Dar cel mai important lucru e că de azi are voie să-și cumpere patru bomboane în loc de trei. Pentru că înțelegerea noastră e că are voie să își cumpere atâtea bomboane câți ani are și le poate alege el pe care. Dar dacă își ia acadea, atunci doar una, că la aia stă mai mult timp să mănânce. Iar dacă vrea să mai ia la cineva, la mami, la Dia, la Lore sau mie, trebuie să discutăm… că poate nu le trebuie. Pare un sistem complicat, dar e relativ simplu, partea mai grea la negociatul e când are cinci bomboane în mână și trebuie să lase două jos.
Lumea observă de obicei despre cât de repede a trecut timpul, azi sunt mici, mâine merg la școală. Pentru mine e cumva diferit, mi se pare că mă știu cu Grigore de foarte mult timp, de parcă am fost la facultate împreună. Timpul nu a trecut deloc repede pentru că „am fost acolo” și îmi aduc aminte de toate momentele (mai ales că majoritatea le scriu și aici). La început a fost perioada când nu vorbea, abia mișca, dar măcar dormea. Apoi a început să meargă în patru labe și deja era haos prin casă. A început să se țină de chestii și să meargă încet în picioare. Abia ajungea să deschidă becul și parcă într-o lună deja ajungea mult mai ușor. Ne plimbam prin casă și îi arătam lucruri, dar nu mai dormea așa ușor. Țin minte nopțile când eram ca un lăutar și îi cântam la cerere, iar când n-am mai știut ce să îi cânt i-am zis plugușorul.. în mijlocul verii. Și dacă într-o seară mergea ceva, părea că am găsit soluția, a doua seară deja se adapta și nu îmi mai reușea. A fost perioada când putea adormi în cărucior și ne-am plimbat prin o grămadă de locuri cu el și știam că doar las jos spătarul și o să meargă. Știam pe ce străzi să merg și pe unde e mai liniștit și era deja un plan. Dar apoi a început grădinița și au început alte drumuri, alte trasee și alte povești despre mașini și escavatoare. Am avut evenimentele cu grădinițele iar într-un final am ajuns la varianta cea mai bună. Cu schimbarea locului s-a schimbat și traseul, trezirea, poveștile, negocierile și întoarcerea acasă. S-au întâmplat destul de multe și fiecare moment a avut farmecul lui, iar cel mai tare mă bucur că am putut să fac parte din această aventură.
Pe parcursul timpului au fost victorii mai mici sau mai mari, fiecare interesante în modul lor. De exemplu, nu știu de ce, dar nu îmi aduc aminte exact când a vorbit pentru prima dată, când a zis prima dată un cuvânt, când a zis „mama” sau „tata”. Era o perioadă când tot „scotea sunete” dar n-am reușit să fac diferența când sunetele s-au transformat în cuvinte. În schimb am salvat clar momentul, pe 9 mai 2026, când l-a zis prima dată pe R. Pe parcursul timpului a zis fiecare cuvânt în felul lui, cum i-a fost lui mai ușor, cum putea el mai bine. Dar încetul cu încetul „a-ga-ga” devine „aragaz” și … simți cum băiatul tău crește. Și parcă îți e dor de cum zicea cuvintele înainte, pentru că aveau ceva special.
Stăteam jos și ne jucam cu Lego și la un moment dat a zis ca „trebuie să aibă gRijă”. Mi-am dat seama că ceva a fost diferit, dar nu eram sigur ce anume. Apoi i-am zis să repete ce a zis și a fost clar. Nu a fost asta cea mai mare reușită a lui, dar a fost un punct de cotitură, interacțiunile noastre urmau să fie un pic diferite din acest moment. Ceva similar a fost și când a început să coboare scările alternativ, nu doar câte o treaptă pe rând. Sunt niște evenimente care parcă fac diferența și m-am bucurat să le sărbătoresc alături de el.
Sunt anumite lucruri pe care le facem într-un fel, altele la care mai lucrăm, dar sunt și lucruri pe care le-am lăsat să fie așa cum sunt ele. De exemplu e destul de clar că nu există om în lumea asta la care să îi placă să se trezească dimineața, iar Grigore nu face excepție. Mi-ar plăcea să îi zic doar „hai trezește-te și îmbracă-te că mergem la grădiniță”, dar sunt șanse mai mari să devin GM la șah decât să îl conving pe el să facă toate astea. Așa că ne-am obișnuit dimineața că îl îmbrac eu în timp ce el încă mai doarme. Îi dau șosete, chiloți, pantaloni, el ridică doar mâinile și îi dau tricou sau bluză iar apoi îl iau în brațe să-l duc la baie. Îl pun în fund lângă chiuvetă, stă în continuare cu ochii închiși, dar deschide gura ca să îl spăl pe dinți. Începe să deschidă un pic ochii când trebuie să îl încalț, dar apoi îl mai duc în brațe până la mașină. Și până ce ajungem aproape de grădiniță ca să parcăm mașina se trezește și el. În felul acesta putem ieși din casă în 20 de minute de când sună alarma, el nu face scandal iar eu nu pierd timp aiurea.
Cu puțin timp înainte să vină vacanța, am găsit o activitate nouă foarte faină – poveștile. Înțelegerea e că dacă vrea să îl duc în brațe, trebuie să îmi spune o poveste. Așa că am cumpărat un set de microfoane, conectez la telefon partea centrală și ne punem niște lavaliere la tricou și tot povestim. Și sunt niște povești care nu se mai termină. Nu știu de unde începe, despre ce o să fie vorba, dar cu siguranță o să fie ceva spectaculos. Iar câteodată când nu mai are idei, pur și simplu se uită în jur, alege ceva din ceea ce vede și face cumva să încorporeze în poveste. Ce-mi place cel mai mult e că fiecare poveste e „originală” în felul ei și cu siguranță nu am mai auzit-o.
Câteodată am impresia că se întâmplă prea multe sau că sărim prea repede de la una la alta. Amândoi ne dorim să facem de toate și să „gustăm” cât mai intens posibil din fiecare activitate. Dar ce (ne) lipsește câteodată e să încercăm să facem un singur lucru, dar până la capăt, nu contează cât de bine sau rău. Să încercăm să nu ne plictisim, să nu renunțăm și să avem răbdare. Răbdarea pare că e inamicul public numărul unu. El parcă nu are timp sau chef de ea, iar eu lucrez să o îmbunătățesc în fiecare zi. În ăștia patru ani Grigore a crescut și a învățat multe, dar în tot procesul ăsta, fără să îmi dau seama, am învățat și eu foarte multe despre mine, despre el și despre viață în general.
Grigore e singura persoană alături de care îmi place cel mai mult să petrec timpul cu el, dar în același timp abia aștept să adoarmă și să fie un pic de liniște. Când îl mai lăsăm câte o săptămâna la părinții mei începe să mi se facă dor de el în secunda doi după ce ne despărțim. Iar când ne revedem abia aștept să îmi povestească ce a mai făcut și să îi zic și eu ce am mai făcut și ce tractoare am văzut. În general e un sentiment foarte fain când mă gândesc, e ca și cum mi-am făcut un nou prieten foarte bun. Când ți-ai făcut ultima dată un prieten foarte bun? Și partea ce mai faină e că acum crește și Silvia, momentan știe doar să zâmbească. Abia aștept când o să aibă și ea povești, o să îmi explice chestii, o să mi zică ce problem are, o să mâncăm chestii bune și o să construim chestii împreună. Abia aștept!
