Centrul de greutate, intersecția medianelor, este punctul de echilibru într-un triunghi. Nu-i ușor să menții echilibrul, dar probabil tocmai de asta îmi doresc foarte mult acest lucru. În facultate, am renunțat la somn doar ca să pot să am o viață socială bogată dar și să îmi termin toate proiectele de la laboratoare. Mai recuperam din somn la cursuri, dar nu tot timpul a fost o idee bună. Mi-au trebuit aproape doi ani „să recuperez” oboseala.
Azi, e un pic mai complicat să dorm când sunt la lucru (nu că nu aș fi făcut și asta), dar îmi doresc mai mult să nu scap lucrurile de sub control. Pot petrece într-o noapte destul de mult și a doua zi să merg la birou, mă mai ajută și cafeaua, dar aș prefera să nu fac asta prea des. Azi parcă vreau să fac tot mai multe și doar timpul nu e de partea mea.
Am început anul știind că mai am cam șase luni „de liniște” să mai lucrez la ideile/proiectele mele. În ianuarie a mers treaba destul de bine și am reușit să avansez cu ce mi-am propus. Am mai stat și nopțile, weekendurile n-au fost așa aglomerate, așa că treaba a mers destul de bine. Energia mea se împărțea între birou și acasă, iar în zilele în care forțam să fac mai multe, aveam nevoie de cafea. Primul dezechilibru a apărut atunci când cafeaua nu mai avea efect de drog și nu mă ajuta cum mi-aș fi dorit.
Luna februarie a venit cu prima schimbare, planul de lucru continua la fel, dar am decis să renunț la cafea. Devenise un obicei să beau în fiecare zi, chiar și atunci când nu aveam nevoie. Partea bună, aș zice eu, e că măcar n-am dezvoltat o dependență, în sensul că nu îmi treubia. Îmi făceam o cafea mai mult ca să am ceva de băut în timp ce lucrez, pe lângă apă. N-a fost greu, n-a fost nici ușor, am început să beau mai mult ceai. Așteptam să iasă cofeina din organism iar la următoarea cafea să simt ceva extraordinar (spoiler – a fost meh).
Și chiar dacă partea de work mergea destul de bine, am scăpat kilogramele de sub control un pic. Astfel în luna martie mi-am propus să fiu mai activ, să fac în fiecare zi numărul de pași, dimineața să nu mai dau snooze la alarmă (un obicei care mă deranja de mai mult timp) și din 30 de zile, măcar în 20 să am o activitate sportivă înregistrată pe ceas. Știam că nu o să fie ușor, problema era doar la motivație, așa că mi-am promis că dacă o să fac toate astea o să îmi dau voie să îmi cumpăr un iPad. Oricum puteam să mi-l cumpăr, dar nu simțeam nicio satisfacție doar dacă îl luam așa, trebuia să simt că il merit.
În prima săptămâna am înregistrat 5 activități diferite: fotbal, alergat, yoga, baschet, squash. În a doua săptămâna am făcut 4/7, cu una mai puțin decât săptămâna precedentă, dar tot bine. Apoi în săptămâna trei urma să mergem cu familia într-o mini vacanță în Spania, așa că am apucat să mai fac doar două activități. Când ne-am întors, mai erau 11 zile în care trebuia să fac 9 activități. M-am pus bine pe treabă și am făcut zi de zi ceva astfel că ultimele două zile au rămas libere. Luna s-a terminat, eu mi-am făcut activitățile, dimineața m-am trezit fără snooze și am plecat într-o altă vacanță în Spania, de data aceasta cu echipa dela lucru.
Excursia s-a terminat la începutul lunii aprilie, iar după cinci zile de mâncare bună și sangria, când m-am cântărit acasă parcă aveam mai mult decât aveam la începutul lunii martie. Toată mișcarea pe care am făcut era aproape degeaba și parcă nici nu mai meritam acel iPad. Era nevoie de o soluție mai drastică, așa că începând cu aprilie și continuând și în mai am făcut intermitent fasting – mâncam doar în intervalul orar 12-18. De data aceasta nu aveam nevoie de motivație extrinsecă, pentru că știam de ce fac ceea ce fac. Cu toate acestea după primele zile mai grele, mi-am cumpărat acel iPad până la urmă. A fost un pic mai stresant decât îmi aduceam aminte, dar după două luni am ajuns la greutatea pe care mi-o doream.
Părea că lucrurile revin la normal și mi-am găsit din nou echilibrul, iar asta însemna că în luna iunie renunț la intermitent fasting încetul cu încetul și mănânc mai calculat. A urmat o conferință în Porto și un mini teambuilding lângă București și ghici ce, traiul bun și nesimțirea m-au adus din nou într-o poziție în care trebuie să iau niște decizii care nu neapărat îmi sunt pe plac, dar de care știu că am nevoie. Lucrurile nu stau rău, poate dramatizez eu prea tare totul, dar ideea e că nu vreau să aștept până e prea târziu ca să fac ceva iar atunci să îmi fie de o sută de ori mai greu și mai complicat.
„Balance in all things”. Știu ce vreau să fac în viață și unde vreau să ajung, dar de fiecare dată când mă concentrez pe o arie, o neglijez pe alta. Mă chinui să ridic un castel de nisip, mă relaxez un pic, vine apa și-l strică. Ceva-mi zice că așa o să fie tot timpul.
Am verificat acuma definiția pentru latifundiar dar e un pic mai mult decât ce mă gândeam. Ideea e că de mai multă vreme aveam în cap ideea de mă muta la casă. Prima dată m-am uitat la satele din jurul Clujului, începând cu Gheorgheni și când am văzut ce ieftin era terenul (în urmă cu aprox. 5 ani) părea o investiție destul de bună. Țin minte că atunci chiar mi-am zis să urmăresc prețurile să văd cum evoluează, aveam un feeling că o să crească. În 2020 când a venit pandemia, am revenit la căutări și m-am uitat direct în Feleacu. În toamnă prețurile păreau rezonabile și îmi permiteam luxul de a alege ce îmi place și ce nu. În primăvară prețurile erau cu 50k mai mari, ofertele mai puține și aproape încercam să mă conving să aleg din variantele pe care înainte le excludeam. Foarte repede am renunțat la ideea de casă și am încercat să caut măcar teren iar cu timpul să construiesc ceva. Tot la fel de repede m-am resemnat și cu ideea că nici măcar terenul nu e o variantă și trebuie să caut altundeva. În sat Gheorgheni prețurile erau cam la fel de mari ca în Feleacu așa că am început să mă plimb prin Aiton.
Aiton părea un sat liniștit care nu e la drumul principal și care nu are doar o stradă principală cu case în stânga și dreapta. Am pus alertă pe olx (pentru oamenii din viitor, ăsta era un site de anunțuri) la orice anunț care avea cuvântul Aiton în el. M-am mai tot plimbat, am mai întrebat lume, dar problema la majoritatea era cu actele – lumea de la țară nu prea se stresează cu documente și se complică lucrurile la moșteniri și treburi de genul.
