Uncategorized

  1. Despre 2019

    ianuarie 4, 2020 by Andrei Sălăgean

    Ce e rău și ce e bine / Tu te-ntrebă și socoate” – discutam vara trecută la o bere despre importanța unui jurnal zilnic care să te ajute să te concetrezi pe lucrurile care contează. Prea multe se întâmplă și e păcat să nu acorzi importanță la ceea ce merită sau chiar mai rău să uiți acele momente. Încă n-am reușit să fac asta zilnic, așa că măcar o dată pe an.

    În 2019 am călătorit în Egipt să văd piramidele și pentru prima dată în viața mea am experimentat un all inclusive. Nu-s mare fan de stat la plajă, marea nu mă prea încântă, dar dacă sunt niște locuri bune de văzut cu mâncare și băutură nelimitat atunci se schimbă puțin lucrurile. Un all inclusive nu-i așa rău, merită măcar o dată în viață, dar eu sunt genul de om care preferă să-și plănuiască singur excursia, unde să stea, pe unde să se plimbe, în ce localuri să mănânce și ce să facă în timpul liber. Printre altele am mers cu cămila, făcut snorkeling, stat la soare și fumat narghilea cu berea în mână, văzut temple, cumpărat chestii de care nu am nevoie.

    Cred că singurul lucru pe care mi l-am propus în mod clar anul trecut a fost să merg de 10 ori pe munte. Scuza oficială e că pe la mijlocul anului mi-am semi accidentat genunchiul de unde am învățat că tot timpul la urcare/coborâre ar trebui să port bocanci înalți. Dar să fim serioși că probabil și lenea a avut legătură cu neîndeplinirea obiectivului. Orice ar fi, cred că ar trebui să-mi propun să ajung sus an de an până la sfârșitul vieții. Muntele e viața, e drumul dificil până sus, greutatea pe care o cari în spate, întrebările repetate despre deciziile pe care le-ai luat, dorința de a renunța, plăcerea unei pauze de masă, aprecierea pentru lucrurile mici, splendoarea din vârf și berea de după.

    Din seria, când ai făcut ultima dată ceva pentru prima dată, chiar la începutul anului 2019, am fost naș de botez împreună cu Maria. A fost o zi foarte faină, plină de amintiri, mai ales pentru că eu am ajuns să o plimb pe Mara (fetița pe care o botezam) în brațe la biserică. Povestea e că erau trei botezuri în același timp, unul întârzia, Maria dorea să-și odihnească brațele așa că am zis să o ajut, temporar. Am luat copilul în brațe și mă uitam la ea, cam cum s-ar uita un elev de clasa I la un computer cuantic: impresionat dar fără vreun indiciu despre ce trebuie să facă. Un minut mai târziu a venit și ultima familie, popa s-a întors la noi și a făcut semn că începem. Totul s-a întâmplat așa de repede că nici n-am mai apucat să schimbăm. Eram eu în față și încă 2 nănășici care țineam copii în brațe. Eram pregătit? nu, mi-a plăcut? foarte, mai ales că am avut noroc că ni s-a explicat fiecare pas, pe unde mergem, ce rugăciune zicem, unde ne oprim, care e ordinea, unde punem copilul, ce urmează mai departe. Eu m-am simțit excelent și mă gândeam la cât de slabe îmi sunt brațele, pe când o să am copil trebuie să merg înainte câteva săptămâni la sală.

    În 2019 mama și tata au făcut 50 de ani. Nu-i un secret faptul că le sunt recunoscător pentru multe, dar cel mai mult mă bucur că sunt încă aproape de mine ca să îmi dea încredere că pot face orice. Au ridicat ștacheta destul de sus pentru mine ceea ce mă bucură pentru că știu ce trebuie să fac să fiu mai bun și să reușesc. Încă au multă energie în ei și sunt mereu uimit de câte își propun și reușesc să facă. Ei sunt efectiv definiția la „cănd o să fiu mare, vreau să ajung ca ei”. Vă mulțumesc!

    Anul trecut eu am avut întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului iar Maria și Paul au terminat facultatea. Pentru fiecare din noi a fost o bucurie diferită și l-am simțit ca un moment special. Primul lucru pe care am vrut să-l văd la liceu e dacă afară pe pervaz mai e scrisul cu „sălăgean e cel mai tare„, și da, era încă acolo. Apoi a fost interesant să vedem care cum o mai duce, câți copii are fiecare, plus alte povești cu profesorii. Din toți colegii, doar doi au lipsit, Someșan pentru că pregătea doctoratul (în chimie, OMG) în Franța și oricum se întorcea weekendul următor și Timiș pentru că avrea program încărcat la frizerie… Mihai n-a putut ajunge din Londra, dar a întrat live de pe telefon.

