Dacă e să rezum anul 2025 într-o frază, atunci asta ar fi „Frunză verde băț, n-ai de lucru fă-ți”. Am crezut eu că 2024 a fost greu pentru că mi-am propus chestii și n-am reușit să le termin, dar aparent nu e musai să-ți propui obiective ca să îți faci viața grea. Trebuia doar să termin ce era de terminat și nimic extra, baiul e că m-am complicat undeva pe drum și mi-am umplut prea tare ghiozdanul. Au fost și momente mai liniștite, dar pe final de vară s-au adunat toate și a ieșit un fel de haos organizat.
grădinița. Poate cea mai intensă situație a anului pentru mine, a fost faptul că a trebuit să schimbăm de două ori grădinița lui Grigore. Toate s-au rezolvat în final, dar a fost o perioadă mai lungă în care îl lăsam acolo și nu știam cum o să decurgă ziua. Oare ce o să se mai întâmple astăzi, ce o să ne mai anunțe. Și cel mai aiurea era că noi încercam să facem să fie bine, să rezolvăm, dar fie nu aveam noi controlul asupra situației, fie eram anunțați prea târziu astfel încât să mai putem reacționa. Mai bine de 10 ore le petrecea la grădiniță, adică mai mult decât cu noi, mă gândeam că trebuie să aibă și ei un impact. Totul e bine când lucrurile merg bine, dar mi se pare că de îndată ce treaba se complică, fiecare vrea să găsească cel mai ușor mod prin care să se distanțeze de problemă, mai degrabă să o ocolească decât să o rezolve. Până una alta, important e că finalul de an a fost ok, Grigore e super fericit la noua grădiniță și are prieteni alături de care să se distreze.
surpriza. Am găsit și anul ăsta timp de două călătorii, una în Italia la mare și una în Norvegia cu lucrul. În Oslo am mers să mă întâlnesc cu cei de pe proiect, să planificăm restul anului și după program să vizitez orașul împreună cu Grigore și Maria. În Italia a fost un pic de distracție combinată cu haos despre care vreau să vă povestesc. Zborul a fost ok, am ajuns la timp și pentru că închiriasem mașina dintr-un loc aflat la 5km de aeroport, ne-am pus să așteptăm busul lor care să ne ducă la ei la sediu. Eu țineam minte un loc, explicațiile lor nu erau la fel de intuitive pe cât mă gândeam și după vreo oră de așteptat mi-am dat seama că nu stăm unde trebuie. Ne-am mutat și într-un final am găsit și busul și am ajuns la ei. Am vorbit cu domnul de acolo și părea foarte amabil, zicea chiar că o să ne dea refund la scaunul de copil după ce returnăm mașina. A mai tot zis el una alta, dar eram prea entuziasmat să merg să iau mașina și să pornesc la drum. Am luat cheia și tot apăsam pe buton să văd care din mașini semnalizează în parcare. Într-un final am găsit-o parcată în garaj, o Cupra Formentor chiar faină. Ne-am suit și în timp ce eu îmi conectam telefonul Maria mă întreabă dacă am rezervat mașină manuală? Pfff, de ce aș rezerva mașină manuală? Tocmai aia era ideea la rezervare, să iau mașină automată, pentru care și plătisem mai mult. Ei bine… asta avea schimbător de viteze.
Eu mi-am luat permisul de conducere la 18 ani, am condus un pic mașina lui tata care era manuală iar după ce am venit la facultate nu am mai condus nimic. După o pauză de mai bine de 10 ani când am luat mașină nouă am luat automată. Și pentru că nu aveam niciun reflex în memorie, mi se părea firesc că cel mai comod ar fi să o conduc cu două picioare, unul pe accelerație și unul pe frână… pentru că de aia ai două picioare. La fel ca și la mouse, folosești două degete fără să îți fie frică de faptul că o să apeși ambele butoane în același timp.
Știam cât de cât cum se conduce o mașină manuală (pe motorină), dar nu o mai făcusem de foarte mult timp. Iar oamenii ăștia de la închiriat mașini n-au putut să-mi țină rezervarea, cu toate că era plătită în avans, și doar manuală mai rămăses. Defapt mai era una electrică automată, dar mi se părea o bătaie de cap mai mare. Am pus toate bagajele în mașină și am zis măcar să încerc, altfel trebuia să reconfigurăm toată vacanța. Am lăsat-o să pornească, doar lăsând piciorul de pe ambreaj și a mers singură. M-am bucurat că nu trebuie să sincronizez ambreajul și cu accelerația și am ieșit cu ea din garaj. N-am mers nici zece metri că la prima pantă a murit motorul și n-a mai vrut să pornească. Se adunau mașini în spatele meu, mai erau și mașini în fața mea care așteptau să trec pentru că spațiul era prea îngust, dar eu tot nu porneam. S-au dat oamenii jos să vină la mine și să gesticuleze, dar asta nu ajuta deloc. Am rugat-o pe Maria, care știa italiană, să le explice situația iar eu tot încercam să pornesc. Grigore din spate mă tot întreba că de ce e oprită mașina, de ce nu pornim, s-a întâmplat ceva?