Într-o sâmbătă dimineața am primit o notificare la un anunț nou care părea destul de interesant și la un preț rezonabil. Fiind în weekend am zis că mai aștept până luni și sun atunci pentru mai multe detalii. La telefon mă interesa doar să știu dacă actele sunt ok și eventual dacă mai putem negocia ceva la preț. În schimb am stat vreo 15 minute la telefon și am aflat de la bunicuță toată istoria familiei, ce face fiecare, pe unde e și cu ce se ocupă. Totuși la final mi-a mai zis că „sună telefoanele ca dracii” și că mai vin vreo trei să vadă casa. Era luni iar eu eram pregătit cu echipament de mers la fotbal. M-am tot gândit și până la urmă am iești mai repede acasă, am luat mașina și am mers să văd despre ce era vorba. Multe nu-s de zis, era ce mă interesa, terenul era în centrul satului și mai avea și un păr mare.
Pe drum înapoi am tot stat și m-am gândit la decize pentru că era una serioasă. La cum au crescut prețurile în ultima vreme, eram sigur că așa o să se întâmple și aici și nu îmi doream să ajung să zic „știam eu că așa o să fie”. Am vorbit și cu tata și mi-a zis scurt și la obiect „dacă ești hotărât, ia-l! dacă nu, aia e, dar nici să nu-ți pară rău după”. M-am consultat și cu nevasta și am zis c-o facem și pe asta.
A doua zi am sunat-o pe tanti să îi zic că-s hotărât, atâta tot că urmează să plec următoarele zile în Spania și doar după ce revin putem semna actele. Și-atunci m-a întrebat „mă băiete, dar ești de încredere?”. Am asigurat-o că intențiile mele sunte serioase și că nu-s pus pe șiretlicuri. A mai durat o săptămână, a fost un pic de treabă cu transferul banilor dar în final totul s-a rezolvat și avem moșie la Aiton.
Fiind primăvară, primul lucru pe care l-am cumărat a fost un clește și am încercat să curăț pomii. Nu țin minte ultima dată când m-am priceput așa de rău la un lucru dar care să mă mulțumească așa de bine. A venit apoi vara și am cumpărat o cositoare pentru că grădina era cam mare și iarba își făcea de cap. A fost și asta o experiență interesantă, mai ales când a trebuit să las cositoarea să meargă câteva ore în gol ca să își facă rodajul. Dar ce fain a fost când a venit toamna și am cules roadele!
A trecut și 2021, hai noroc și să cinstim. Anul acesta nu mai puteam zice că m-a luat prin surprindere, știam la ce să mă aștept, dar vorba aia, un meci nu seamănă cu altul. 2021 a fost anul cu nunta, cel mai important eveniment al anului, restul evenimentelor au gravitat în jurul lui, mai mult sau mai puțin.
planul de acasă vs. planul de la târg
Am început anul cu mult entuziasm și energie, ca fiecare an de altfel, spre finalul anului (octombrie) trebuia să fie nunta iar eu îmi doream să mai termin una alta până atunci. Aveam un plan bine pus la punct, știam exact ce trebuie să fac, mai lipsea doar să mă apuc de treabă. De multe ori ai impresia că nu știi cum să abordezi o problemă, te apuci și citești cărți în domeniu, urmărești videouri motivaționale în speranța că o să se facă singure. În continuare, „planul era făcut, trebuia doar să-l execut”. Și-atunci m-am lovit de cel mai ciudat zid de până acum. Îmi era greu să mă concentrez pe ceva mai mic știind că am de făcut ceva mai mare. Dacă trebuie să mânânci o găleată de broaște, începi cu cea mai mare. Cumva eu trebuia să mai aștept până ce o pot servi pe aia mare, iar de cele mici nu prea aveam poftă. Cine știe, poate-s doar scuze, cert e că era deja jumătatea anului și eu nu terminasem nici 50% din ce mi-am propus.
vizita
Am luat o pauză și când s-au relaxat un pic restricțiile am făcut o plimbare scurtă până în Belgia la nevastă, care își pregătea lucrarea de master acolo. Am călătorit cu trenul, am băut bere bună și per total a fost o pauză bine meritată. Între timp găsisem o nouă locație pentru nuntă care ne permitea să o ținem un pic mai repede la mijlocul lui august așa că timpul nu prea avea răbdare. Dacă toate drumurile duc la Roma, atunci pentru noi toate drumurile duceau spre planificarea nunții.
drogul.
Erau multe momente când era greu sau nu mai făceam față. Îmi doream să fac mai multe dar mă loveam de un zid invizibil și nu mai puteam trece. Simțeam că dau totul dar nu e destul pentru ce așteptări aveam. Atunci văzând la alții am zis să încerc și eu ceea ce-i ajuta și pe ei. Eram puțin sceptic pentru că nu îmi doream să depind de o anumită substanță, îmi doream să mă pot baza doar pe puterile mele. Până la urmă nu m-am mai putut abține. A fost magic! Dintr-odată eram alt om, eram mai puternic, mai capabil, simțeam că toate problemele mele au dispărut. Într-un fel mă simțeam și mai fericit. Nu credeam vreodată că poți lua ceva și aproape instant te face fericit. Unde a fost acest secret până acum și de ce deși toată lumea știa de el nu l-am mai încercat? Ce n-am reușit să termin în 6 luni puteam termina în trei săptămâni… asta dacă se menținea efectul. După o săptămână magia începea să fie tot mai slabă. Am crescut doza doar ca să mai pot profita un pic, să mai storc un pic de energie. M-am văzut întors de unde am pornit. Cafeaua a fost cea care m-a ridicat și apoi m-a dus înapoi, și oricât de mult m-a ajutat, tot nu a fost destul pentru cât mi-aș fi dorit. Am luat apoi o pauză în speranța că atunci când o să revin, o să fie din nou magic.
alte ”evenimente”
Dar înainte să vină nunta noastră, mai aveam și alți prieteni care aveau programată cununia civilă. Și cam asta-i treaba cu nunțile, unele sunt planificate, altele te iau prin surprindere și depinde ce planuri mai ai. De data aceasta știam de nuntă, era pusă în calendar și nu aveam cum să lipsim. Baiul era că între timp, viitorul nostru naș s-a hotărât să își țină ziua de naștere în același weekend. Am făcut să fie bine, am fost prezenți la cununia civilă, i-am văzut când au zis DA și planul era să nu beau iar după petrecere să pornim în munți unde era cortul și să continuăm la cealaltă distracție. Și parcă aș fi vrut să stau mai mult timp la nuntă pentru pentru prima dată mirele și mireasă nu erau din același domeniu. Mirele era ca mine în IT iar mireasa era de la medicină, așa că discuțiile de la masă nu erau așa de plictisitoare.
Am schimbat costumul, am luat haine de munte și cu puțin timp înainte să apună soarele am ajuns la corturi. Lumea era deja bine așa că mi-am luat un scaun și m-am pus pe treabă. Am început să asamblez grătarul și deja îmi era gândul la ce burgeri fac eu la lumina lunii. În paralel aveau loc niște discuții dacă mai avem nevoie de lemne sau nu, iar raționamentul meu era că noi o să stăm noaptea asta cât timp o să avem cu noi un foc și dacă mai e de mers în pădure, acum ar fi momentul că imediat se întunecă. N-am apucat să iau două guri de vișinată că se întoarce nașul din pădure că s-a tăiat… tare de tot… și e de mers la spital.
