1. Papagalul

    11 decembrie, 2017 | Andrei Sălăgean

    Una din fanteziile mele la care visez când mă plimb aiurea, e să joc măcar un meci pentru naționala de fotbal a Romaniei. Nu pentru că știu să joc fotbal așa bine, dar îmi place să îmi imaginez cum ar fi atmosfera, publicul care scandează pentru tine. Iar atunci când aș marca un gol, tot stadionul ar striga numele meu iar eu aș fi în extaz pentru reușită. Aș da totul doar ca să știu că împreuna am câștiga.

    De 1 decembrie am ales să particip pentru ultima dată la RoJAM. Primul la care am participat a fost organizat de clujeni, iar acum dupa 6 ani, a venit iar rândul nostru să-l facem, așa că m-am gândit că ar fi momentul perfect să închei o eră. Aveam alături oamenii mei de calitate așa că ne-am gândit că e musai să o facem memorabil. Joi dimineața de la 10 am mers la un squash scurt iar pe la 12 eram deja în Cora să facem cumpărături. Am lăsat ceva bani acolo, dar măcar aveam tot ce era nevoie: vin, pahar de vin, „brânză de vin”, măsline și alte lucruri adiacente plus materie primă pentru shoturi. Planul e făcut, sunt gata să-l execut.

    Era a doua seară și noi aveam plauri de Zorro și apoi să ne aducem aminte de vremurile bune alături de Budureasca. Stăteam toți relaxați în cameră când vine cineva să ne anunțe că în jumătate de oră începe concursul de băut bere. Știam că nu vreau să particip, nu mă interesa, vremea mea a trecut. Chiar și prietenul Andrei zicea că nu se baga, mai ales dacă nu mă bag nici eu. A urmat vreo 10 minute confuze în care am fost anunțat că eram pe lista, apoi am vrut să fiu șters, apoi era și Andrei pe listă, apoi eram în echipe diferite… în final am ajuns să fim într-o echipă și să participăm. Nu-mi dau seama cum, când sau de ce, dar am zis să încercăm și apoi revenim la treaba noastră.

    Eram la masă și lucrurile mergeau cum trebuie. Am câștigat grupa fără să pierdem și speram să ne întâlnim cu favoriții doar în finală. Ne plimbam printre mese și studiam adversarii. Știam unde suntem, ce putem și ne gândeam cum facem să câștigăm. Eram acolo și dădeam ce era mai bun, nu eram doar pentru prezență, era ceva mai mult. În semifinale am avut meciul cel mai greu, am simțit că am pierdut și părea că acolo se termină și asta a fost. M-am întors să-mi îmbrățișez coechipierii când am auzit că defapt a fost la limită, dar noi trecem mai departe. Era nesperat, era minunat și acum venea ceea ce toată lumea a așteptat. Echipa clujului era în finală.

    Puterea îți dă încredere. Ne îndreptam spre masa unde urma să jucăm în timp ce paharele erau deja pline. În stânga și în dreapta erau oamenii care își încurajau favoriții. Era gălăgie, era nebunie, totul se mișca cu încetinitorul, iar ocazional mai punea unul mâna pe umăr și te încuraja. Erau oamenii ăia care își puneau speranțele în tine. Dar până la urmă despre ce era vorba? Nu era ceea ce mă reprezenta, dar era ceva ce îmi doream. Toată echipa la un singur loc și ne-am hotărât că putem să câștigăm. M-am uitat la cel de lângă mine, ascultam cum lumea scanda pentru noi și-am zis că nu e presiune. Cred că a durat undeva puțin peste 10 secunde și am sărit în sus de bucurie. O bucurie ciudată dar o bucurie imensă m-a făcut să urlu atât de tare încât a doua zi eram răgușit. Clujul câștigase papagalul.

    Undeva mai târziu în seară, eram afară și luam o gură de aer. Dacă aș fi fumat, ăsta ar fi fost fix momentul când trebuia să fumez o țigară așa de relaxare. Și stăteam și vorbeam cu cei care erau afară când la un momenta cineva mi-a zis ceva. Vreo două secunde am rămas uimit, surprins, blocat, apoi mi-am dat seama că încrederea îmi dă putere. Restul evenimentului l-am petrecut cu oameni faini, am cântat, m-am distrat, am consumat vreo 4GB cu muzica de pe youtube și-am ajuns doar după 4 în pat, lucru destul de rar pentru mine. Mi-am dat seama că o vorba bună mă poate ține destul de mult treaz.