    În ceea ce privește festivitățile, la Maria parcă mai mult mi-a plăcut perioada cu licența pentru că a fost mai intensă, dramatică și plină de fericire la final. Pentru Paul m-am bucurat tare la festivitate pentru că știu cât de mult a muncit în cei 6 ani și nu a fost ușor. La finalul anului și-a luat rezidențiatul și a intrat unde și-a dorit chiar aici în Cluj-Napoca. gg-wp pentru amândoi.

    După cum ar spune un mare clasic în viață, ” If you like it, then you should put a ring on it„. Pentru că eu o iubesc mult pe Maria, am simțit nevoia să pun un inel pe degetul ei, iar ea a zis DA. Rămâne de menționat, că inelul a fost prezentat într-un brownie tare delicios. Momentul a fost special în felul lui și chiar dacă ea se aștepta ca acesta să vină, am încercat eu cumva să fie mai diferit. Deci anul acesta, pe 15 August de Sf. Maria, facem nuntă. #cantecjocsivoiebuna

    Într-un final ne-am luat și mașină. Am tras de timp cât am putut eu de mult, dar timpul ne-a prins din urmă și nu m-am mai putut împotrivi. Speram să fiu printre puținii oameni care ajunge la 30 ani, poate dar alege intenționat să nu-și ia mașină. Cel putin pentru moment, Maria e șoferul, iar eu mă mulțumesc să fiu pasagerul enervant din dreapta care dă indicații… cel puțin până o să avem un copil.

    Mâncarea e viața, motiv pentru care pe final de an m-am înscris la un curs de gătit hobby. A fost o experiență extraordinara, relaxantă și de cele mai multe ori distractivă. Am tăiat legume în toate mărimile și formele, am pregătit probabil cel mai bun aluat de pizza gustat de mine vreodată iar în ultima zi am umplut masa cu prăjituri de toate felurile iar eu m-am întors acasă cu 5 caserole. Gătitul mă relaxează și mă face să mă bucur de faptul că un minim efort duce la rezultate excelente.

    Era gata, gata să treacă tot anul și să n-ajungem deloc la ski, dar ne-au salvat viitori fini și am mers un weekend la Bukovel chiar înainte să se termine zăpada. Prima senzație pe care am avut-o dupa ce am coborât mai în viteză, a fost că „mi-a fost dor”. Iar dupa cum se vede în această poză, eu eram cel cu pozele și-mi țineam telefonul tot timpul în buzunarul de la piept ca să fiu pregătit. Baiul a fost că între două pârtii, ceilalți primesc mesaje pe telefon să îmi verific eu telefonul… că l-am pierdut… și l-a găsit cineva… și mă așteaptă în parcare să mi-l dea. Într-un minut am aflat că nu mai am telefonul, am văzut că mi-e deschis buzunarul, am aflat că a fost găsit și că îl pot recupera – nu cred c-am mai trecut prin așa multă frustrare și bucurie la un loc vreodată. Rămâne o mică enigmă despre cum a reușit să deblocheze telefonul, să-l țină așa, dar rămân recunoscător că a avut atâta răbdare să aștepte până ce am ajuns eu acolo. Ukraina rămâne o țară faină de vizitat, cu mâncare bună și plină de tradiție. Am mai trecut cu aprox. o lună înainte prin Rădăuți când am fost să ne uităm de rochii de mireasă, dar asta e o altă poveste, pe care o să o vedeți anul acesta.

    Încă un semi maraton alergat în 2019 și încă 6 grătare făcute la firmă. Am văzut Metallica în Viena, iar Maria a leșinat de emoții. Pretenii i-am avut acolo aproape și au făcut anul mult mai bun și cu mai multe povești de spus nepoților pentru ca evident, fără fum nu este foc. 2020 o să fie fain, dar o să fie mult de lucru.


  2. Când aventurile sunt viața x 4

    decembrie 29, 2017 by Andrei Sălăgean

    Anul acesta s-au întâmplat mai multe de toate, dar câteva povești merită să rămână scrise. Dacă ar fi să le fac o scurtă descriere, ar fi momentele acelea când m-am simțit „ca la douăzeci de ani”. Apoi vine întrebarea, sunt mândru de ele? nu de toate, dar mi-au plăcut? la maxim.

    Doar o nuntă nu ajunge.

    O zi mare, o zi importantă, era cununia civilă a unui prieten foarte bun din facultate, era primul care „făcea pasul”. Dimineața la prima oră, împreună cu Dragoș, la patru ace eram în parc și eram gata de show. Hainele erau incomode dar nu asta era problema pentru noi. Au zis „DA”, am filmat eu toată partea pentru că fotograful întârziase iar apoi am mers la poze. Băieții cu băieții, fetele cu fetele, băieții și fetele, fetele cu mirele, băieții cu mireasa, neamurile, câte unul, câte doi, la soare, la umbră, le-am făcut pe toate. A urmat o masă mică la un restaurant în apropiere și părea că totul o să se termine lejer.