Aparent după ce au făcut schimb la dat cu fierăstrăul, lama s-a rupt și l-a tăiat pe mână până la tendon. N-am stat pe gânduri, am scos toți trusele de prim ajutor, am bandajat bine și pentru că eu eram cel mai treaz, am condus spre Cluj la urgențe. Inițial ne gândeam să ne întoarcem în seara aia înapoi, dar era prea târziu și nu merita să venim doar ca să dormim la cort și dimineața să ne întoarcem. La cum am pornit în grabă a uitat să își ia telefonul așa că i l-am lăsat eu al meu ca să aibă cu cine să comunice de acolo. Destul de târziu în noapte l-au operat și cusut iar dimineața ne-am întors să strângem corturile. A fost o aventură memorabilă.
pregătirea
Mai era o lună până la nuntă și chiar dacă nu simțeam o presiune știam că încetul cu încetul o să se aglomereze. Lecțiile de dans au fost cea mai simplă parte, deși m-am simțit puțin constrans de faptul că trebuia să „am un plan” când mie la dans îmi plăcea tot timpul să improvizez. Emoții aveam doar pentru ceea ce nu era încă gata și trebuia să mai aștept. Sticle, pungi, invitații, telefoane, confirmări, aranjare la mase, m-a sunat cineva că nu mai vine, m-a sunat cineva și mi-a zis că până la urmă vine, rezervat cazare, anulat cazare, răzgândit la cazare, văzut de băutură, căutat ceterași. N-am simțit zilele acelea ca fiind grele, au fost doar încărcate și știam că tot greul e înainte pentru că atunci când o să vină ziua, totul o să fie excelent.
mâncarea
Dar hai să facem o mică paranteză și să vorbim despre mâncare, pentru ca mi-a dat mari bătăi de cap. Dacă în 2020 am reușit să țin lucrurile sub control cu mici experimente și cu puțină disciplină, ceva s-a rupt în 2021. N-am mai găsit echilibrul pe care îl aveam cu un an în urmă. Mie îmi place foarte mult să mănânc, nu neapărat mult, dar neapărat să fie bun. Și parcă de când am trecut de 30, nici metabolismul nu mai e ce a fost; cândva un aliat de nădejde, acum încearcă și el tot ce e românește posibil. Nici de sport nu m-am ținut cum mi-aș fi dorit, dar nu credeam că o să facă o diferență așa mare. Probabil am și exagerat un pic cu deserturile. O să iau toată experiența adunată de anul acesta și vreau la finalul lui 2022 să mă pot lăuda cu niște rezultate.
ziua nunții
Doar o mică paranteză, și eu am un fel de coroană pe cap, dar e așa bine pusă că nu mi se vede de freză. Să revenim, totul era planificat, știam tot ce e de făcut iar programul era destul de relaxat. Am început dimineața frumos la căbănuța de la Ghinda, cu oamenii mei, am luat micul dejun, am băut cafeluța și m-au ajutat să mă îmbrac. Fratele meu s-a asigurat că cetereașii pot cânta bine și că vioara e unsă.
Am pornit la apartamentul părinților mei unde ne-am întâlnit cu nașii. Casa scării era aranjată, lumea era la geamuri, lucrurile erau tot mai frumoase. Nu era grabă. Am mai făcut niște poze, am mai luat un păhărel, că nu eram cu mașina și am mai gustat ceva ca să nu am stomacul gol. Starostele și-a intrat în rol șine-a spus niște vorbe înainte de plecare, dacă n-ai fi știut ai fi zis că a tăiat ceapă.
Cu alaiul după noi, am pornit pe jos spre casa miresei. Pe drum mi-am dat seama de ce aruncă lumea cu bani la vioară; sună așa de bină că te face să înțelegi momentul, să-l simți și să ți-l amintești peste ani și ani. Când am ajuns mi-am văzut iubirea în rochie de mireasă și de acolo lucrurile au început să devină mai închegate. Tot mai multă lume era alături de noi iar eu mă simțeam tot mai bine. Nu pot zice că am visat la cum o să fie ziua nunții, dar dacă era să o fac, așa ar fi fost.
Am ajuns la biserică și țin minte că cel mai impresionat am fost de corul care ne-a întâmpinat. Totul primea o importanță mai mare și ne făcea să apreciem momentul. Cel mai mult m-am bucurat că a participat și un preot mai cu experiență, prieten de familie, care a avut doar cuvinte alese pentru noi. Am ascultat cum trebuie să avem grijă unul de celălalt, cum trebuie să ne înmulțim, iar într-un final am zis DA.
mai țineți minte mâna nașului
Poze am făcut în parc și am profitat de moment să mai repetăm dansul, iar Maria să se obișnuiască cu rochia. N-am stat prea mult și ne-am dus la distracție unde ne aștepta lumea. Tot ce mi-am dorit eu la nunta aceasta, tot ce am negociat și unde am băgat toate punctele, a fost să facem intrarea pe ASTA. Ajunși la masă, a fost pentru prima dată în viață când mi-a fost foame, dar n-am putut mânca. M-am forțat un pic și am cerut cât mai repede dansul mirilor ca să ne mai putem relaxa. Repetasem și cu o zi înainte aproape două ore deci n-am avut deloc emoții, dar a fost diferit în costum și rochie comparativ cu pantaloni scurți.
Și-apoi a venit momentul pe care eu încerc să îl evit la orice nuntă (înafară de a mea) și anume horele. Nu le înțeleg rostul, doar ne învârtim, nu cunosc versurile, îmi transpiră mâinile și la un moment mă plictisesc. Am vrut să vorbesc înainte cu artista să nu le țină mai mult de 2-3 minute, dar n-am apucat. Și vorba aia, am intrat în horă, m-am uitat la ceas … și ne-am tot învârtit … așa vreo 17 minute. Și dacă asta n-a fost de ajuns, când era aproape de final, cineva s-a gândit să schimbe direcția. Dacă până atunci mergeam spre dreapta și Maria era în stanga mea (oarecum în spatele meu pe sensul de mers), când am schimbat, am mai făcut doi pași, am călcat pe rochie și s-a rupt nasturele care ținea trena prinsă.
Problema s-a rezolvat destul de repede pentru că aparent sunt oameni care au tot timpul la ei ac și ață. Pe lânga asta, gheața și romul s-au terminat mai repede decât era estimat, dar băieții de la bar au fost pe faza și eu rezolvat profesionist treaba. Și la un moment dat au fost ceva probleme la curent și era gata, gata să nu termine trupa concertul, dar aparent puțină lume a observat.
Cel mai mult m-am bucurat să văd atâția oameni bucurându-se pentru noi. Ziua aia e unică pentru că nu o să îi mai am pe toți la un loc. Și mai țin minte cât de fain a fost să mă imbrățișez cu toți la final și să le mulțumesc pentru o zi minunată. Prietenii au avut grijă și la un moment cânta asta iar eu băgam plicuri la piept. Tata a fost la datorie cum știa el mai bine și s-a asigurat printre altele că avem plăsuțe de dat la toată lumea.
La final ne-am adunat într-o sală micuță și am numărat niște bani ca să plătim sala; n-a fost așa interesant precum pare. Dar seara nu era gata pentru că fratele meu a zis că se ocupă de after party. Am băgat tot ce mai era pe acolo în dubă și am plecat de unde am pornit, la căbănuța de la Ghinda unde am mai stat până pe la 4. A fost cea mai frumoasă zi.
