Un obicei foarte fain la Grigore la grădiniță e că atunci când e ziua cuiva, în loc să primească, aduc ei niște cadouri pentru ceilalți. De obicei sunt cărți de povești, de desenat, ceva lego mic, oricum nu ceva mare și le lasă direct în dulăpior. Mi se pare mult mai plăcut să primești mai multe cadouri pe tot parcursul anului decât toate într-o singură zi.
Într-o zi când am venit dupa el, am ajuns la limită mai târziu așa că m-am grăbit un pic. Am găsit gustărica, două cărți de povești, șorțulețul care era murdar, le-am pus în ghiozdan și am ieșit afară la locul de joacă. Acolo am văzut mai mulți copii care aveau și o foaie cu fețe zâmbitoare. Mi-am dat seama că probabil eu le-am ratat, i-am explicat la Grigore și i-am zis că le luam în următoarea zi. Dar asta nu era de ajuns, pentru că dacă restul aveau îi trebuia și lui. Și s-a tot rugat de copii până când unul din ei l-a lăsat să își ia și el. Apropo, fiecare foaie avea cam 10 x 10 fete zâmbitoare, deci nu era mare lucru. A luat două, una a lipit-o pe bluza lui iar una a pus-o la mine pe mână ca să am și eu. Super fain!
Toate bune și frumoase până ce copilul de la care a luat, a venit la mine ca să îl dezlipească de pe mână, să îl ia înapoi. Din ceva motiv n-am obiectat și l-am lăsat să îl dea jos. Problema e că l-a văzut Grigore când a făcut asta.. și n-a fost bine. Cum adică vine cineva să ia ceva ce el i-a dat la tati? Degeaba am încercat să îi explic că eu l-am lăsat că parcă asta făcea lucrurile și mai rele. Nu știu ce era în capul lui, dar am impresia că ăsta a fost momentul în care Grigore a descoperit „dușmănia”. Simțea că s-a întâmplat ceva nepotrivit și trebuie să facă el dreptate în numele familiei. Îi vedeam privirea în ochi, îl vedeam cum își urmărea ținta. Părea că are un plan, părea foarte hotărât. Pe de o parte eram curios de determinarea lui de a rezolva, dar cumva aveam emoții pentru ce vrea să facă așa că stăteam aproape. Când am văzut că tot stă în zona lui și urmărește cumva să-l lovească, l-am luat pe sus și am zis că plecăm.
El plângea că simțea că nu a terminat misiunea și în continuare era supărat că de ce a venit copilul ăla să ia stikerul pe care el mi l-a dat. Pe de o parte nu mi se părea ok că a decis să rezolve problema într-un mod agresiv. Dar pe de altă parte simțeam o mândrie foarte mare în mine pentru că mi-am dat seama că ține așa de mult la mine și gestul ăla conta așa mult pentru el încât nu putea trece cu vederea. Best friends for life!
Dar cel mai important lucru e că de azi are voie să-și cumpere patru bomboane în loc de trei. Pentru că înțelegerea noastră e că are voie să își cumpere atâtea bomboane câți ani are și le poate alege el pe care. Dar dacă își ia acadea, atunci doar una, că la aia stă mai mult timp să mănânce. Iar dacă vrea să mai ia la cineva, la mami, la Dia, la Lore sau mie, trebuie să discutăm… că poate nu le trebuie. Pare un sistem complicat, dar e relativ simplu, partea mai grea la negociatul e când are cinci bomboane în mână și trebuie să lase două jos.