Într-un final mi-a arătat un tip că eu o băgam în a 3 în loc de 1 🤦🏻♂️. Am mai făcut câțiva metri și apoi am tras pe margine să mă liniștesc. Mai aveam de condus încă 200 km iar eu nu făcusem nici 100m. Dar nu era momentul de stat degeaba așa că m-am concentrat un pic și am pornit iar la drum. Am decis că nu intru direct pe autostradă, mai stau un pic să mă obișnuiesc. La fiecare intersecție sau sens giratoriu speram să nu trebuiască să opresc pe loc, o băgam în a întâia și o acceleram bine ca să fiu sigur că nu moare motorul. Părea că mi-am intrat în mână așa că mi-am pregătit muzica și am pus harta să mă bage pe autostradă iar acolo a fost un pic mai ușor pentru că nu mai schimbam așa des viteza, trebuia să fiu atent doar la benzi.
La destinație am avut un pic de emoții la parcare dar am reușit să găsesc un loc bun și nu mi-am mai bătut prea tare capul după. Am mai condus apoi 200km până la mare și totul a fost ok. La mașina noastră automată e destul de lejer când vreau să pornesc din intersecție, când simt că e momentul, un picior îl ridic de pe frână iar pe celălalt îl apăs pe accelerație – țac – pac – rapid și ușor. La mașina manuală pentru că nu eram încă obișnuit cu ambreajul, eram ardelean 100%, încet și cu treabă bună că uneori de când mă gândeam să pornesc și până chiar se mișca mașina trebuia să frânez iar că mai venea o mașină. Dar ne-am întors în siguranță de la mare și totul a fost ok.
Mai era un singur drum înapoi să las mașina la firma de închiriat. Am mers să îi fac plinul și atunci am realizat că defapt era pe benzină – asta explica niște chestii, dar noroc că nu am știut de la început. În capul meu auzeam doar „Bring it home!” ca la formula 1. A fost o ușurare maximă după ce am văzut mașina parcată și totul ok. A fost o mega aventură pe care nu-s sigur că mi-aș dori să o repet. E ca și cum ai ieși la o plimbare în oraș și te trece să mergi la baie, dar tu tot stai cu disconfortul ăla și speri să nu faci un pas greșit.
casa. Pe scurt, planul era ca la final de 2025 să ne mutăm în noua casă. Ăla a fost planul de acasă, planul din târg e că abia am terminat cu instalațiile și urmează să turnăm șapa. Și atunci ce s-a întâmplat? Ce n-am luat eu în calcul au fost lucrurile mici pe care nimeni nu vrea să le facă dar trebuie făcute și blochează procesul și timpul de așteptare dintre două echipe. Lucrurile nu încep și nu se termină exact când au zis că o să înceapă. Chiar dacă te gândești la timp și estimezi timp extra, am impresia că efectiv nu ai cum. În plus apar întârzieri când X așteaptă după Y ca să termine treaba Z și care o să întârzie altă treabă și tot așa. Cineva trebuie să îți dea o ofertă? Te gândești că vine azi și până deseară face cinci calcule și îți dă niște prețuri, dar nu e așa, tot ezită câteva zile să vină și apoi mai durează câteva zile să îți trimită oferta.
Dacă e un lucru simplu pe care l-am învățat e că trebuie să lucrezi doar cu profesioniști. Și nu trebuie gândit că îi plătești mai mult, îi plătești normal, pentru că pe ăia pe care îi plătești mai puțin, e prețul ăla pentru că în 95% din cazuri o să facă o treabă proastă sau o să ai multe bătăi de cap. Am avut și minunata ocazie să mă țigănesc autentic și să simt că efectiv lucrez cu niște copii de grădiniță. Și concluzia a fost simplă, „time is money”! În continuare sper să termin totul până de Paște sau worst case până la ziua lui Grigore, dar mai vedem. Nu vreau să mă grăbesc, dar abia aștept să mai fac un grătar acolo.
nostalgia. Nu știu cum, dar am avut o perioadă când m-a prins un pic sentimentul de „cum era pe vremuri”. Și am aflat de la Maria de aplicația vinted, mi-am făcut cont și mi-am comandat niște „foițe”. E o senzație de confort, când se activează tot felul de amintiri de când erai mic. Probabil s-a suprapus peste o perioadă cu foarte multe responsabilități când tot ce îmi doream era să fiu mic și să nu trebuiască să răspund la nimeni, doar să fac ce mi se zice. Nu cred că sunt mulți care să zică asta, dar mi-aș dori pentru o perioadă să nu trebuiască să gândesc și analizez nimic, doar să mi se zice ce trebuie să fac și doar să execut. Geaca aia parcă m-a făcut să mă simt mai comfortabil, mai liber, un pic mai liniștit, parcă mergeam altfel pe stradă. E greu de explicat, dar nu m-am lăsat prins și am ieșit din starea asta la fel ca o compunere din clasa a doua „…și totul a fost defapt un vis”.