Dar nu s-a terminat aici pentru că a doua zi ne-am trezit pentru încă o masă. Sarmalele pe care nu le-am prins seara am apucat să le gustăm atunci. Eram un pic pe pilot automat, dar m-am bucurat că am mai petrecut niște timp cu oamenii dragi. Seara am numărat banii, dar eram așa de obosiți că nu mai era distractiv. La un moment dat am început să jucăm prețul corect să vedem cine e mai aproape de suma din plicuri. Destul de târziu ne-am pornit spre Cluj, am pus niște muzică să mă țină treaz, iar a doua zi eram la lucru.
muntele
Dacă în 2020 am experimentat cu mustața, în 2021 am vrut să îmi las păr lung, atâta tot că l-am tăiat cu puțin timp înainte de nuntă. Dar din ce n-am tăiat deloc a fost mersul pe munte. Și am reușit să duc la capat un vis mai vechi și anume să pornesc din Borșa, să traversez munții Rodnei și să ajung către Bistrița. Când am auzit că o să avem team building la Alpina Blazna, am simțit chemarea, știam că e momentul și că nu trebuie să îl ratez.
Planul era simplu, porneam de marți spre Borșa, iar vineri trebuia să ajungem la destinație și să ne relaxăm. Am luat un autobuz, am împachetat niște rucsaci mai grei decât era cazul și plini de energie și curaj am zis c-o facem și pe asta. Am început foarte bine și când am ajuns la cazare ne-a zis că noi defapt aveam rezervarea pe altă dată. Trimisesem linkul spre cazare, dar aparent nimeni n-a observat. Tanti a fost foarte primitoare și a găsit totuși o cameră pentru noi și ne-a ajutat și cu un mic dejun înainte de plecare.
Prima zi era cea mai lungă și avea și cea mai mare diferență de nivel. Am pornit pe ceață fără să vedem mare lucru. Doar cu puțin înainte de Pietrosul Rodnei am început să vedem soarele. Dar când n-a mai fost ceață, a fost vânt și nici asta n-a fost mai distractiv. Dar hei, eram puși pe aventură, plini de energie și voioși, nimic nu ne putea opri. După opt ore de mers am ajuns la refugiu, puțin obosiți dar încântați de prima zi.
N-am stat mult pe gânduri, am scos țuică și (cea mai bună) vișinată și am cinstit. Afară era minunat, apunea curând soarele, vântul adia ușor, un nene își căuta caii, iar noi ne bucuram că nu mai aveam ghiozdanele în spate. 15 minute mai târziu, toată căldura pe care am avut-o de la mers a dispărut și ne-a prins frigul. Un tremurat combinat cu oboseală ne-a prins de ne clănțăneau dinții și destul de greu ne-am încălzit. Am mâncat bine, am luat la cunoștință faptul că sunt și șoareci cu noi și ne-am pus la somn. Când ne-am trezit a doua zi …
Urmăream noi vremea și ne așteptam să fie și zăpadă, atâta tot că nu știam exact câtă zăpadă. Am mâncat bine și ne-am pornit la drum, oricum nu aveam altceva ce face. Poate singurul lucru pe care l-am greșit la planificare e că deși ne așteptam la zăpadă, nu ne-am luat parazăpezi. Și poate n-ar fi fost așa rău că era zăpadă, chiar dacă bătea vântul uneori mai tare decât era plăcut, dar baiul era că nu prea ne bucuram de peisaj. Și mai rău e că din neatenție ne-am și pierdut un pic, noroc cu hărțile de la munții nostri și am revenit pe traseu. Comparând cu prima zi am ajuns mult mai repede la al doilea refugiu.
Aici n-am mai făcut greșeala din ziua precedentă și după ce am ajuns ne-am și schimbat. Eram și un pic mai uzi decât ziua precedentă și asta nu ne bucura știind ce ne așteaptă. Am petrecut niște timp căutând pe internet metode rapide de a usca bocanci și șosete fără prea mare succes. În ziua următoare trebuia să ne mai întâlnim cu încă un grup și să pornim împreună, dar la cum era vremea le-am zis că mai bine nu. Deși ultima parte ne gândeam să o facem în două zile, toate calculele și numărul de șosete uscate ne ziceau că trebuie să forțăm totul într-o zi. Dar înainte să pornim, eu mai aveam o problemă de rezolvat. Să vă zic direct, eu nu mă mai câcasem de două zile și deja bătea la ușă. Numai eu știu cum am stat afară pe ninsoare, în timp ce mă țineam de niște brăduți și încercam să mă relaxez. Am acoperit ca un câine și am pornit la drum.
Vântul bătea destul de tare și nu se vedea mare lucru. La picioare am fost uscat cred că doar primele 2-3 ore. Fiecare vârf nu era ultimul și mai era unul după el. Mergeam aproape continuu și făceam pauze de maxim 5 minute. În urmă cu două zile ne plimbam în tricou pe soare acum mergeam prin zăpadă de 20cm. Chiar în prima parte am și mers greșit vreo jumătate de oră, deci am pierdut cam o oră aiurea. După ce am trecut de vârful Ineu și teoretic de aici știam oarecum traseul ne-am hotărât să tăiem un pic. Și am tăiat destul de bine că n-am mai avut de urcat și coborât încă două vârfuri, dar fix înainte să ne băgăm la traseu iar ne-am pierdut. Și-am luat-o prin jnepeniș în speranța că revenim destul de repede, dar mai mult mergeam paralel. Țin minte că m-a sunat mama să vadă ce fac, iar eu nu eram sigur dacă să fac haz de necaz sau nu. Aș zice că nu eram în pericol, dar nu era chiar plăcut, plus că eram și destul de epuizați după traseu. Până la urmă am dat de traseu și după aproape 9 ore de la plecare, am ajuns la cabană. BEST ADVENTURE EVER !!!
călătoritul
Finalul de an a fost și cu un pic de plimbare. Am reușit să revin în Bologna, orașul meu preferat din Italia, alături de colegii de la lucru și pentru trei zile să băgăm pizza, paste, înghețată și prosecco, aproape non stop. Și apoi alături de Maria am pornit în luna de miere, deși era foarte aproape să nu se mai întâmple din cauza zborurilor. După o mică escală la Londra am ajuns în Madeira, am închiriat o mașină și am făcut înconjorul insulei. Sună foarte wow, dar insula e foarte mică și nu durează mai mult de două ore să ajungi dintr-un capăt în altul. Am văzut răsăritul într-un capăt, apusul în celălalt, am mâncat pește și-am gustat vin. După un an lung a fost fix ce trebuia și mă bucur că am apucat să ne relaxăm un pic.
hopa
Recunosc că sunt un pic bulangiu că am ales poza acesta, dar aparent la Maria a început să îi fie rău pe final de an. Nu-i de la băutură și nu-i nici de la mâncare. Am făcut niște teste și se pare că în 2022 o să fim trei, abia aștept!
2020 n-a fost cum m-aș fi gândit dar asta nu m-a oprit să fac destul de multe chestii din ce mi-am propus. Tot anul mi s-a părut ca un experiment pe care în orice alte condiții nu l-aș fi încercat, dar care m-a ajutat să învăț lucruri despre mine și alții. N-a fost cel mai fain, dar știu sigur că am avut și ani mai răi.
