel mai fericit. Și mergem să vedem cum e, unde merge și o întrebăm ce face. Ne uităm la roțile mari și la cuvă și discutăm despre cum și unde duce pământul. Și entuziasmul ăla efectiv mă prinde și pe mine, că eu am văzut destule tractoare la viața mea, dar mai nou mă bucur alături de el de orice nou găsim.
Si dacă e să îi placă ceva mai mult decât orice, atunci acela e mâncatul. Adică efectiv sunt momente când stăm să ne gândim dacă nu cumva a mâncat prea mult și dacă e normal cât a mâncat. Nu cred că a fost ceva să zică că nu îi place. Și stăm toți la masă și mâncăm împreună. Mâncarea nu mai e la fel de picantă ca înainte, dar nu e ca și cum asta contează așa mult. Îi dau punga de pufuleți și îi zic să ia unul, el prinde cu toată mâna. Dacă îi dau să bea un pahar de apă, bea din el de parcă a stat o lună în deșert fără nimic la el.
Știe exact ce vrea și unde e. Poate îl duc de nas azi cu ceva, dar tactica respectivă nu o să funcționeze mâine, că deja știe. Și când cred că am găsit rezolvarea la ceva după mai multe încercări, soluția o să funcționeze doar o dată, maxim de două ori pentru că imediat se adaptează. Un moment nu mă lasă să fiu în zona mea de confort și să fiu liniștit că „știu acuma cum trebuie să fac treaba aia”, pentru că imediat apare altceva.
Când l-am lăsat o săptămână la părinții mei, nici nu am plecat din fața blocului și deja ne era dor de el. Desigur, e fain să ai timp liber, să dormi cât vrei tu de mult, să nu te trezești noaptea că cineva vrea un pahar de lapte și e fain să simți că ai (mai mult sau mai puțin) doar grija ta. Dar am simțit că de la un timp m-am plictisit, că le-am făcut (aproape) pe toate și așteptam nivelul următor. Simt că mi-am făcut un prieten nou și am pornit toți trei într-o aventură.