    Nu-mi dau seama cum, dar la un momenta dat s-a lansat ideea că de ce să terminăm noi ziua așa de repede, să mai profităm dacă tot suntem îmbrăcați așa de bine. „Ce fain ar fi să mai mergem la o nuntă!”. Peste Someș era magnificul Hotel Napoca unde mai fusesem la o nuntă.. așa că ne-am decis să mergem să vedem care-i treaba pe acolo. Planul era ca măcar să știm cine se căsătorește în caz că ne întreabă cineva.

    La etaj erau două nunți, iar jos mai era încă una. La cele de sus, ușile erau apropiate și barurile erau chiar la intrare. Ne-am făcut puțin curaj și-am întrat să vedem cum e atmosfera. 10 minute mai târziu eram amandoi cu un pahar în mână și cinsteam pentru miri. Planul era un succes, noi ne simțeam bine și lumea era fericită. Începuse să ni se facă foame, dar am zis că nu facem vreo prostie ca să atragem atenția. Și cum stăteam noi pe margine și ne bucuram pentru miri, în departare ni se parea că vedem pe cineva cunoscut. „Oare ăla nu-i Cătălin? Ba da! Salut Cătlăine”. L-am lămurit destul de repede faptul că noi eram intruși, am mai ciocnit niște shoturi cu el la bar și ne pregăteam să plecăm.

    Se făceau vreo două ore de când eram acolo, seara era cum nu se putea mai bine și era momentul să plecăm, daaaar Dragoș își mai dorea un dans.. la propriu. Întâmplarea face că vine un vals, își aranjează sacoul și din depărtare îl văd cum merge la o fată de la masă și o cheamă la dans. Se învârt ei de două ori iar apoi fata se trage un pic spre margine.. doar ca să își arunce pantofii iar apoi ăștia efectiv decolează. Erau in mijlocul atenției, cameramanul încerca să prindă niște unghiuri cât mai bune, eventual și niște poze pentru album. Probabil toată lumea se întreba oare cine e ăsta și din partea cui e 🙂

    Ziua nu putea să se termine acolo, așa că ne-am pornit spre Fabrica de bere unde ne întâlneam cu colegii de facultate. Am început să le explicăm despre peripețiile noastre din acea zi dar și mai important să mâncăm ceva. Am terminat o bere și lui Dragoș îi vine ideea excelentă să mergem la el să facem clătite. Era un plan bun dar eu aș mai fi mers încă într-un loc unde era un after party după un eveniment BEST. Am promis că nu stăm mai mult de o jumătate de oră, maxim două beri și apoi plecăm.

    Două stejar mai târziu și povestit la oameni de ce am venit acolo la costum, ne-am dus la un taxi. Am făcut o treabă bună și ne-am înțeles de la început la un preț ca să nu ne mai complicăm și am plecat. Am făcut o oprire pe la mine pe acasă să mă schimb, dar asta doar după ce am promis de mai multe ori că SIGUR nu adorm și vin la clătite! Mi-am lăsat hainele de nuntă, am tras niște pantaloni scurți și un tricou și-am venit la taxi. Am ajuns la Dragoș și la fel cum te anunță windows ca își dă shut down pentru updates, la fel a început și la mine numărătoarea inversă, am mai apucat să salut oamenii, am găsit un pat, m-am aruncat pe diagonală și-am luat somn. Trecuse o zi lungă și plină, important e că am ajuns la clătite.

     

    Absolvirile și nunțile sunt viața. 21-23.07.2017

    vineri, 21 iulie. Zi normală de vineri, am ieșit în oraș. Nu mai țin minte exact ce am făcut, Google zice că am fost prin Grigorescu, apoi pe la vikingi si apoi am ajuns acasă pe la ora 2. Cel mai probabil a fost o seară bună.

    sâmbătă, 22 iulie. Pe la 10 era festivitatea unui prieten bun așa că am fost prezent acolo. Vremea era ok, festivitatea nu a ținut mult, iar eu eram cu bagaj la mine pentru că după urma să plec spre casă. Am fost la masă în cinstea noului inginer, am stat relaxat iar apoi am plecat să iau stopul. Motivul pentru care iau stopul când merg acasă e că îmi oferă flexibilitate și de cele mai multe ori dau peste oameni cu povești interesante. De exemplu în ziua respectivă am întâlnit un om care până la Bistrița mi-a povestit despre ferma lui de gâște, ce rase crește, problemele de care se lovește sau cum schimba ciclul de reproducere folosind lumină artificială și reducerea zilei la mai puține ore. Cea mai bună parte a fost când mi-a povestit cum nu știu ce fel de gâscă are codul genetic modificat ca să crească mare pentru carne, dar în tot procesul acesta nu mai știe să clocească ouă.  Pe la vreo 4 am ajuns acasă, de la 6 parcă începea nunta, așa că am profitat și am mai dormit o oră. Am ajuns la timp la nuntă și am început încălzirea. Nu cunoșteam multă lume, așteptam să vină un prieten pe care-l știam mai bine, până una alta am verificat oferta de acolo. Pe la vreo 11 parcă a ajuns „omul meu” și-atunci a început nebunia. Finalul nunții ne-a găsit în mijlocul ringului, ne țineam pe după cap, cântărețul era în mijlocul nostru și noi fredonam asta. Noi am vrut să pornim pe jos spre casă și să tot cântăm, dar… să zicem că picura un pic pe afară și de aia n-am mai mers.