Muntele
Nu mi-am propus un număr de vârfuri la începutul anului, dar știam că vreau „să fiu sus” cât mai des. Muntele îmi dă o liniște specială și mă face să mă simt bine atunci când sunt obosit. Prima tură din an a fost pe Hășmaș și așa de mult mi-a plăcut că m-am întors să cinstesc vârsta de 30 ani. Am vrut să prindem apusul, unii din noi au prins răsăritul, dar cel mai bine am văzut stelele. Ne-a făcut tanti de la cabana de mâncare doar lucruri bune și ne-am răcorit cu bombițe de Neumarkt. Iar la întrebarea veșnică cum mă simt la această vârstă de cele mai multe ori aș zice că mai tânăr, deși au fost momente când parcă eram mai bătrân. Cel mai mult mă bucur că mi-am luat timp să scriu despre mine și despre cum văd eu lucrurile ca să le pot compara mai târziu în viață
Șahul
În urmă cu aproximativ 4 ani, un prieten pierdea un pariu și în loc de înțelegerea inițială, l-am rugat să mă învețe șah pentru că aveam un meci special. Am reținut atunci câteva concepte de bază dar apoi n-am mai continuat. În pandemie, fiind blocat în casă, mi s-a părut momentul potrivit să mă reapuc de șah și să-mi cumpăr o tablă nouă cu niște piese serioase. A fost destul de ușor să învăț chestii de bază și câteva idei mai avansate dar când a venit vremea să pun în practică mi-am dat seama cât de greu e șahul. Dar îmi place foarte mult și vreau să devin tot mai bun. Practic vreu să transform șahul în activitatea de bază pentru atunci când am prea mult timp liber și nu mai știu ce să fac. Câteodată mă gândesc că șahul o să fie activitatea care o să mă salveze la bătrânețe.
Mâncarea
Când stai mai mult timp în casă, începi să te plictisești și atunci cauți să faci lucruri noi, interesante sau diferite. În luna octombrie mi-am propus să încerc pentru trei săptămâni să fac intermittent fasting și să mănânc doar în intervalul 12-18. De ce? doar ca experiment și pentru că eram curios de cum o să reacționeze corpul meu. Am vrut să văd dacă în felul acesta aș putea ajunge să am mai multă energie pe parcursul zilei și mă concentrez mai bine. În final experiența a ajuns să fie după cum o consider eu ca fiind cel mai apropiat lucru de armată pe care l-am făcut vreodată. Îți trebuie multă disciplină și putere să te abții de la ceea ce ai vrea și ai putea să faci. Să știi că frigiderul e plin de mâncare, dar tu mai aștepți încă 2-3 ore până se face ora 12. În prima săptămână și un pic din a doua, eram mai mult pe modul de „totul sau nimic” – când se făcea 12 băgam în mine ca și cum atunci am descoperit mâncarea, iar atunci când se apropia ora 18, mâncam ca și cum nu exista ziua de mâine. Problema era că urmăream doar să îmi fac plinul și atât. În săptămâna trei am început să fiu mai relaxat și să mănânc mai încet și deși mă simțeam ok toată ziua, parcă nu era neapărat ce îmi doream. M-am oprit la trei săptămâni pentru că deși probabil corpul meu se simțea mai bine pe parcursul zilei și era mai concentrat știind că primește de mâncare doar în intervalul stabilit, psihic îmi doream să mănânc mai des și mai puțin, dar mai divers. Perioada a fost una productivă pentru mine, am reușit să lucrez peste 12 ore pe zi și să nu mă simt obosit, dar dacă e să mai încerc, o să fiu mai atent să nu se suprapună cu sober october.
Nunta
Vorba artistului – „bine-i mirelui / că nu-i nime-n lume ca mireasa lui”. Ziua pe care am visat-o și mi-am dorit-o de când am cunoscut-o pe Maria a ajuns să se întâmple pe 15 august 2020. Bine, asta n-a schimbat prea multe în relația noastră, doar că avem inele pe mână și un document care să certifice că „DA”, noi vrem să fim împreună tot restul vieții. Iubirea nu-i ușoară și nu cred că se așteaptă cineva să fie, dar merită. Ea mă face să mă pun seara la somn liniștit și să mă trezesc fericit și plin de entuziasm pentru o nouă zi. Sunt multe lucruri pe care mi le propun să le fac, vreau tot timpul să reușesc, iar acum când știu că nu sunt singur în această „bătălie” mă face să am mai multă încredere și forță.
Cu vreo două zile înainte de „ziua cea mare” am mers să ridic cheia la apartamentul unde urmau să fie cazați nașii noștri. Nenea tot îmi zicea să nu facem petreceri și să avem grijă de apartament, iar eu din greșeală cred că i-am zis că e doar pentru o noapte că vin la nuntă. O discuție care trebuia să dureze un minut și să iau cheia s-a lungit la vreo 20 minute, cu o persoană pe care atunci am întâlnit-o prima dată. Ideea unde am vrut să ajung e că la plecare mi-au zis că „o să te bucuri mai tare că e nunta mică”. Fiind pandemie, am putut chema doar 50 de persoane și am avut un pic emoții de cum să prioritizăm. Nu aveam nicio idee de cum o să arate ziua respectivă, dar la final a fost excelent. Am apucat să trec să vorbesc cu toată lumea de măcar două ori și am petrecut până noaptea alături de oamenii dragi mie. Aș putea zice ca a fost cea mai fericită zi din 2020.
Mustața
După cum vă ziceam, 2020 a fost un an al experimentelor. Am petrecut mult timp în casă. Când afară era soare și frumos nu aveam voie să ieșim, iar când în sfârșit perioada de carantină s-a terminat, au venit ploile și vremea urâtă. Mi-am pregătit bine biroul astfel că lucrul de acasă nu a fost o problemă. Încetul cu încetul am înlocuit tot ce avea fir cu varianta wireless. Nu lucram chiar din pijamale dar faptul că nu mai mergeam la birou m-a făcut să fiu mai confortabil așa că am început să las mustața să crească. Nu e un motiv anume, e doar pentru că puteam și pentru că eram curios cum o să arate. Oarecum așa a fost tot anul, nu știam ce o să fie, dar mai încercam una sau alta.
Familia
Avea tata un vis pe care și-l dorea de mai mult timp: să meargă pe Transfăgărășan și pe Transalpina, iar anul acesta am făcut-o și pe asta. A fost de departe una din cele mai frumoase excursii pe care am făcut-o vreodată. Am pornit de la Cluj și am trecut pe rând prin Sibiu, Bâlea Lac, Barajul Vidraru, Curtea de Argeș, Râmnicu Vâlcea, Horezu, Târgu Jiu, Barajul Oașa și acasă. Patru zile ne-am plimbat și ne-am relaxat. Prin majoritatea locurilor mai fusesem, dar mai important a fost acum că eram toți și ne-am simțit bine. Abia aștept să mai facem și în 2021 o excurise ca aceasta.