Lumea observă de obicei despre cât de repede a trecut timpul, azi sunt mici, mâine merg la școală. Pentru mine e cumva diferit, mi se pare că mă știu cu Grigore de foarte mult timp, de parcă am fost la facultate împreună. Timpul nu a trecut deloc repede pentru că „am fost acolo” și îmi aduc aminte de toate momentele (mai ales că majoritatea le scriu și aici). La început a fost perioada când nu vorbea, abia mișca, dar măcar dormea. Apoi a început să meargă în patru labe și deja era haos prin casă. A început să se țină de chestii și să meargă încet în picioare. Abia ajungea să deschidă becul și parcă într-o lună deja ajungea mult mai ușor. Ne plimbam prin casă și îi arătam lucruri, dar nu mai dormea așa ușor. Țin minte nopțile când eram ca un lăutar și îi cântam la cerere, iar când n-am mai știut ce să îi cânt i-am zis plugușorul.. în mijlocul verii. Și dacă într-o seară mergea ceva, părea că am găsit soluția, a doua seară deja se adapta și nu îmi mai reușea. A fost perioada când putea adormi în cărucior și ne-am plimbat prin o grămadă de locuri cu el și știam că doar las jos spătarul și o să meargă. Știam pe ce străzi să merg și pe unde e mai liniștit și era deja un plan. Dar apoi a început grădinița și au început alte drumuri, alte trasee și alte povești despre mașini și escavatoare. Am avut evenimentele cu grădinițele iar într-un final am ajuns la varianta cea mai bună. Cu schimbarea locului s-a schimbat și traseul, trezirea, poveștile, negocierile și întoarcerea acasă. S-au întâmplat destul de multe și fiecare moment a avut farmecul lui, iar cel mai tare mă bucur că am putut să fac parte din această aventură.
Pe parcursul timpului au fost victorii mai mici sau mai mari, fiecare interesante în modul lor. De exemplu, nu știu de ce, dar nu îmi aduc aminte exact când a vorbit pentru prima dată, când a zis prima dată un cuvânt, când a zis „mama” sau „tata”. Era o perioadă când tot „scotea sunete” dar n-am reușit să fac diferența când sunetele s-au transformat în cuvinte. În schimb am salvat clar momentul, pe 9 mai 2026, când l-a zis prima dată pe R. Pe parcursul timpului a zis fiecare cuvânt în felul lui, cum i-a fost lui mai ușor, cum putea el mai bine. Dar încetul cu încetul „a-ga-ga” devine „aragaz” și … simți cum băiatul tău crește. Și parcă îți e dor de cum zicea cuvintele înainte, pentru că aveau ceva special.
Stăteam jos și ne jucam cu Lego și la un moment dat a zis ca „trebuie să aibă gRijă”. Mi-am dat seama că ceva a fost diferit, dar nu eram sigur ce anume. Apoi i-am zis să repete ce a zis și a fost clar. Nu a fost asta cea mai mare reușită a lui, dar a fost un punct de cotitură, interacțiunile noastre urmau să fie un pic diferite din acest moment. Ceva similar a fost și când a început să coboare scările alternativ, nu doar câte o treaptă pe rând. Sunt niște evenimente care parcă fac diferența și m-am bucurat să le sărbătoresc alături de el.
Sunt anumite lucruri pe care le facem într-un fel, altele la care mai lucrăm, dar sunt și lucruri pe care le-am lăsat să fie așa cum sunt ele. De exemplu e destul de clar că nu există om în lumea asta la care să îi placă să se trezească dimineața, iar Grigore nu face excepție. Mi-ar plăcea să îi zic doar „hai trezește-te și îmbracă-te că mergem la grădiniță”, dar sunt șanse mai mari să devin GM la șah decât să îl conving pe el să facă toate astea. Așa că ne-am obișnuit dimineața că îl îmbrac eu în timp ce el încă mai doarme. Îi dau șosete, chiloți, pantaloni, el ridică doar mâinile și îi dau tricou sau bluză iar apoi îl iau în brațe să-l duc la baie. Îl pun în fund lângă chiuvetă, stă în continuare cu ochii închiși, dar deschide gura ca să îl spăl pe dinți. Începe să deschidă un pic ochii când trebuie să îl încalț, dar apoi îl mai duc în brațe până la mașină. Și până ce ajungem aproape de grădiniță ca să parcăm mașina se trezește și el. În felul acesta putem ieși din casă în 20 de minute de când sună alarma, el nu face scandal iar eu nu pierd timp aiurea.