    Epilog. Recent am avut Christmas Party la lucru. Deși îmi doream să dorm măcar o oră înainte de party, n-am reușit și am ajuns la party și fără să mănânc „tura 2”. Nu a fost asta o problemă, m-am adaptat din mers, pe la mijlocul nopții am simțit că dau puțin de greu dar am trecut peste. Seara mergea bine, ne-am mutat în alt local și distracția continua. Au mai apărut schimbări de plan sau lucruri neașteptate, dar în principiu știam unde eram și unde trebuie să ajung. Deși seara mi s-a părut că a fost scurtă, pe ceas părea destul de lungă. Întru-un mod hazliu, la un moment dat dădeam explicații de ce sacoul meu are petece la cot și unde e defapt logodnica mea. Chiar așa a fost! Apoi am pornit spre casă, o porțiune pe jos, apoi a trebuit să iau taxi că nu mai eram în stare să merg. Partea bună a fost că încrederea îți dă putere iar eu aveam nevoie de multă putere pentru a doua zi.


  2. când am fost în SUA

    14 noiembrie, 2017 | Andrei Sălăgean

    În 2010 am fost cu work and travel în SUA dar m-am întors mai repede ca să îmi dau o restanță și deci n-am apucat să vizitez. De când am ajuns în Romania, tot ce m-am gândit a fost că aș face bine să învăț, „să-mi placă cartea” și să mă întorc cândva, să-mi iau revanșa. Aveam un plan, unul diferit, dar l-am adaptat.

    M-am hotarat azi si mi-am propus ca pana la 30 de ani sa ajung sa traversez SUA cu masina de la Vest la Est intr-un roadtrip. Mai e cineva interesat?

    Posted by Sălăgean Andrei on Friday, August 22, 2014

    Anul trecut în toamnă mi-am luat viza, pe sfârșit de iarnă și-a mai luat-o un prieten și la începutul primăverii am cumpărat biletele de avion. Între timp am mai convins o prietenă mai veche să ni se alăture și aventura era completă, vorba aia, „planul e făcut, sunt gata să-l execut”. Ajungeam în Chicago, lucram remote 3 săptămâni, timp în care mai vizitam una alta iar după porneam într-un roadtrip legendar spre San Francisco. Ca să fie totul complet, s-a întâmplat că ziua mea a picat fix în ultimele zile de stat acolo. A fost mult prea puțin pentru ce am vrut dar scurt pentru cât de lung a fost. Au fost și câteva momente geniale acolo, după cum ar zice un prieten, #cevadevis.

    Chicago. Aici am stat 3 săptămâni! Am cunoscut oameni noi, am văzut un oraș foarte fain și ne-am minunat de fiecare moment. Ne-am bucurat de Corona, la fel cum te bucuri aici de Ursus în Infinity și am verificat pizza lor faimoasă. Pentru cunoscători, eu am avut și minunata ocazie să conduc pe acolo, mașină nice, automată, am dus-o până pe la 90 mile/h și trăiesc să vă zic povestea. Prima săptămână fusul orar a fost un termen destul de abstract dar apoi ne-am adaptat, iar eu am stat aproape 4 săptămâni cu o ureche înfundată. Am vizitat orașul cum am putut noi mai bine și am gustat cea mai bună pizza, nu cea locală, la un dinner de lângă oraș. Nu m-am putut abține și am făcut și un grătar… pe balcon, literalmente.

    Meciul de baschet. Am primit indicații că musai trebuie să merg la un meci de baschet și s-a ivit ocazia unică să văd Chicago Bulls cu Cleveland Cavaliers. Am luat și eu un bilet mai accesibil ca preț și apoi mi-am găsit un loc bun ca un român ce sunt. A fost spectacol total! Nu știam la ce să mă aștept și am rămas wow. Diferența principală e că oamenii nu merg la meci să facă ei spectacol pentru echipă, să își susțină echipa la greu, să sufere, să se bucure, să fie dramatism. Lumea merge acolo să primească specatacol și pe tot parcursul meciului și cu fiecare întrerupere o să primești mult și bine. Am rămas puțin uimit când la pauză a fost concert Ja Rule iar când LeBron a ratat doua aruncări libere, TOATĂ sala a primit sandwich gratuit la un magazin. Chicago a câștigat, îmi era indiferent, dar meciul a fost extraordinar.