Aventură
Călătoritul nu prea a fost posibil anul acesta așa că atunci când finii noștri au venit cu propunerea să mergem în Albania pentru un mic concediu, n-am stat prea mult pe gânduri. Defapt am stat un pic pe gânduri pentru că inițial era vorba doar de mare și eu nu-s așa mare fan, dar apoi am mai introdus și un treseu la munte. Pe măsură ce aflam mai multe despre țară mi se părea tot mai fain. Poate că Albania nu a cea mai renumită țară de vizitat dar mi-ar fi părut rău dacă n-aș fi mers acum. Am găsit mult munte, peisaje frumoase, brânză și măsline peste tot și o mâncare foarte bună. Am intrat în țară din Muntenegru noaptea pe un drum pe care e mai bine că nu l-am văzut și ne-am oprit în Shkodër. Am stat o zi să ne schimbăm bani, să luăm cartelă și să ne odihnim după drum. Ziua următoare am luat un ferry din Koman până în Fierza iar de acolo un bus până în Valbona. O să mai zic încă o dată, au niște munți foarte faini. Din Valbona am făcut traseul de munte până în Theth iar de acolo un nene cu Mercedes ne-a dus înapoi în Shkodër. De acolo am pornit spre mare cu o mică oprire în Tirana și dormit în Vlorë. Într-un final am ajuns în Sarande la plajă unde patru zile ne-am prăjit la soare, am mai vizitat în zonă și am mâncat bine. La întoarcere am scăpat cu puțin de noroc de o amendă și după o noapte în Sofia am ajuns cu bine acasă. Anul acesta avea nevoie de așa ceva.
Pentru că posibilitățile de activități afară au fost limitate, am încercat să umplem timpul făcând lucruri acasă. După aproape un an jumătate de când l-am început, cu mult efort din partea Mariei, într-un final am terminat puzzle-ul de 4000 de piese. Mda, a durat ceva, l-am tot mutat pe masă, pe jos, sub covor când venea lumea, dar spre finalul anului am reușit să-l punem în ramă pe perete.
După cum se zice în box, e mai bine să dai decât să primești, iar de Paște și de Crăciun am reușit să fac niște cadouri unori copii care poate nu sunt la fel de norocoși ca mine. Am reînceput să lucrez la tema de WordPress intitulată Memorie și sper să o lansez în 2021. Mi-am propus să învăț mai bine VueJS și am început rescrierea aplicației năFRama – o idee bună și proastă în același timp. În decembrie, din 1 și până pe 25 m-am trezit zilnic la 6:50 ca să particip la Advent of Code direct când se afișează problema. Speram să mă folosesc de inerția și dorința de a scrie cod mai departe, dar ultimele zile din an le-am petrecut jucându-mă pe calculator; n-a fost rău. Și cam tot anul am încercat să mă mențin în formă săptămânal cu o tură de fotbal și două de squash.
2020 mi-a luat din timpul pe care-l acordam la unele lucruri și m-a forțat să îl investesc în alte idei pe care le ignoram. Am încercat pe parcursul anului să îmi dau seama ce e rău și ce e bine și cum ar trebui să folosesc timpul mai eficient. În 2021 vreau să duc la următorul nivel tot ce am început în 2020.
„Vreme trece, vreme vine / Toate-s vechi și nouă toate / Ce e rău și ce e bine / Tu te-ntreabă și socoate”. Îmi place să-mi pun tot felul de întrebări, să mă îndoiesc de mine și să încerc să mă conving că lucrurile pe care le știu, sunt exacte. Vreau să analizez totul până ce sunt convins că am ajuns la sursă, să înțeleg de unde a pornit totul. Înainte să văd unde și cum prima dată vreau să știu de ce. Nu tot timpul am ajuns la răspunsurile pe care mi le-am dorit și surprinzător nu am fost cel mai mulțumit atunci când am avut dreptate. Țin minte când eram destul de mic, mi-a zis tata că atunci când o să fiu mai mare o să înțeleg eu „ce e rău și ce e bine”. Concluzia mea e că degeaba știi tu dacă nu știu și restu.
„Nu spera și nu ai teamă / Ce e val ca valul trece / De te-ndeamnă, de te cheamă / Tu rămâi la toate rece„. Nu prea am teamă, pentru că încerc să mă gândesc la toate variantele posibile. Nu îmi place să sper, îmi place să fac, ca să fiu sigur că o să fiu așa cum vreau eu și așa cum îmi place mie. În schimb nu îmi place să fiu rece la lucrurile din jurul meu și încerc să aduc în echilibru ignoranța ca să pot să mă concentrez pe lucrurile care contează.
„Multe trec pe dinainte / În auz ne sună multe / Cine ține toate mine / Și ar sta să le asculte?„. Chiar recent am citit că atenția noastră e limitată și că te poți concentra doar la un număr limitat de lucruri. La partea aceasta trebuie să mai lucrez pentru că am impresia că am multe idei bune și-mi place să încep mai mult decât aș putea duce. Nu las nimic să moară dar în tot acest timp fiecare lucru început e o scuză pentru faptul că nu le-am terminat pe celalate. Se poate mai bine, se poate și mai rău, dar eu sunt cel mai fericit atunci când simt că fac ceva care contează. Și mai mult decât orice, îmi place să arăt oamenilor ce am făcut, nu pentru apreciere, mai mult pentru a-mi confirma că (încă) sunt relevant.
„Tu așează-te deoparte / Regăsindu-te pe tine / Când cu zgomote deșarte / Vreme trece, vreme vine„. Când lucrurile nu au mers bine, când rezultatul nu a fost cel pe care mi-l doream am stat și m-am gândit „no’ acuma ce facem?”. Am stat eu cu mine și am încercat să găsesc diverse răspunsuri. Țin minte când am luat 7 la examen la engleză doar pentru că am vrut să schimb un subiect pe care-l rezolvasem deja de cel puțin 9 cu „altul”. Mi-am dat seama că altceva nu e neapărat mai bine. Mi-am adus aminte când o profesoară mi-a zis că algoritmul pe care l-am scris e prea eficient și că nu îmi poate da punctaj maxim, pentru că nu e cum ni l-a predat ea. Mi se pare că majoritatea oamenilor vor altceva, doar pentru că e prea mult efort să facă ceea ce este, mai bun.
„Nici încline a ei limbă / Recea cumpăna-a gândirii / Înspre clipa ce se schimbă / Purtând masca fericirii„. Cumva pe măsură ce am învățat mai multe mi-am dat seama că știu mai puțin. Dar paradoxal, faptul că știam că știu mai puțin mă făcea uneori mai motivat să știu mai mult. E destul de relativ ce înseamnă mult sau puțin, dar îmi e de ajuns să știu că vreau să fiu cel mai bun iar apoi să îmi repet că sunt născut pentru a reuși. Mi se pare că doar dacă vrei să fii mai bun poți să accepți că defapt nu ești cel mai bun și să poți recunoaște atunci când greșești. Până la urmă, pentru mine, totul se rezumă la cum transformi o slăbiciune într-o oportunitate.
„Ce din moartea ei se naște / Și o clipă ține poate / Pentru cine o cunoaște / Toate-s vechi și nouă toate.” Se tot zice că istoria se repetă, și totuși de ce e așa greu să înveți din ea? Tata avea o vorbă, „nu poți economisi bani atunci când nu-i ai”, și-atunci cum faci să ai atunci când nu ai? M-am gândit că primul pas ca să fac să fie mai bine e să nu mai fac să fie rău, deci dacă aș putea să limitez greșelile m-aș îndrepta într-o direcție bună. Încetul cu încetul mi-am creat niște principii și mi-am propus să nu trec de ele. Momentele cele mai grele în care le-am respectat și momentele în care am cedat rămân cele mai marcante pentru mine și în ziua de azi. Toate au fost o decizie de moment bine sau prost luată.