    duminică, 23 iulie. M-am pus la somn pe la vreo 4-5, doar ca să mă trezesc pe la 6 jumată să iau autobuzul spre Cluj – trebuia să merg la altă festivitate. N-a fost ușor să mă trezesc, dar am ajuns la timp în autogară. Surpriza a fost când am aflat că autobuzul se anulase și nu mai venea. Mai era unul mai târziu dar erau șanse mari să întârzii așa că n-am riscat și am mers la ieșirea din oraș unde am stat la stop. Destul de repede am prins o mașină spre Beclean. Era un tip interesant care mergea să aducă niște oameni care să lucreze la renovarea unui bar de păcănele. Partea funny era că pe la jumătatea drumului a primit SMS ca nu mai vin oamenii.. și deci nu mai avea motiv să mai meargă în direcția respectivă. Până la urmă a rezolvat cumva, a convins oamenii să vină și am ajuns și-n Beclean. De acolo m-a luat un nene care mergea spre Alba să iși ia copiii de la o tabără de vară. Am tot vorbit cu el de una alta, tot felul de povești, dar pe măsură ce tot mergeam parcă mă lua somnul. De vreo două ori mi-a căzut capul, dar încet, încet mi-am revenit. M-a lăsat la pasarela de la intrarea în Cluj pentru ca el continua pe drumul care ocolea orașul. Am stat vreo 5 minute la stop acolo în speranța că ma ia cineva până în oraș dar apoi mi-am dat seama că doar curvele mai stau acolo așa că am luat-o pe jos. După aeroport am luat un bus până la pod de la IRA, apoi am mers pe jos până la sensul din Mărăști de unde am luat o bicicletă până la primărie. Am ajuns cu puțin timp înainte să înceapă festivitatea, mi-am luat o sticlă de apă pentru hidratare, mi-am găsti un loc și-am vizionat liniștit. Am făcut poze după, am felicitat și-apoi am plecat să mâncăm ceva că parcă cerea stomacul. 3 hot boosteri am luat și atât, iar după am plecat pe o terasă. Trebuia să mai pierdem un pic timpul pentru că de la 1 mai era o festivitate. Am cerut o cafea irlandeză.. mi-a adus-o separat.. am combinat-o, am băut-o și ziua era deja mai bună parcă. S-a terminat și a doua festivitate și am pornit spre Observator să sărbătorim cu o bere.. era doar ora 3. Simțeam un pic de oboseală, dar ziua era foarte bună și eram cu oameni nice așa că luam energie de la ei. Pe la 8 am zis că ziua aceasta a fost bună, termin berea și ar fi cazul să plec, nu prea mai are ce să mă țină să mai stau. 5 minute mai târziu apare un prieten bun, chiar cel la care fusesem la festivitate cu o zi în urmă. csf, ncsf! L-am sărbătorit și felicitat și pe el și pe la 11 am ajuns acasă. Musai am mai făcut un duș și doar după m-am pus la somn. Trecuse un weekend chiar bun.

     

    Mâncarea e viața. 19.08.2017

    Era o seară normală de vineri care începea în Observator cu bere și discuții. Între timp am aflat că pe plaja Grigorescu erau niște concerte folk așa că ne-am mutat acolo. Am stat chill, am cântat, mi s-a zis să o las mai moale că nu mă pricep.. m-am conformat. S-a termiant și ne-am mutat într-un local din apropiere, singura problemă era că mie mi se făcea somn și îmi era foame. Tot trăgeam de oameni să mergem la vikingi, zicem c-a fost o seară bună și gata. Am primit promisiunea că mergem acolo dar doar peste o oră. Cumva am reușit să nu adorm și am început să povestim despre ce o să mâncăm când ajungem acolo și ce festin o să facem noi. Dupa aproape o oră de vorbit despre mâncare, a venit și momentul să mergem.