Cu puțin timp înainte să vină vacanța, am găsit o activitate nouă foarte faină – poveștile. Înțelegerea e că dacă vrea să îl duc în brațe, trebuie să îmi spune o poveste. Așa că am cumpărat un set de microfoane, conectez la telefon partea centrală și ne punem niște lavaliere la tricou și tot povestim. Și sunt niște povești care nu se mai termină. Nu știu de unde începe, despre ce o să fie vorba, dar cu siguranță o să fie ceva spectaculos. Iar câteodată când nu mai are idei, pur și simplu se uită în jur, alege ceva din ceea ce vede și face cumva să încorporeze în poveste. Ce-mi place cel mai mult e că fiecare poveste e „originală” în felul ei și cu siguranță nu am mai auzit-o.
Câteodată am impresia că se întâmplă prea multe sau că sărim prea repede de la una la alta. Amândoi ne dorim să facem de toate și să „gustăm” cât mai intens posibil din fiecare activitate. Dar ce (ne) lipsește câteodată e să încercăm să facem un singur lucru, dar până la capăt, nu contează cât de bine sau rău. Să încercăm să nu ne plictisim, să nu renunțăm și să avem răbdare. Răbdarea pare că e inamicul public numărul unu. El parcă nu are timp sau chef de ea, iar eu lucrez să o îmbunătățesc în fiecare zi. În ăștia patru ani Grigore a crescut și a învățat multe, dar în tot procesul ăsta, fără să îmi dau seama, am învățat și eu foarte multe despre mine, despre el și despre viață în general.
Grigore e singura persoană alături de care îmi place cel mai mult să petrec timpul cu el, dar în același timp abia aștept să adoarmă și să fie un pic de liniște. Când îl mai lăsăm câte o săptămâna la părinții mei începe să mi se facă dor de el în secunda doi după ce ne despărțim. Iar când ne revedem abia aștept să îmi povestească ce a mai făcut și să îi zic și eu ce am mai făcut și ce tractoare am văzut. În general e un sentiment foarte fain când mă gândesc, e ca și cum mi-am făcut un nou prieten foarte bun. Când ți-ai făcut ultima dată un prieten foarte bun? Și partea ce mai faină e că acum crește și Silvia, momentan știe doar să zâmbească. Abia aștept când o să aibă și ea povești, o să îmi explice chestii, o să mi zică ce problem are, o să mâncăm chestii bune și o să construim chestii împreună. Abia aștept!
În viață ai nevoie și de cineva care doar să te iubească. Cineva care nu te ceartă, cineva care e acolo tot timpul să se bucure alături de tine, să râdă cu tine și să îți facă toate poftele. Cineva care o să fie de partea ta tot timpul și în care să ai încredere că știi ce vrei. Cineva care să îți aducă cele mai frumase cadouri de ziua ta. Încă mai țin minte când am împlinit 5 ani, am primit de la tușa cadou 5 ouă Kinder (asta în ’95). Un ou Kinder era ceva wow, dar să primești cinci era deja ceva la care doar puteai visa, era ca și cum aș fi primit cinci cadouri.
Pentru mine tușa Mariana a fost doar tușa, pentru că în mintea mea era „numai una”. Nu îi ziceam pe nume pentru că, deși sună ciudat, pentru mine ea îndeplinea un rol precum mama, tata, bunica, nașa, ea avea rolul de „tușă”. Asta însemna că tot timpul când vinea la noi primeam ceva, era interesată și impresionată de ceea ce făceam și în ochii ei, eu nu greșeam. Și era foarte fain. Și doar recent mi-am dat seama cât de mult contează, pentru că și Grigore și-a găsit „tușa” lui.