„Privitor ca la teatru / Tu în lume să te-nchipui / Joacă unu și pe patru / Totuși tu ghici-vei chipul„. În 2009 am dat adminterea și am intrat la calculatoare la Politehnica din Cluj-Napoca, dar dacă n-aș fi intrat, parcă mi-aș fi dorit să studiez psihologia. Zic doar „parcă” pentru că nu-s sigur chiar 100%. După ce am intrat în BEST și am dat peste un grup foarte divers, mi-am dorit să aflu tot mai mult despre fiecare, să văd cum gândește, ce-l motivează sau care-s lucrurile pe care le urmărește. Fiecare urmărea ceva, și nu zic asta în sensul rău, toată lumea avea un plan, mai mult sau mai puțin calculat. Încercând să-i înțeleg pe alții am ajuns să mă cunosc pe mine mai bine. O perioadă credeam că știu ce vreau, dar apoi mi-am dat seama că vreau altceva, iar când am ajuns să am cunoștințele, n-am mai putut ajunge unde mi-am dorit. Niciodată nu m-am simțit mai lovit de vorba „Knowledge is power” ca atunci.
„Și de plânge, de se ceartă / Tu în colț petreci în tine / Și-nțelegi din a lor artă / Ce e rău și ce e bine„. Îmi place destul de mult să merg pe jos, pentru că știu sigur că pot fi punctual dacă pornesc la timp și pentru că îmi oferă timp să mă gândesc la diverse atunci când sunt singur. Dacă e să mă gândesc la ceva, mi-e destul de greu să stau într-un singur loc, e ca și atunci când vorbești la telefon, simți nevoia să te miști. Odată am vrut să înțeleg mai bine viața și am pornit dimineața din Sibiu, până la amiază am urcat pe Moldoveanu iar până la miezul nopții am ajuns înapoi la Cluj, asta fără să am mașina mea la dispoziție. Și m-am gândit destul de mult și bine. Am încercat să înțeleg ce a vrut să spună autorul, să fac procesul etapei și să analizez toate fazele meciului. Mi-am dat seama că pot să știu și să am dreptate dar asta nu neapărat mă ajută.
„Viitorul și trecutul / Sunt a filei două fețe / Vede-n capăt începutul / Cine știe să le-nvețe„. Deși îmi place să îmi aduc aminte de unele episoade din trecut, încerc să mă gândesc doar la viitor. Nostalgia e faină dar e periculoasă, iar ocazional e bună că poate fi punct de comparație pentru ce urmează să faci. Când ceva n-a mers bine, n-am vrut să rămân blocat în moment, eram doar curios să văd cum fac să nu se mai repete. Partea mai tristă e că nu fac asta și atunci când lucrurile merg bine. Nu stau să analizez care e motivul pentru care am ajuns într-un loc bun și să încerc să-l mențin. Se zice că fiecare sfărșit e un nou început și sună ca și cum un început e tot timpul mai bun decât un sfârșit. Ce-i drept, dacă nu vorbim despre o zi de lucru, depinde destul de mult despre ce zici că „termini”.
„Tot ce-a fost ori o să fie / În prezent le-avem pe toate / Dar de-a lor zădărnicie / Te întreabă și socoate„. Cred că asta e una din părțile mele favorite, mai ales pentru că se potrivește în aproape orice situație. În fiecare prezent la care m-am gândit, chiar le-aveam pe toate, nu-mi lipsea ceva important sau dacă mi se părea că nu e acolo, doar trebuia să mă uit mai atent. Mi se pare că totul se rezumă la așteptări, la cum le setăm, cum le urmărim și cum le evaluăm. Știu să mă bucur de lucrurile mici astfel încât să nu fiu o clipă nemulțumit. Iar atunci când sunt prea mulțumit de cum merg lucrurile, îmi setez așteptările un pic mai sus ca să restabilesc echilibrul. Trecutul nu mai e și tot ce mai pot face e să învăț și să mă bucur de ce a fost, viitorul mi se pare un pic mai greu pentru că vreau mai mult dar știu că are chestii noi. Iar când mă plimb aiurea, pe soare sau ploaie, îmi place să mă bucur de prezent și de locul unde sunt acum. Nu știi cât de bine e să nu te doară măselele până ce ai probleme cu una și-ți dorești să scapi de tot ca să revii la normal.
„Căci acelorași mijloace / Se supun câte există / Și de mii de ani încoace / Lumea-i vesele și tristă„. Am citit articolul acesta și m-am gândit că fericit sau nefericit nu-s echivalente cu alb sau negru. Lucrurile pe care le fac zilnic la lucru de exemplu, nu pot zice neapărat că mă fac fericit, pot zice sigur că nu mă fac nefericit, dar starea e alta, nu știu cum să-i zic, probabil cel mai apropiat lucru e „speranța”. Mi s-a întâmplat să fiu fericit dar lipsit de acea sclipire / putere / speranță dar s-a întâmplat și invers. Unde vreau să ajung e că vesel sau trist nu prea e relevant, ce mă interesează e să fiu relevant, chiar dacă ocazional asta înseamnă să fiu trist. După prima sesiune din facultate, mi-a rămas în minte „speranța moare ultima” pentru că am dat două restanțe, patru măriri și am ajuns la doar un punct de mărire în spate la bursă. Chiar dacă nu eram fericit, într-un fel eram mulțumit.
„Alte măști, aceeași piesă / Alte guri, aceeași gamă / Amăgit atât de-adesea / Nu spera și nu ai teamă„. Probabil una din cele mai mari decepții pe care le-am trăit a fost să cred că atunci când ai dreptate e bine. Nu mi-e frică să recunosc când nu am dreptate, îmi place să port discuții în contradictoriu, să-mi exprim argumente și să ascult părerea celorlalți. Pe cât de mult îmi place să vorbesc, pe atât de mult îmi place și să ascult, în principiu pentru că doar așa îmi pot pregăti următorul argument sau mai bine, să îmi dau seama că cineva are informații mai bune și trebuie să mi le actualizez pe ale mele. Discuțiile în contradictoriu mi se par puțin paradoxale pentru că cel care „pierde” defapt are mai mult de câștigat, el devine un om mai bun, el știe ceva în plus, cealaltă persoană rămâne unde era înainte. Dar m-am aflat de multe ori în cazul în care aveam dreptate, ceea ce am „avertizat” s-a întâmplat… și tot ce am câștigat e că am rămas cu gustul amar al „avutului de dreptate”. Fără să sune a pesimism, de atunci nu mi-am mai dorit să am dreptate, mai bine să fiu eu cel care greșește, iar lucrurile să meargă bine defapt.
„Nu spera când vezi mișeii / La izbândă făcând punte / Te-or întrece nătărăii / De ai fi cu stea în frunte„. La finalul zilei, fiecare cu izbânda lui. Printre cele mai faine amintiri din facultate le-am petrecut la BEST Cluj-Napoca organizând evenimente pentru studenți. Erau momentele care mă țineau treaz atunci când nu mai aveam energie, erau momentele când trebuia să am răbdare chiar dacă simțeam că nu mai e timp și mai erau momentele când doar stăteam la vorbă cu oamenii. Mulă lume de la care poți să înveți de toate, doar să vrei și să știi ce. Multe oportunități pe care le-am ratat pentru că n-am avut timp, iar când am avut timp, era prea târziu. Ca un lup flămând n-am avut somn, dar pe vremea aia nici foamea și nici dormitul nu mă puteau doborî, mie îmi plăcea prea mult jocul. Acolo mi-am depășit eu multe din limitele mele iar după cinci ani am ajuns să știu un pic mai bine cine sunt eu.