    În stilul caracteristic, am zis că o iau pe jos pentru că ajung destul de repede, mă mai trezesc puțin și nu are rost să așteptăm taxiul. După lungi discuții am ajuns să și pun un pariu că eu nu ajung acolo nici măcar în 15 min. Ei nah! în 8 minute am fost acolo, am intrat în infinity să dăm un shot și apoi i-am așteptat la vikingi la masă până ce au ajuns și ei. Era treaba bună, un rând de beri era asigurat așa că mai rămânea să vedem ce mâncăm. Dintr-o privire m-am înțeles cu Dragoș că facem să fie bine. Ne-am comandat câte o ciorbă mică de fasole și ceapă pentru început. Apoi pentru felul doi am luat un metru de mici și cartofi, o tocăniță brașoveană (n-am specificat de care așa că ne-a adus una mare), o porție dublă de slănină prăjită iar ca desert o porție de papanași. Am zis că plecăm doar după ce terminăm tot. Cu puțin ajutor am reușit să terminăm. A fost mult, foarte mult, cel mai mult. Cartofii de la tocănița brașoveană au fost cei mai grei. Aparent vorba aia că tot timpul mai e loc pentru desert, chiar e adevărată, pentru că n-am avut probleme cu papanașii chiar dacă i-am lăsat la final. Eram așa de plini când am ieșit de acolo că ne-a fost frică să luăm taxi așa că am mers pe jos până acasă. Pe cântar aveam aproape 92kg, maximul absolut.

    Toată treaba asta s-a întâmplat în noaptea de vineri spre sâmbătă. A fost mai greu să adorm până ce mi-am găsit poziția. Sâmbătă tot ce am mâncat a fost o jumătate de sticlă de ketchup de casă – e ca bulionul dar mult mai aromat și mai gustos, e bun și gol. Duminică pe la amiază am început să iau și eu o masă normală. Luni dimineața, după o ședință în sala tronului și un duș, cântarul arăta undeva la vreo 88kg. Mda, a fost un festin destul de bogat.

     

    Hai să facem clătite. 01.09.2017

    Era o zi de vineri normală, când după lucru am ieșit la o bere. Evident că nici o zi de vineri memorabilă nu începe cu „stăteam în pat și mâncam o salată”. Căutam să extind potențialul serii așa că mutăm locația spre centru unde erau mai mulți oameni. Stăteam liniștiți la masă, gustam din berea noastră iar poveștile curgeau foarte bine. La un moment dat țin minte că am făcut o pauză și am mers într-un alt local în apropiere să dăm și niște shoturi. Seara era încă una decentă când parcă de nicăieri Dragoș simte că ar fi o idee bună, să mergem la el să facem clătite. Mai plusez și eu, dacă tot mergem să stăm până răsare soarele, facem și că cine adoarme primul pierde un pariu pe .. (nu mai știu pe ce). O parte am luat taxi și am mers direct la el, alții s-au oprit să mai facă și niște cumpărături. Ne pregăteam să facem clătitele, dar un prieten nu-și găsea telefonul.

    Luăm pas cu pas drumul și concluzia era că probabil a căzut în ultimul taxi. Foarte hotărât pornește spre casă în speranța că poate îi găsește locația de pe calculator. După vreo 15 minute apare prima clătită și concomitent aflăm că telefonul încă nu e închis și se vede cum se mișcă prin oraș. Cumva mai era o șansă să îl recuperăm, dar timpul era limitat pentru că nu mai avea multă baterie și când întra în power save își închidea GPS-ul. Îmi ia 5 secunde să vin cu cea mai bună idee.. iau bicicleta și-l urmăresc în timp ce-s ghidat la telefon. Era deja vreo 4 noaptea, era frig afară, eu eram în pantaloni scurți și coboram în viteză Calea Turzii, nici domnișoarele nu mai erau pe la ora aia afară. Ajung în centru și de la telefon îmi zice să mă îndrept spre Mărăști, apoi spre strada Paris, să mă opresc, aparent trecea taxiul pe lângă mine, sau nu? Într-un final s-a oprit aparent undeva aproape de mine, am pedalat cât am putut, am mai făcut o stânga, o dreapta și la capatul străzii vedeam un taxi. Am ajuns repede, m-am băgat să vorbesc, o tipă a crezut că vreau să le „fur” taxiul, i-am arătat că am bicicletă, deci nu era cazul. Surpriză, chiar era un telefon în taxi, urma să îl returneze, dar … tot a fost ocupat. Am sunat pe telefon ca sa-i arat că știu proprietarul, l-am luat și urma să mă întorc cu el.

    Băi frate, era deja târziu, eram deja obosit, plăcerea vieții a venit când a trebuit să urc toată Calea Turzii înapoi. Pfuai, când am ajuns sus deja nu-mi mai simțeam picioarele, dar măcar seara putea să continue… asta până ce a adormit Dragoș și deci a pierdut pariul. Am mai mâncat vreo 2 clătite, adică fix motivul pentru care ne-am adunat de la început și-am pornit spre casă. Era deja 6 dimineața, soarele răsărea și partea bună că fix la ora aia se deschidea și Panemar. Ne-am oprit să mai luam micul dejun și doar după ne-am dus la somn. A fost o noapte lungă!