    New York. Într-un weekend prelungit ne-am luat bilete de avion și am mers în New York. Vizitam cât puteam și ne întorceam. Ca-n filme, clădiri mari, lume multă, aglomerație mare, oameni care vând diverse la orice colț și cartiere dubioase. Singura scăpare e parcul mega nice din centru. Offtopic: nu aveam o părere foarte bună despre musical-uri, mi se păreau gay și nu înțelegeam ideea de a cânta și a juca în același timp. Totuși, am făcut cumva și mi-am luat bilet la Miss Saigon. Am rămas prost! Vă explic, povestesc, gesticulez live, că-i mai interesant. Concluzia e că dacă mai ajung pe acolo, musai să mai văd ceva.

    Drumul lung și mâncarea bună. Pe 13 aprilie, la prima oră am închiriat o mașină și am pornit la drum. Trebuia să trecem prin Mount Rushmore, Yellowstone, Las Vegas, Grand Canyon, Los Angeles și să ajungem în San Francisco până pe 24, iar în 25 aveam avion spre casă. A fost un drum mai lung și mai interesant decât mă gândeam. În prima zi am făcut 1449km, din Chicago până în Rapid City, dar am uitat de tot când am ajuns să mâncăm. Eu eram resposabil de cazări, iar ceilalți de localuri and stuff și cumva am ajuns la un restaurant cu specific texan. Mi-era foame, mi-era sete, am luat ce-mi poftea inima mai tare. E posibil să fi fost de la foame, dar în seara aia am mâncat atâta de bine că îmi venea să adorm acolo. Niște costițe excelente și o bere care să le ude după au făcut din mine un om fericit. Dacă mai trec acolo, o să mă opresc din nou și mănânc de două ori dacă se poate.

    Marele. Din nefericire, am prins Yellowstone închis, cu toate că afară parea soare și bine, înăuntru era zăpadă care acoperea toate drumurile. Am dat skip și am ajuns în Las Vegas, am băut bere pe stradă ca tot omul în Vama Veche și am pierdut niște că bani că aia nu e așa greu. Și-apoi am ajuns la Grand Canyon. Puține-s cuvintele care pot descrie cât de încântat am fost. Era mare, mult, imens și fără capăt. N-am apucat să-l vedem la drumul dus așa că la întoarcere am ocolit și am mai trecut încă o dată să îl vedem mai bine și dimineața. Musai să mă întorc să mai văd locul acela.

    Ziua mea. Am trecut și de Los Angeles cu ai lui boschetari, am văzut coasta Pacificului și am ajuns într-un final în San Franscisco. Ziua de 24 (din Ro) m-a prins plimbându-mă aiurea în stil caracteristic, google zice c-am făcut cel puțin vreo 30km pe jos. Am văzut și Golden Gate, am făcut poze și-am luat-o spre oraș. Mi-am luat o bere la doză de 1L într-o pungă de hârtie și-am tot mers, iar când s-a termiant, am mai luat una. Totul era ok, atâta tot că la un moment dar era bine dacă o luam la stânga, dar am luat-o la dreapta într-o intersecție. O oră mai târziu mi-am dat seama. Cel mai frumos moment a fost când acolo era 23 și acasă tocmai se făcea 24 și m-a sunat mama și tata. Le-am făcut un live și le-am arătat unde am ajuns.

    În 25 am luat avionul, în 26 am ajuns, în 27 eram la lucru. A fost o aventură perfectă, una prea mare și mi-e frică să nu uit din ea sau să nu mă bucur cât ar trebui. A fost ce mi-am dorit și am făcut-o pentru că așa am visat eu într-o noapte. Și la anul, sper să umplu iar o mașină de oameni și să ne plimbăm și mai mult. născut pentru a reuși!

    Posted by Sălăgean Andrei on Wednesday, April 12, 2017


  3. Când am pierdut un „sălăgean” important

    13 septembrie, 2017 | Andrei Sălăgean

    Cam în urmă cu mai bine de un an, am strâns o echipă din cei mai buni „sălăgeni” și am pornit într-o misiune foarte periculoasă. Planul era relativ simplu, întrăm rapid, găsim problema și o rezolvăm. Am luat cu mine cei mai buni dintre toți pentru că nu știam exact peste ce o să dau iar Tatae ne-a învățat că „vreau tot sau nimic, la fel ca fenta lui Dobrin”. Pe scurt, mai erau vreo 10 minute de joc, eram condus așa că am mizat pe atac. Trebuia să văd daca mai am puterea să marchez chiar dacă eram condus, era un joc de X2 dar speram să întorc șansele. Și cum ne plimbam prin pădure, era beznă de nu vedeai la doi pași. Bestia ne-a atacat de aproape și l-a înhățat pe unul din oamenii mei de bază, pe S04 și a dispărut cu el în noapte. Ne-am despărțit să-l căutam dar fără rezultat așa că am decis să ne regrupăm ca să nu mai pierdem și alți oameni. Următoarea dimineață ne-a găsit cu un om mai puțin, iar de atunci nu am mai dat de el. Nu știm dacă e în viață sau nu.

