În casa gândurilor mele, beciul este locul unde îmi țin eu demonii. E o cameră lungă, picură apă dintr-o țeavă și e lumniată doar parțial cu celule în dreapta și stânga. În capăt e camera cea mare unde stă „boss-ul final”.
Cine sunt ei defapt? Sunt gândurile mele bune care m-au făcut puternic, m-au ținut sus dar la un moment dat s-au întors împotriva mea. Tot ce știam și tot ce credeam nu mai poate fi la fel iar ordinea care era înainte, acum s-a transformat în haos. Asta fac demonii, fac haos. Un demon este cu atât mai mare cu cât îi dai tu mai multă putere, cu cât avea mai mult control asupra a ceea ce tu credeai. Ei sunt cei care înainte mențineau echilibrul dar atunci când au decis să meargă de partea cealaltă au stricat totul și balanța nu mai e dreaptă. Ca să fie rău, prima dată trebuie să fie bun, la fel ca laptele stricat.
De îndată ce au fost închiși, ei stau cu mine, îi țin aproape și am grijă de ei. Nu fug de ei și nu-i ignor. Cel mai important, nu mă prefac că nu există și nu uit de ei. Ei stau închiși în beci doar ca să nu ajungă în casă și să fie văzuți de restul. Stau cu mine și-i accept pentru că îi cunosc, iar motivul pentru care îi țin aproape e pentru că trebuie să îi supraveghez și să nu-i las să crească. Eu trebuie să le arăt lor (nu mie) că sunt mai puternic și de asta stau închiși.
Între mine și demoni sunt gratii, dar ei sunt cei inchiși, nu e nevoie ca eu să mă ascund de ei. Ușa și tot zidul celulei care-i ține închiși e formată din argumente și convingeri proprii. Eu sunt singurul care-i poate inchide și care îi poate lăsa afară. Setul meu de principii are puterea să îi țină acolo atâta timp cât eu le ofer această putere și nu le încalc cuvântul. Peretele e cu atât mai solid cu cât și echilibrul meu e mai stabil. Nu există nici un paznic și nici o cheie, doar ceea cred și știu îi oprește să nu iasă.
Ocazional în casa mea se mai dau petreceri, sunt momente când standardele scad iar principiile sunt puțin relaxate. Zidurile de la închisori se pot sfărâma, pot dispărea, devin uitate, nevăzute și atunci iau contact direct cu demonii. Într-un moment de euforie sau de nesiguranță, cobor singur în beci să văd ce mai face lumea. Iar în acel moment dacă zidul nu e destul de puternic, dacă nu sunt destul de sigur sau am uitat de ce am închis acel demon, el poate scăpa. Mai ciudat e că pe moment nu mi se pare că e o idee proastă. Doar a doua zi când mă plimb prin casă și văd cum a spart bibelourile, cum a murdărit covorul și a rupt perdelele îmi aduc aminte, îl iau de urechi și-l închid înapoi. El știe cum a reușit să spargă ușa și o să vrea să profite din nou să iasă, eu am învățat o lecție și data viitoare nu o să cobor singur acolo.
Și totuși, dacă ei sunt așa de puternici și pot avea înfluențe asupra mea, de ce mai cobor în beci? În primul rând e vorba de a mă asigura că în continuare totul e sub control. Că fiecare celulă e bine închisă și zidurile sunt destul de înalte. Pentru astfel de treburi de mentenanță, merg doar când sunt la putere maximă ca să mă asigur că nu fac vreo greșeală. Dar poate că de cele mai multe ori, cobor acolo pentru că vreau să-i salvez. Cândva ei au fost alături de mine și vreau să-i aduc înapoi pe drumul cel bun, știu că alături de ei pot să fiu mai puternic, dar nu aș accepta asta în orice condiții. Iar câteodată mai cobor acolo când toată casa e goală, nu e nimeni prin apropiere, mă plictisesc și aș sta cu ei de vorbă. Atunci e de obicei momentul când ajung să îi cunosc și mai bine.
Nu fac eu ordine la ei in birou. Pe măsură ce avansez, se aud viorile celor mai puternici dintre ei, iar de asta nu pot scăpa. Dacă vreau să le fac față, trebuie să îi ascult și să îi înțeleg. Sunt puternic și nu mi-e frică de aproape nimic și asta pentru că la mansardă sunt cei mai buni matematicieni pregătiți să rezolve orice problemă. Facem să fie bine.