     


  3. Papagalul

    decembrie 11, 2017 by Andrei Sălăgean

    Una din fanteziile mele la care visez când mă plimb aiurea, e să joc măcar un meci pentru naționala de fotbal a Romaniei. Nu pentru că știu să joc fotbal așa bine, dar îmi place să îmi imaginez cum ar fi atmosfera, publicul care scandează pentru tine. Iar atunci când aș marca un gol, tot stadionul ar striga numele meu iar eu aș fi în extaz pentru reușită. Aș da totul doar ca să știu că împreuna am câștiga.

    De 1 decembrie am ales să particip pentru ultima dată la RoJAM. Primul la care am participat a fost organizat de clujeni, iar acum dupa 6 ani, a venit iar rândul nostru să-l facem, așa că m-am gândit că ar fi momentul perfect să închei o eră. Aveam alături oamenii mei de calitate așa că ne-am gândit că e musai să o facem memorabil. Joi dimineața de la 10 am mers la un squash scurt iar pe la 12 eram deja în Cora să facem cumpărături. Am lăsat ceva bani acolo, dar măcar aveam tot ce era nevoie: vin, pahar de vin, „brânză de vin”, măsline și alte lucruri adiacente plus materie primă pentru shoturi. Planul e făcut, sunt gata să-l execut.

    Era a doua seară și noi aveam plauri de Zorro și apoi să ne aducem aminte de vremurile bune alături de Budureasca. Stăteam toți relaxați în cameră când vine cineva să ne anunțe că în jumătate de oră începe concursul de băut bere. Știam că nu vreau să particip, nu mă interesa, vremea mea a trecut. Chiar și prietenul Andrei zicea că nu se baga, mai ales dacă nu mă bag nici eu. A urmat vreo 10 minute confuze în care am fost anunțat că eram pe lista, apoi am vrut să fiu șters, apoi era și Andrei pe listă, apoi eram în echipe diferite… în final am ajuns să fim într-o echipă și să participăm. Nu-mi dau seama cum, când sau de ce, dar am zis să încercăm și apoi revenim la treaba noastră.

    Eram la masă și lucrurile mergeau cum trebuie. Am câștigat grupa fără să pierdem și speram să ne întâlnim cu favoriții doar în finală. Ne plimbam printre mese și studiam adversarii. Știam unde suntem, ce putem și ne gândeam cum facem să câștigăm. Eram acolo și dădeam ce era mai bun, nu eram doar pentru prezență, era ceva mai mult. În semifinale am avut meciul cel mai greu, am simțit că am pierdut și părea că acolo se termină și asta a fost. M-am întors să-mi îmbrățișez coechipierii când am auzit că defapt a fost la limită, dar noi trecem mai departe. Era nesperat, era minunat și acum venea ceea ce toată lumea a așteptat. Echipa clujului era în finală.

    Puterea îți dă încredere. Ne îndreptam spre masa unde urma să jucăm în timp ce paharele erau deja pline. În stânga și în dreapta erau oamenii care își încurajau favoriții. Era gălăgie, era nebunie, totul se mișca cu încetinitorul, iar ocazional mai punea unul mâna pe umăr și te încuraja. Erau oamenii ăia care își puneau speranțele în tine. Dar până la urmă despre ce era vorba? Nu era ceea ce mă reprezenta, dar era ceva ce îmi doream. Toată echipa la un singur loc și ne-am hotărât că putem să câștigăm. M-am uitat la cel de lângă mine, ascultam cum lumea scanda pentru noi și-am zis că nu e presiune. Cred că a durat undeva puțin peste 10 secunde și am sărit în sus de bucurie. O bucurie ciudată dar o bucurie imensă m-a făcut să urlu atât de tare încât a doua zi eram răgușit. Clujul câștigase papagalul.

    Undeva mai târziu în seară, eram afară și luam o gură de aer. Dacă aș fi fumat, ăsta ar fi fost fix momentul când trebuia să fumez o țigară așa de relaxare. Și stăteam și vorbeam cu cei care erau afară când la un momenta cineva mi-a zis ceva. Vreo două secunde am rămas uimit, surprins, blocat, apoi mi-am dat seama că încrederea îmi dă putere. Restul evenimentului l-am petrecut cu oameni faini, am cântat, m-am distrat, am consumat vreo 4GB cu muzica de pe youtube și-am ajuns doar după 4 în pat, lucru destul de rar pentru mine. Mi-am dat seama că o vorba bună mă poate ține destul de mult treaz.