„Teamă n-ai căta-vor iarăși / Între dânșii să se plece / Nu te prinde lor tovarăș / Ce e val, ca valul trece„. M-am gândit și am analizat mult și singura concluzie la care am ajuns e că plăcerea de matematică m-a ajutat foarte mult. Nu-i vorba că la ce te ajută integralele, matricele sau teorema lui Lagrange, contează mai mult cum. Pe mine m-a făcut să îmi doresc să fiu un om mai exact, care trebuie să urmărească un plan atent pregătit, cu o logică bine definită. Când discutăm despre ceva, aș vrea să spunem lucrurilor pe nume, ca să le înțeleg mai bine și să pot contribui și eu la discuție. La un triunghi nu faci o construcție ajutătoare decât dacă o să îți folosească să calculezi un unchi sau altceva, simplu și eficient. Sunt multe avantaje și dezavantaje la acest tip de abordare și evident că nu-mi iese tot timpul, dar măcar mă ține departe de lucrurile necurate care n-au sens. Matematica n-o poți păcăli, dar te poate păcăli ea pe tine dacă nu o înțelegi.
„Ca un cântec de sirena / Lumea-ntinde lucii mreje / Ca să schimbe-actorii-n scenă / Te momește în vârteje„. Nu-mi dau seama foarte bine de ce, dar am impresia că tot timpul mi-am dorit să fiu un pic altfel, să mă simt eu cu ceva mai special decât restul. La început poate pentru că-mi doream atenție, dar cu timpul cred că pur și simplu nu mi-a mai plăcut ce făceau majoritatea oamenilor. De îndată ce nu m-a mai interesat așa mult ce crede societatea, am încetat să mai răspund dorinței de a mulțumi pe cineva. Pentru mine „societatea” a devenit un grup select de oameni despre care știu că au așteptări de la mine pentru a fi un om mai bun, nu doar pentru a fi pe placul lor. Nu vreau să fiu apreciat pentru că îmi place mie să simt asta, aș vrea ca cineva să ajungă la concluzia aceasta bazat pe acțiunile mele.
„Tu pe-alături te strecoară / Nu băga nici chiar de seamă / Din cărarea ta afară / De te-ndeamnă, de te cheamă„. Ca să poți trece un examen, primul pas e să te prezinți la el, mai departe îți trebui un plan. Îmi place să fie omul cu planul, nu la modul general, ci doar pentru mine să știu asta. Câteodată când mă plimb mă tot gândesc la diverse scenarii, port diverse discuții în capul meu, încerc să văd ce-aș face dacă s-ar întâmpla una sau alta. Sincer, nu prea înțeleg de ce fac asta; ocazional mai am câte un deja vu, dar nu-mi dau seama dacă e datorită faptului că m-am mai gândit cândva la acel scenariu. Faptul că am un plan, mă face mai puternic, iar cu cât reușesc să acopăr mai multe cazuri, să prevăd anumite situații sunt tot mai sigur pe mine că o să reușesc și nimic nu mă mai poate opri. Singurele momente când am emoții sau mi-e frică e atunci când sunt nepregătit, când nu știu ce să fac, când nu văd destinația la drumul pe care sunt.
„De te-ating, să feri în laturi / De hulesc, să taci din gură / Ce mai vrei cu-a tale sfaturi / Dacă știi a lor măsură„. Probabil ăsta e locul unde greșesc cel mai des, faptul că am impresia că știu ce e mai bine, nu doar pentru mine, dar și pentru alții. Poate că am dreptate, poate că nu, asta contează cel mai puțin, ideea e că nu tot timpul știu „a lor măsură”. Aș putea fi văzut ca un mic dictator, care știe ce e mai bine pentru popor… nu știu ce să zic, eu vreau să mă rezum doar la sfaturi. Partea proastă e că o fac și atunci când nu mi se cere. La finalul zilei vreau să pot dormi liniștit știind că mi-am făcut datoria și am zis ce am avut de zis, intenția mea a fost bună, mai departe implementarea e liberă.
„Zică toți ce vor să zică / Treacă-n lume cine-o trece / Ca să nu-ndrăgești nimica / Tu rămâi la toate rece„. În „Avatar: The last airbender” era un moment când Aang încearcă să deschidă ultima chakra pentru a avea control deplin asupra puterii lui, iar în „Legend of Korra” Zaheer vrea să zboare încercând să înțeleagă „Let go your earthly tether. Enter the void. Empty, and become wind„. Deși mi-aș dori și eu să zbor, prefer mai mult o stare de echilibru, dar n-aș putea zice exact de ce. Vreau să am echilibrul între a-i lăsa pe toți să zică ce vor, dar fără să rămân rece. Fiecare variantă separat nu-i așa greu de făcut dar ambele împreună e mai complicat. Practic ce vreau eu să fac e să fiu și cald și rece în același timp. În ceea ce privește echilibrul, nu-mi pun problema de cum să îl mențin, ci mai mult despre cum să nu-l pierd și să cad.
„Tu rămâi la toate rece / De te-ndemnă de te cheamă / Ce e val ca valul trece / Nu spera și nu ai teamă„. Dacă ar fi să analizez viața mea de până acum, în ordine invers cronologică, ar fi o poveste despre un om care se relaxează și începe să vadă altfel lucrurile. Acțiunile nu au consecințe imediate și totul poate fi rezolvat mai devreme sau mai târziu, pentru că este timp destul. Lucrurile nu-s complicate iar deciziile sunt mai puțin bazate pe logică și mai mult pe instinctul primar. Dacă ar fi să aleg, nu cred că mi-aș dori să schimb ceva anume, dar aș fi curios să aflu doar cum ar fi decurs lucrurile dacă unele decizii le-aș fi luat diferit. Nu există o succesiune perfectă a evenimentelor, lucrurile se întâmplă, iar viața decurge în funcție de cum alegi să reacționezi.
„Tu te-ntreabă și socoate / Ce e rău și ce e bine / Toate-s vechi și nouă toate / Vreme trece, vreme vine„. Despre ce a fost rău sau bine m-am tot întrebat și probabil o să o mai fac mult timp. Dar la final e bine să mă gândesc și la viitor, pentru că, pentru moment, doar pe ăla îl pot schimba cu adevărat. Dacă ar fi să zic că a trecut aproximativ prima treime din viață, nu vreau neapărat să plănuiesc cum să arate a doua, dar știu cum vreau să fie a treia. Ca să explic mai ușor aici sunt versurile iar aici e melodia, important să fie fix varianta aceasta. Vreau să am și eu o asemenea forță și putere să fac ceea ce îmi place. Să fiu mai bun decât varianta mea originală și să pot să inspir ca în tinerețe. Chiar dacă amintirile o să fie mai puternice decât prezentul, vreau să fiu capabil să demonstrez că încă știu atunci când trebuie. Partea mea favorită începe la 6:46 și e mai mult vorba despre atitudine, încredere și puterea pe care mi-o transmite. Acolo vreau să ajung, ceva asemănător dar transpus în realitatea mea, iar eu cred că o să reușesc.