    Am știut că răspunsul e fie să răpunem bestia, fie să ne bazăm că S04 o să biruiască de unul singur și o să revină el într-o zi. Anul acesta cam pe la jumătate, am adunat o nouă echipă de căutare, am fost aproape să-i dăm de urmă dar în final a fost fără succes. S04 e acolo undeva, umblă încet și sigur ca un Cadillac, sunt sigur de asta, dar e rățușca de pe lac care îl ține în loc.


  4. Actul 4

    18 iulie, 2017 | Andrei Sălăgean

    Întâmplările au loc 58 de ani mai târziu când părea că balaurul a murit, samuraiul s-a retras la casa lui iar scorbaciul e pus în cui. E o poveste din viitor pe care nici măcar eu nu am auzit-o până acum. „Da’ n-am fost eu acolo? L-as că-mi dai când ai!„. Atunci m-am văzut în viitor lângă copac, fără sabie și știam că e momentul când pot să mă reapuc de mâncat semințe. Eram efectiv în prelungiri, jocul părea sub control dar încă era egal. Dar iar am uitat să fac schimbări și să bag jucatori care să schimbe fața jocului. După toți acești ani, părea că dacă ai sau nu ai mingea, trebuie totuși să dai la poartă. Anii au trecut, dar aici în viitor dujmanii vechi nu au dispărut. Și dacă ar fi să închei cu o concluzie, era o vorbă, că atunci când îți faci echipa, nu începi cu portarul!


  5. Ceva în 3 acte

    9 iunie, 2017 | Andrei Sălăgean

    Un obiectiv neterminat. Era deja seară și mă pregăteam de somn când îmi apare pe ecran un nou quest. Evident mi-am luat echipamentul, teaca și scorbaciul și n-am ezitat știam jocul. Țin minte cum din nou am alergat până la destinație unde trebuia să măcelăresc balaurul cu 7 capete. Știam ce fac? poi cum să nu știu, știam foarte bine, nu era prima dată când eram acolo. Și totuși, totuși, am tăiat 6 capete și pe ultimul l-am lăsat de parcă atârna de un fir de ață. De ce? nici nu mai conta, eram așa de sigur că o să mă întorc următoarea zi să termin ce-am început că „mi-am permis”. Era un balaur mic dar savuros și urma să mă bucur cum trebuia, nu chiar acum, ci în zilele ce urmau să vină. Eram prea relaxat așa că mi-am permis să am răbdare.

    ‘member? Mi-am adus aminte în primul rând de JavaScript și de site-ul și aplicația care nu erau gata. Și mi-aduc amine că era târziu și legenda zicea că nimic nu mă mai poate ține treaz și urmează să găsesc locul unde să adorm. Și n-am uitat cum înainte cu câteva momente băteam din gură, că parcă nu mă mai puteam opri; bine, aia știu de la ce era. Și țin minte cum lumea din jurul meu dormea dar eu nu, iar apoi am ajuns sus. Am mai ajuns eu și cu alte ocazii sus, dar acum eram la propriu sus. Apoi țin minte lupta internă pe care am avut-o. Am făcut o înțelegere cu stomacul și cu capul că dacă trecem peste asta, „fac eu cinste”. Țin minte c-a fost bine. Și tot ce mai țin minte e că m-am trezit a doua zi umblând hai hui ca să treacă vremea.

    Nemuritorul Ghiță. Ce m-aș face eu, ce te-ai face tu, dacă n-ar fi U? Se termina o zi bună de vineri la lucru și am început să umplu niște beri pentru mine și alți colegi. Terminasem totul cum trebuia și mă pregăteam de meci(uri). Mi-era foarte dor de un meci adevărat! Ultimul meci la care am participat mi-a lăsat un gust amar, motiv pentru care nu mi-am făcut nici abonament. Abia așteptam să mă zbat pentru echipa mea favorită, să strig, să sar și să văd cum câștigă meciul. Victoria lor era și victoria mea! Pe la mijloc am dat un pic de greu și se părea că o să scap meciul de sub control și nu o să pot să-l duc la capăt. Dar nu m-am oprit acolo, am crezut în victorie, vorba aia, cine și-o dorește mai mult, ăla câștigă. Tot ce pot zice e că a fost o victorie de senzație, n-am adormit și am prins răsăritul!