    Epilog. Recent am avut Christmas Party la lucru. Deși îmi doream să dorm măcar o oră înainte de party, n-am reușit și am ajuns la party și fără să mănânc „tura 2”. Nu a fost asta o problemă, m-am adaptat din mers, pe la mijlocul nopții am simțit că dau puțin de greu dar am trecut peste. Seara mergea bine, ne-am mutat în alt local și distracția continua. Au mai apărut schimbări de plan sau lucruri neașteptate, dar în principiu știam unde eram și unde trebuie să ajung. Deși seara mi s-a părut că a fost scurtă, pe ceas părea destul de lungă. Întru-un mod hazliu, la un moment dat dădeam explicații de ce sacoul meu are petece la cot și unde e defapt logodnica mea. Chiar așa a fost! Apoi am pornit spre casă, o porțiune pe jos, apoi a trebuit să iau taxi că nu mai eram în stare să merg. Partea bună a fost că încrederea îți dă putere iar eu aveam nevoie de multă putere pentru a doua zi.


  4. când am fost în SUA

    noiembrie 14, 2017 by Andrei Sălăgean

    În 2010 am fost cu work and travel în SUA dar m-am întors mai repede ca să îmi dau o restanță și deci n-am apucat să vizitez. De când am ajuns în Romania, tot ce m-am gândit a fost că aș face bine să învăț, „să-mi placă cartea” și să mă întorc cândva, să-mi iau revanșa. Aveam un plan, unul diferit, dar l-am adaptat.

    M-am hotarat azi si mi-am propus ca pana la 30 de ani sa ajung sa traversez SUA cu masina de la Vest la Est intr-un roadtrip. Mai e cineva interesat?

    Posted by Sălăgean Andrei on Friday, August 22, 2014

    Anul trecut în toamnă mi-am luat viza, pe sfârșit de iarnă și-a mai luat-o un prieten și la începutul primăverii am cumpărat biletele de avion. Între timp am mai convins o prietenă mai veche să ni se alăture și aventura era completă, vorba aia, „planul e făcut, sunt gata să-l execut”. Ajungeam în Chicago, lucram remote 3 săptămâni, timp în care mai vizitam una alta iar după porneam într-un roadtrip legendar spre San Francisco. Ca să fie totul complet, s-a întâmplat că ziua mea a picat fix în ultimele zile de stat acolo. A fost mult prea puțin pentru ce am vrut dar scurt pentru cât de lung a fost. Au fost și câteva momente geniale acolo, după cum ar zice un prieten, #cevadevis.

    Chicago. Aici am stat 3 săptămâni! Am cunoscut oameni noi, am văzut un oraș foarte fain și ne-am minunat de fiecare moment. Ne-am bucurat de Corona, la fel cum te bucuri aici de Ursus în Infinity și am verificat pizza lor faimoasă. Pentru cunoscători, eu am avut și minunata ocazie să conduc pe acolo, mașină nice, automată, am dus-o până pe la 90 mile/h și trăiesc să vă zic povestea. Prima săptămână fusul orar a fost un termen destul de abstract dar apoi ne-am adaptat, iar eu am stat aproape 4 săptămâni cu o ureche înfundată. Am vizitat orașul cum am putut noi mai bine și am gustat cea mai bună pizza, nu cea locală, la un dinner de lângă oraș. Nu m-am putut abține și am făcut și un grătar… pe balcon, literalmente.

    Meciul de baschet. Am primit indicații că musai trebuie să merg la un meci de baschet și s-a ivit ocazia unică să văd Chicago Bulls cu Cleveland Cavaliers. Am luat și eu un bilet mai accesibil ca preț și apoi mi-am găsit un loc bun ca un român ce sunt. A fost spectacol total! Nu știam la ce să mă aștept și am rămas wow. Diferența principală e că oamenii nu merg la meci să facă ei spectacol pentru echipă, să își susțină echipa la greu, să sufere, să se bucure, să fie dramatism. Lumea merge acolo să primească specatacol și pe tot parcursul meciului și cu fiecare întrerupere o să primești mult și bine. Am rămas puțin uimit când la pauză a fost concert Ja Rule iar când LeBron a ratat doua aruncări libere, TOATĂ sala a primit sandwich gratuit la un magazin. Chicago a câștigat, îmi era indiferent, dar meciul a fost extraordinar.

    New York. Într-un weekend prelungit ne-am luat bilete de avion și am mers în New York. Vizitam cât puteam și ne întorceam. Ca-n filme, clădiri mari, lume multă, aglomerație mare, oameni care vând diverse la orice colț și cartiere dubioase. Singura scăpare e parcul mega nice din centru. Offtopic: nu aveam o părere foarte bună despre musical-uri, mi se păreau gay și nu înțelegeam ideea de a cânta și a juca în același timp. Totuși, am făcut cumva și mi-am luat bilet la Miss Saigon. Am rămas prost! Vă explic, povestesc, gesticulez live, că-i mai interesant. Concluzia e că dacă mai ajung pe acolo, musai să mai văd ceva.

