Ăsta-s ieu

  1. High hopes

    iunie 5, 2013 by Andrei Sălăgean

             A trecut aproape o lună și jumătate și numai n-am găsit o zi în care să scriu. Vizita în Spania a fost și ea tot o aventură, nu în același sens ca și cea din Ucraina, dar într-un mod în care să mă facă să-mi amintesc de ea. Într-un fel, a fost ceea ce trebuia să fie înainte să încep lucrul la licență.

             În 17 aprilie, într-o zi de miercuri îmi faceam bagajele pentru a merge în Valladolid, Spania pentru General Assembly (ceva pe la BEST). Cu ditai planurile, am înghesuit într-un bagaj mare mai multe lucruri, nu doar a mele, și am pornit spre aeroport. Eram tot un zâmbet, iar când nu aveam ce face, mă gândeam la ce o să fac când nu o să am ce face acolo. Am trecut cu vederea faptul că mi s-a rupt mânerul de la bagaj și puteam doar să-l mai trag pe roți după mine, iar la scări să-l iau în brațe. Am făcut niște poze ca să anunțăm tot internetul unde mergem și împreună cu două prietene ne-am suit în avion. Am trecut cu vederea faptul că nu prea îmi găseam o poziție pentru picioare astfel încât să încapă. Nici n-am băgat în seamă copiii care plângeau la cateva rânduri de mine. Mie-mi trebuia să ajung cât mai repede la destinație și… nu știu… știam că o să fie nice.

             O noapte în Madrid, opt în Valladolid și apoi încă patru în Madrid au fost ca o vacanță. Ca la orice eveniment BEST internațional la care am mai fost, am întâlnit oameni noi, cu mentalități diferite și foarte prietenoși. N-am dormit foarte mult noaptea și spre mândria mea personală nu am adormit nici în timpul zilei în plenară. Am văzut lururi frumoase dar în același timp, am văzut și lucruri unde parcă se putea mai bine. M-am uitat tot timpul în stânga și în dreapta cu speranța că în perioada următoare o să aducem și noi acest eveniment în Cluj-Napoca. Am încheiat cu tradiționalul „See you somewhere around Europe!”.

             Unul din momentele interesante a fost într-o seară când am întâlnit o tipă din BEST TAllinn care era mai înaltă decât mine. Am văzut baieți mai înalți, dar fete încă nu. Și stăteam și discutam ceva random și tot vorbeam și în gândul meu nu înțelegeam cum e mai înaltă. Și încercam să stau mai drept, să mă uit dacă nu cumva ea are tocuri sau stă pe ceva mai sus și tot așa. Mai trageam aer în piept și mă străduiam să mă înalț și mi se părea că parcă, parcă sunt mai mare, dar nu. Știu că mi-am adus aminte a doua zi de faza aceasta și tot râdeam.

             A fost frumos în Spania, dar ca orice, trebuia să se și termine. Știu că de 1 mai, noaptea pe la 2-3 am ajuns în Tg. Mureș, m-a dus un prieten până la gară și am așteptat trenul. Revenisem la realitate și nu era cel mai frumos lucru. Și cum așteptam să treacă timpul și mă gândeam la ce o să fac cu timpul în perioada ce vine, mi-am dat seama că eu nu prea știu să îmi setez corect așteptările. Fie că cer prea puțin sau prea mult, îmi place să văd că lucrurile ies bine, îmi place să le visez că o sa iasă bine și atunci automat mă aștept că așa o să și iasă. Evident că nu tot timpul când îmi imaginez că o să fac să fie bine, nu iese neapărat foarte bine și asta mai mult pentru că nu toate depind de mine. Important e că de acum o să mă gândesc de două ori înainte să mă apuc să mă gândesc la cum o să am eu casă în Observator pe lângă Grădina Botanică, dar până atunci „Keep calm and carry on!”.


    [vremea în Spania]


  2. Nu rămânem noi în Ucraina!

    mai 2, 2013 by Andrei Sălăgean

             Speranța moare ultima. Discutam deja un worst-case și best-case scenario și cam ce trebuie să facem la fiecare. Tot încercam să descifrăm din chirilică și să încercăm să recunoaștem vreo localitate.

             După mai multe persoane întrebate, am dat de un cuplu cu bun simț care au vorbit cu tanti de la ghișeu și i-a explicat ce vrem. Problema era că nu mai aveam bani cash, așa că am plecat în căutarea unui ATM. Primul care l-am găsit nu mergea iar banca de lângă era închisă. La al doilea am avut noroc să văd că mi-a intrat bursa și am de unde scoate bani. M-am întors în autogara ca să văd că era unul funcțional chiar acolo. Trenul era la ora 8, deci era pierdut pentru că autobuzul pleca de acolo la 11. Totuși n-am părăsit orașul fără să fim acostați de dubioși pentur țigări și aproape, aproape și de jandarmerie.

