Am fost aseara la un fotbal… dar nu orice fotbal, ci un fotbal la care am facut mai multe crampe de la ras decat de la jucat. Cel mai tare a fost ca i-am batut pe cei din A asa categoric, insa nu am fi reusit fara arma noastra secreta: Someşan.
De la 9 era meciu, asa ca pe la 8 jumate cer cheile de la masina sa plec. Ma incalt cu ce gasesc( niste bascheti „beton”), iau stiku cu muzica si il astept pe Cristi. Vine si el, tot cu niste incaltari numa bune de mers la oi si plecam sa il luam pe domnul Someşan. Ajunge el cu chiu cu vai, intra in masina si pornim. Incepe el sa vorbeasca ceva cu Cristi cand simt asa o odoare venind din spate, la care eu:
-Someşan, ai baut ceva?
-Apoi numa niste viiin…
-Ce vin?
-Aaaalb si rosuuuu, asa cateva pahare…oai ce rupt is…nu stiu cum oi juca.
Am ajuns si la teren, Someşan se clatina umpic, dar nu era asa rau incat sa nu se tina pe picioare sau sa vomite la corner. Radea, se veselea, cat nu canta „Vine, vine primavara„. Partea proasta ca echipa adversa s-a prins de „slabiciunea noastra”. Dar ce folos? Inafara de primele 2 goluri luate printre picioare si inca vreo 3 pe final, domnul nostru a inchis poarta mai bine decat tine un fermoar chinezesc inchis şliţul. Someşan era peste tot, scotea tot. Dar sa nu va zic, ca strangeam din buci la fiecare interventie, si din nari de fiecare data cand zicea ceva. Una peste alta, am ras de m-am stricat, am ras cu lacrimi, am ras de la inceput pana la sfarsit. Si nu am ras de Someşan, am ras cu Someşan.
O seara memorabila in orice caz. Si cum el e „One man show”, in drum spre casa dadea telefoane sa rezerve masa ca avea de mers si in club. N-am ce zice decat, „Respect!”. Dar cea mai tare parte era pe final, cand deja „nu mai avea mana” si degaja toate mingile direct in coltul celalalt. Venea langa mine si zicea: „Si vazut ce curba o luat minegeaaa!” si eu: „Las’ ca-i bine Someşan!”.