    Drumul lung și mâncarea bună. Pe 13 aprilie, la prima oră am închiriat o mașină și am pornit la drum. Trebuia să trecem prin Mount Rushmore, Yellowstone, Las Vegas, Grand Canyon, Los Angeles și să ajungem în San Francisco până pe 24, iar în 25 aveam avion spre casă. A fost un drum mai lung și mai interesant decât mă gândeam. În prima zi am făcut 1449km, din Chicago până în Rapid City, dar am uitat de tot când am ajuns să mâncăm. Eu eram resposabil de cazări, iar ceilalți de localuri and stuff și cumva am ajuns la un restaurant cu specific texan. Mi-era foame, mi-era sete, am luat ce-mi poftea inima mai tare. E posibil să fi fost de la foame, dar în seara aia am mâncat atâta de bine că îmi venea să adorm acolo. Niște costițe excelente și o bere care să le ude după au făcut din mine un om fericit. Dacă mai trec acolo, o să mă opresc din nou și mănânc de două ori dacă se poate.

    Marele. Din nefericire, am prins Yellowstone închis, cu toate că afară parea soare și bine, înăuntru era zăpadă care acoperea toate drumurile. Am dat skip și am ajuns în Las Vegas, am băut bere pe stradă ca tot omul în Vama Veche și am pierdut niște că bani că aia nu e așa greu. Și-apoi am ajuns la Grand Canyon. Puține-s cuvintele care pot descrie cât de încântat am fost. Era mare, mult, imens și fără capăt. N-am apucat să-l vedem la drumul dus așa că la întoarcere am ocolit și am mai trecut încă o dată să îl vedem mai bine și dimineața. Musai să mă întorc să mai văd locul acela.

    Ziua mea. Am trecut și de Los Angeles cu ai lui boschetari, am văzut coasta Pacificului și am ajuns într-un final în San Franscisco. Ziua de 24 (din Ro) m-a prins plimbându-mă aiurea în stil caracteristic, google zice c-am făcut cel puțin vreo 30km pe jos. Am văzut și Golden Gate, am făcut poze și-am luat-o spre oraș. Mi-am luat o bere la doză de 1L într-o pungă de hârtie și-am tot mers, iar când s-a termiant, am mai luat una. Totul era ok, atâta tot că la un moment dar era bine dacă o luam la stânga, dar am luat-o la dreapta într-o intersecție. O oră mai târziu mi-am dat seama. Cel mai frumos moment a fost când acolo era 23 și acasă tocmai se făcea 24 și m-a sunat mama și tata. Le-am făcut un live și le-am arătat unde am ajuns.

    În 25 am luat avionul, în 26 am ajuns, în 27 eram la lucru. A fost o aventură perfectă, una prea mare și mi-e frică să nu uit din ea sau să nu mă bucur cât ar trebui. A fost ce mi-am dorit și am făcut-o pentru că așa am visat eu într-o noapte. Și la anul, sper să umplu iar o mașină de oameni și să ne plimbăm și mai mult. născut pentru a reuși!

    Posted by Sălăgean Andrei on Wednesday, April 12, 2017


  5. Când am pierdut un „sălăgean” important

    septembrie 13, 2017 by Andrei Sălăgean

    Cam în urmă cu mai bine de un an, am strâns o echipă din cei mai buni „sălăgeni” și am pornit într-o misiune foarte periculoasă. Planul era relativ simplu, întrăm rapid, găsim problema și o rezolvăm. Am luat cu mine cei mai buni dintre toți pentru că nu știam exact peste ce o să dau iar Tatae ne-a învățat că „vreau tot sau nimic, la fel ca fenta lui Dobrin”. Pe scurt, mai erau vreo 10 minute de joc, eram condus așa că am mizat pe atac. Trebuia să văd daca mai am puterea să marchez chiar dacă eram condus, era un joc de X2 dar speram să întorc șansele. Și cum ne plimbam prin pădure, era beznă de nu vedeai la doi pași. Bestia ne-a atacat de aproape și l-a înhățat pe unul din oamenii mei de bază, pe S04 și a dispărut cu el în noapte. Ne-am despărțit să-l căutam dar fără rezultat așa că am decis să ne regrupăm ca să nu mai pierdem și alți oameni. Următoarea dimineață ne-a găsit cu un om mai puțin, iar de atunci nu am mai dat de el. Nu știm dacă e în viață sau nu.

    Am știut că răspunsul e fie să răpunem bestia, fie să ne bazăm că S04 o să biruiască de unul singur și o să revină el într-o zi. Anul acesta cam pe la jumătate, am adunat o nouă echipă de căutare, am fost aproape să-i dăm de urmă dar în final a fost fără succes. S04 e acolo undeva, umblă încet și sigur ca un Cadillac, sunt sigur de asta, dar e rățușca de pe lac care îl ține în loc.