             Când am ajuns în Lviv, parcă era altă țară. În autogară era cald, aveau prize pentru laptop și internetul era free. Ne-a trebuit 10 minute și deja aveam tot drumul până în Cluj. Am fi pornit pe jos până la gară pentru că mai aveam timp, dar până la urmă am negociat și am luat un taxi. Bine am făcut, ca pe jos pornisem în direcția greșită. Nu a trebuit să așteptăm foarte mult și am și luat trenul spre Muchacheve. Aici iar am fost opriți de câtre un milițian care „ne-a predat” unui taximetrist. N-am acceptat oferta lui de a ne plimba prin oraș și am pornit pe jos.

             In autogară am ajuns numai bine pentru că am așteptat doar 10 minute și am prins autobuz până la graniță. Am mai pierdut timpul mâncând o șaorma, speram noi fără carne de cal, și-apoi am plecat. Ne bucuram foarte mult când știam că în curând o să scăpăm de dubioșii din Ucraina… și o să dăm de dubioșii noștri. Măcar pe români îi înțelegeam. Seara eram deja în Cluj. Cu puțin noroc am avut și curent pe tren așa că am avut timp să îmi citesc mailurile. Cu și mai mult noroc, am prins ultimul autobuz și am ajuns în cămin.

             Uitându-mă înapoi, au fost niște momente intense cu destul de mult „wow” sau poate mai degrabă „uău”. Nu-i așa de ușor când trebui să te descurci mimând locații sau cine știe ce altceva. A fost o aventură faină pe care am dus-o la capăt alături de bunul meu prieten Lori. Aș vrea să cred că mi-am luat porția pentru anul acesta, până data viitoare, numai bine!


  3. Aventură în Ucraina

    mai 2, 2013 by Andrei Sălăgean

             Și dacă e altă țară, atunci musai să fie aventură, dacă-i musai, atunci cu plăcere. Trecuse ceva vreme de când eu și Lori ne-am luat ultima porție de „wow” și soarta s-a gândit că ne mai trebuie. Măcar de data aceasta nu a fost frig.

             După cum spuneam, am ajuns în gara din Kiev, dar aveam tren doar din Lviv până la graniță. Din Kiev până în Lviv trebuia să ne găsim noi ceva. Organizatorii ne-au spus că SIGUR este ceva, altfel nu ne mai luau restul biletelor de tren. În autogară, care era lângă gară, nu era nici un autobuz pe ruta aceasta. Să nu uităm că vorbim de ziua de luni și de doua din cele mai mari orașe din tară, din care unul era capitală. Legătură la tren nu mai era așa că ne-am dus în McDonalds-ul de lângă să mai căutăm pe internet și să vedem ce mai este. Nu prea am avut noroc.

             Ne-am întors în autogară și ne uitam după microbuze care merg în orașe apropiate Lvivului, în speranța că ne descurcăm noi mai departe. Un nene foarte dubaș îi tot zice ucraineanului care era cu noi că el merge spre Rivne, un oraș aproape de Lviv și de acolo putem lua alt autobuz. Îl rog să mai ceară încă o dată confirmarea că avem autobuz. Nenea îi tot zice că SIGUR găsim autobuz, că-s tot din 2 în ore. Deoarece pleca chiar atunci, am luat decizia să nu mai așteptăm și să mergem. Tipul vede că nu știm limba, că nu avem nici o treabă și că suntem pe nicăieri așa că începe să ne ia la mișto și în timp ce plăteam ne tot zicea cu o engleză aproximativă „Russian Bear” în timp ce își flutura mâinile prin aer.

             Foarte sceptici ne-am suit în microbuz și ne-am așezat. Închide ușile și înainte să pornim, șoferul se întoarce, arată cu degetul spre noi și râzand tot repeta: „What the fuck! Oh my God!”. M-am întors spre Lori și amândoi aveam o față de „mă bucur că te-am cunoscut…”. După ce a pornit mașina, mi-am scos telefonul, l-am închis și l-am băgat într-un buzunar interior în rucsac. Mi-am luat mai mult de jumătate din bani și i-am pus în alt buzunar. Din acel moment tot ce ne doream e să ajungem în țară cu un număr pozitiv și par de rinichi, membre, ochi, urechi, etc.

             Am ajuns cu bine în Rivne. M-am dus să mă uit de microbuz spre Lviv dar nimic. M-am întors să-l întreb pe șoferul care ne asigura că o să găsim dar el deja nu mai era pe acolo. Am început să întrebam lumea, prima dată dacă vorbesc engleză. 1 din 20 știu engleză, 1 din 10 ziceau că știu, dar defapt nu știau, poate doar „cat, dog, blue, hello”. Am întrebat de gară, ne-au trimis la autogară, când am ajuns în sfârșit la gară, nu erau trenuri așa că ne-am întors în autogară.