Lupta pentru putere a fost probabil laitmotivul anului. Grigore și-a pus un singur obiectiv la începutul anului „să testeze limitele” și să facă tot posibilul să le tot mute câte un pic în favoarea lui. Nu știu de ce, dar eu am simțit că e datoria mea să țin limitele alea intacte ca și cum aș avea ceva imediat de câștigat. Eu știu ce face, el știe ce face, ne uităm unul la celălalt și așteptăm să vedem care clipește primul. Dacă n-aș avea și altceva de făcut, ar fi destul de ușor, dar mai sunt lucruri de făcut, iar el are tot timpul liber din lume. Poate lupta pentru putere sună un pic cam agresiv, nu e nimic fizic sunt doar discuții și negocieri. L-am învățat că poate să faca (aproape) orice și vreau în continuare să aibă încredere în el și în puterile lui. Îl ajut să fie independent, ne jucăm și ne distrăm împreună, mâncăm împreună. Probabil ca orice părinte, vreau să fiu prietenul lui cel mai bun. Iar prietenul tău cel mai bun te felicită când faci ceva bine, te ajută când ești în impas, imparte mâncarea bună cu tine dar îți și atrage atenția când nu ești pe calea cea bună. Teoria oricum nu-i așa grea, practica e aia care ne omoară.
Silvia. Hai să zicem că în 2025 eu și Maria am sărbătorit un pic mai bine de Valentine’s Day. Și nouă luni mai târziu Silvia s-a alăturat familiei. Nu mi-am dorit explicit fată sau băiat, dar mă bucur că e așa și mai ales că Grigore o să fie fratele cel mare. Inevitabil facem comparații, dacă doarme mai bine, dacă mănâncă mai mult, dacă plânge mai des. Am înțeles că e foarte important să îl integrăm și pe Grigore în tot procesul de creștere ca să nu se simtă „uitat” și cel puțin până acum lucrurile merg foarte bine. Pentru moment Maria doarme cu Silvia în dormitor iar eu dorm cu Grigore în living ca să ne putem odihni un pic mai bine. S-a suprapus toată perioada asta foarte bine cu finalul de an când am fost mai liber la birou așa că am putut sta mai mult timp acasă și să ne asigurăm că totul e ok. În mod clar nu e mai ușor, dar pe zi ce trece e tot mai frumos și abia aștept să o învățăm și pe Silvia toate cântecelele și poveștile pe care i le-am spus lui Grigore.
crăciunul. Anul acesta fiind și cu Silvia mică, am ales să stăm acasă de sărbători. N-am pregătit nimic special, n-am mai organizat nici măcar tradiționala masă de Crăciun, doar am stat. Și nu pot să zic că a fost rău să luăm o pauză, cu toate că m-am plictisit un pic. Grigore a primit o tonă de cadouri din toate direcțiile iar eu m-am distrat construind toate seturile de Lego. Singurul lucru care pot zice că mi-a lipsit un pic au fost sarmalele și salate de beof, dar au venit ai mei la colindat la un moment dat și mi-au adus pachet special. Râdem și glumim despre tradițiile de Crăciun, dar mi-a ajuns o singură dată să le simt lipsa ca să îmi dau seama cât de mult contează. În perioada aceasta a trebuit să pun pe pauză și Advent of code, chiar dacă anul acesta au fost mai puține zile. Mai multe lucruri nu au fost chiar cum erau în alți ani, dar am înțeles că de data aceasta au fost lucruri mai importante pe care să ne concentrăm și nu e o tragedie dacă am pus unele lucruri pe pauză.
bucuria. Chiar dacă a fost un an greu, obositor și ocazional stresant, n-a fost deloc un an rău. Au fost destule momente intense care mi-au pus la foarte, foarte grea încercare răbdarea, dar în final a ieșit destul de bine. Și pe cât de complicate au fost multe momente pe atât de mult am reușit să mă bucur de fiecare mică reușită. Dacă anii trecuți bifam obiective mai mari, anul acesta a avut câte un mic succes în fiecare zi. Grigore a fost acolo să consume dar și să îmi încarce bateriile cu energie. Am trăit din plin prin ochiii lui toate lucrurile noi descoperite pentru prima dată, poveștile pe care i le-am citit eu, poveștile pe care mi le-a spus el sau mâncarea pe care am făcut-o și savurat-o împreună. Oare ai vrea să ai patru, cinci evenimente mari sau o sută mai mici despre care să povesteși într-un an? Timpul nu a trecut repede, pentru că le țin minte și știu cum le-am trăit pe toate.