Bucuria pe care eu am trăit-o, am reîntâlnit-o la Grigore atunci când se întâlnește cu Dia. Are foarte multă energie, e bucuros și vrea să facă multe lucruri. Vor să împartă orice experiență și se strigă (mai mult Grigore pe Dia) ca să își arate lucruri atunci când le descoperă. Într-o lume plină de oameni care-ți zic ce e rău și ce e bine, e fain să fie cineva cu care doar să te distrezi și să nu te mai gândești și la altceva.
Grigore are deja trei ani și trei luni și imediat o să vină și Silvia, viitoare lui surioară. Viața e bună, viața e frumoasă, noi suntem sănătoși, el devine deja independent așa că trebuia să pregătim cadrul ca el să cânte melodia aceasta la un moment dat. Chiar mă gândeam că parcă partea grea (cel puțin pentru mine) trecuse și de aici nu că e ușor, dar măcar e altceva. Urmează să dăm un new game și pornim iar de la zero (începusem să scriu zilele trecute).
Ieri după ce am ajuns acasă, mă pregăteam să mă bag la duș când am văzut că îmi era ruptă cureaua de la ceas. L-am pus în sertar, am luat altul, i-am setat ora nouă, am pornit alarma, dar nu m-am uitat neapărat la ce oră e pusă. A doua zi dimineața sună pe la 6:45, un pic cam repede pentru cum aș fi vrut eu să mă trezesc. Mă gândesc că în 15 minute oricum sună alarma la telefon așa că mă pun la somn. La 7:30 mă trezesc la întâmplare, merg să verific alarma… ea tot sunase, Maria lângă ea nu a auzit-o așa că la un moment dat s-a oprit. L-am trezit rapid pe Grigore și în 15 minute eram deja la ușă. Cumva el era mai supărat că prindem aglomerație decât mine. Ce-i drept, am stat un pic în trafic, dar când am simțit că deja se aglomerează, am oprit și am pornit pe jos. Am transpirat un pic, dar am ajuns la timp. Chiar după ce l-am terminat de îmbrăcat și era aproape să intre, restul se pregăteau să meargă la masă. A fost la limită, dar a fost ok.
Am revenit la birou iar pe la unu jumate mi-a scris Maria să vin acasă că au început contracțiile. O oră mai târziu eram la spital, iar două ore mai târziu mi-a scris să merg pe la ea să o văd pe Silvia. L-am scos pe Grigore de la grădiniță, ne-am plimbat un pic, am încercat să mergem să o vedem dar din păcate încă nu era ajunsă în salon așa că ne-am întors acasă. A fost o zi un pic haotică dar lucrurile au mers bine într-un final.
Mă bucur că a venit ziua când în suntem patru și sunt atât tată de băiat cât și de fată. Nici nu mă aștept să fie ușor, dar la cât de mult îmi place experiența de până acum, abia aștept să văd ce aventuri ne așteaptă. În rest, vorba aia, sănătate la familie.
Grigore adormise iar eu mai pierdeam vremea la laptop cu o bere. S-a trezit de două ori să îmi ceară apă și a băut de parcă era întors din oraș după o beție cu prietenii. A doua oară când mi-a cerut apă, i-am adus minerală, mi-a zis că vrea plată, i-am zis că … nu mai avem plată, doar minerală, a zis foarte clar că vrea plată. După ce i-am adus plată, mi-a zis că el vrea minerală. I-am adus până la urmă iar minerală și i-am zis să mă strige când vrea să facă pișu. Peste două minute am auzit „taaaatiiiii, fac pișuuuuu”. L-am luat din pătuț, l-am pus la oliță și stăteam jos lângă el ca să își sprijine capul pe mine. În timp ce așteptam să termine, a băgat un râgâit serios că am simțit tot grătarul și micii din el. L-am văzut cum se screme și a zis că face și caca, așa semi adormit cum era. În timp ce eu căutam șervețelele, „printre aburii de beție” mi-a zis de nicăieri, „tati, te iubesc!”; trebuie să recunosc, m-a luat pe nepregătite. Cam asta e tot ce contează în viață. L-am șters la cur, l-am pus înapoi în pătuț și și-a continuat somnul.