             Trecea timpul și noi nu mai ajungeam la trenul din Lviv. Varianta cu stopul, pe cât de repede ne-a venit în minte, atât de repede a fost scoasă din calcul. Începeam să credem că o să dormim acolo.[part III]


  4. Mergem în Ucraina

    mai 2, 2013 by Andrei Sălăgean

              Într-o dimineață de 3 aprilie, la ora 5 am pornit aventura spre Kiev. Pentru majoritatea era prima dată, doar un prieten și cu mine mai fusesem în Ucraina. Știam că au vodcă bună, trenuri ieftine și femei frumoase.

             Am pornit cu trenul spre Sighetu Marmației, urmând ca granița să o trecem pe jos. Până aici totul a fost plănuit, mai departe ne-am gândit că suntem oameni mari și ne descurcăm. Știam de la ultima vizită că e un tren care merge direct spre Kiev iar pe internet găsisem ora. Mai era încă o variantă cu autobuzul dar în loc de ora la care vine, am găsit probabilități ca acesta să circule în ziua respectivă. Cum localitatea era lângă graniță, ni s-a spus că lumea mai știe românește.

             Deoarece mai aveam de așteptat câteva ore, ne-am pus să mâncăm un borș magic, iar eu cu încă un prieten am plecat să ne uităm de bilete de tren. Nu mare ne-a fost mirarea când am văzut că tanti nu vorbește românește, dar surpriză, știe maghiară. Cum în BEST totul este despre „empowered diversity”, aveam în grup și pe cineva care știa vorbi ungurește. Am luat și biletele, ne-am făcut „provizii” de drum și ne-am suit în tren. Am mers vreo 5 ore în direcția opusă Kievului, până în Chop, oraș de la granița cu Ungaria, aici am schimbat trenul și am pornit direct spre capitală. Am intrat în „teleportău”, unii mai ușor iar alții mai greu, doar pe la 5 dimineața și sub amenințarea că dacă nu, cheamă poliția.

             După 35 de ore de călătorit am ajuns în Kiev. Ne-am întâlnit restul grupului și ne-am îndreptat spre locația evenimentului – Spring Reginal Meeting – motivul pentru care venisem acolo. Am luat parte la grupuri de discuții despre diferite proiecte BEST, am participat traininguri iar seara am avut câte un party. Am avut ocazia să mă întâlnesc cu vechi prieteni și să îmi fac alții noi. Ar fi multe de zis, dar fac parte din specificul evenimentului și n-aș vrea să plictisesc cu detalii.

             4 zile au trecu destul de repede. Foarte pe fugă, mi-am luat rămas bun de la prieteni în ideea în care speram să ne revedem undeva prin Europa. O parte din „delegație” a mai rămas o zi în Kiev, eu cu încă un prieten ne-am decis să plecăm mai repede. Ne-am îndreptat deci spre gară și de acolo să mergem acasă, dar aventura abia acum avea să înceapă.[part II]


  5. Alte amintiri

    martie 15, 2013 by Andrei Sălăgean

             Mă gândeam zilele acestea la zacuscă. Nu știu de ce dar zacusca pentru mine nu are o reputație foarte bună. Nu tot timpul mă gândesc la ea ca la cea mai grozavă mâncare. Aseară nu știu ce m-a prins și am scos borcanul din frigider, după ce stătea acolo cred că mai bine de o lună. Am mâncat mai bine de jumătate din el. Zacusca e foarte bună, dar în continuare creierul meu nu poate face legătura aceasta, habar nu am de ce. În seara aceasta am terminat tot în timp ce mă uitam la meci. Țin minte totuși că atunci când juca fratele meu CS era cineva cu nick-ul „fata cu părul de zacuscă” și îmi imaginam într-un mod foarte ciudat asta.

              Și iar foarte tare m-am amuzat când mi-am adus aminte de apa minerală la sticlă de sticlă. Pe vremea când mergeam eu să cumpăr, țin minte că era 700 lei, adică 7 bani cum e acum. Și nu luam orice apă, țin minte că tata tot timpul prefera Borsec în loc de Perla Harghitei. Dacă mă întrebați, nu știu exact să vă zic care era diferența, e cam ca și între Pepsi și Cola. Țin minte că mergeam cu o plasă mai specială, dintr-un material care nu era plastic dar nici pânză și era foarte rezistentă, pentru că puteam duce trei sticle… și stăteam la etajul patru. Îmi aduc aminte cu plăcere de momentele când mergeam să cumpăr apă minerală, acum cu greu mă mai mișc să îmi cumpăr un lapte. Pace-n lume cu zacuscă și apă minerală la sticlă de sticlă.