Author Archive

  1. Despre 2018

    ianuarie 8, 2019 by Andrei Sălăgean

    Dacă 2017 a fost un an bogat dar dezechilibrat, liniștit dar întunecat, în 2018 am mai calmat lucrurile. Am scuipat în palme și m-am apucat de treabă. A fost mult de muncă, mai mult decât mă așteptam. Nu știu dacă să zic că a fost un an stresant, dar un lucru e sigur, m-a pus de multe ori pe gânduri.

    Casa gândurilor mele a fost destul de ocupată anul acesta. Când ești prea odihnit și n-ai ce face, stai și te gândești la cum trece vremea și te uiți cum se plimbă aerul. Apoi am vrut să mai sparg bula și să discut cu oameni mai diferiți decât mine și să aflu cum văd ei viața. Cel mai bun exercițiu a fost în perioada premergătoare referendumului pornit de nește cetățeni. Pot spune c-am avut discuții cel puțin interesante cu diverși oameni. Am dezbătut Biblia, am aflat cum e bine și cum e rău, care-s prioritățile noastre ca țară iar în final și cum se poate lua homosexualitatea prin… aer sau ceva de genu.

    Majoritatea ar fi zis că nu e treaba lor, dar pentru că a reușit să mă consume destul de tare, am decis să merg all in și să mă înscriu ca delegat la referendum. Referendumul se întindea pe două zile, sâmbătă și duminică, se deschidea dimineața la 7 și închideam sala seara la ora 21. Iar ca să fac totul și mai palpitant în noaptea de vineri spre sâmbătă am făcut noapte albă pentru că am avut de lucru la un proiect. Prima zi, 14 ore, 71 de persoane, m-am plictisit destul de bine așa că ne-am apucat de vorbă. Am aflat de la fiecare tanti cu ce partid e, cum au ajuns acolo, vechimea, de ce nu se fac autostrazi, dar apoi ca să înviorăm un pic atmosfera am trecut la lucruri mai puțin „stresante”. Mai departe am aflat ce minuni poate face laptele de măgăriță, am văzut live un meci de UFC și mai târziu pe U Cluj, dar am lăsat loc și de câteva pricesne. Dupa 2 zile și în jur de 170 oameni veniți să voteze din vreo 1200, măcar am plecat cu un sentiment bun, de ce trebe, iar una din tanti a zis că am făcut un grup fain, că ne-am înțeles bine și că speră să ne vedem și cu următoarea ocazie în aceași formulă.

    Toate ca toate, dar bine că s-a inventat călătoritul și mersul pe munte. Acestea au fost momentele în care am putut să scap de toate pentru o clipă, să nu-mi mai stea gândul la probleme inexistente și să mă relaxez. Patru munți – Hășmaș, Bihor, Retezat și Ceahlău și patru țări – Olanda, Italia, Germania și Polonia, mi-au dat niște aer curat anul acesta și un mic simț de aventură. În primele 10 minute de urcare aproape tot timpul stau și mă gândesc dacă e chiar cea mai bună idee, dar apoi încetul cu încetul apare și plăcerea și relaxarea. Ca să nu mai vorbim că tot urcatul acesta e răsplătit cu o masă pe cinste.

    Unul din lucrurile de care-s mulțumit dar nu-s fericit în 2018 e că am început foarte multe și am terminat prea puține. Partea bună e că nu am abandonat nici un proiect, nu le-am uitat, dar în timp ce lucram la ele a apărut ceva mai interesant și le-am pus în așteptare. Poate nu pare cine știe ce, dar din când în când e fain să mai bifezi o treabă pe care ai terminat-o. Am vrut să mai aduc îmbunătățiri la naFRama dar nu a fost presiune destulă încât să mă pornesc. Am început un proiect ca să învăț Vue.js, l-am dus până la 90% și l-am lăsat acolo pentru că au intervenit niște statistici pe skype. Și acolo trebuie să mai finisez ceva ca să pot să mă laud cu ce am făcut. Poate cea mai mare idee pe care am început-o a fost WordGram, dar măcar acolo am ceva care rulează. 2019 o să fie un an destul de bun dacă reușesc să le duc pe toate la final.

    2018 a fost și un an al experimentelor. Mi-am propus să alerg un semimaraton și atunci trebuia să mă asigur că sunt în formă. Toată lumea știe ce e bine și nu e bine să faci, dar pentru asta de exemplu tot vezi doctori care fumează. „Fă ce zice popa, nu ce face popa!”. Nu-i ca și cum făceam excese, dar înainte de alergare am zis o lună să nu consum alcool și să văd cât de mult îmi crește randamentul. Pot să zic că am terminat alergarea destul de bine și nu eram foarte obosit. Apoi pe sfârșitul toamnei am mai încercat o lună fără dulciuri evidente și fără suc. Aici rezultatele nu au mai fost așa clare. Îmi plac destul de mult dulciurile, dar la suc am zis că pot renunța. Pe final de an, suma viciilor trebuia să fie egală cu suma obiceiurilor bune așa că m-am apucat de băut cafea. Mi-am dat seama că îmi provoacă dependență destul de tare, așa că am renunțat. A fost pentru prima dată când am reușit să îi înțeleg pe oamenii care se droghează și ce simt ei când zic că au nevoie.

    Din dorința de a fi tot mai bun, de a reuși, de a nu mă mulțumi cu puțin, anul acesta mi-am pierdut puțin echilibrul pentru ceea ce înseamă „facem să fie bine„. Tu te-ntreabă și socoate era vorba scriitorului, dar pe măsură ce m-am întrebat mai mult am ajuns să-mi dau seama că nimic nu e bine și totul nu e cum aș vrea să fie. Ăsta e baiul, când vrei tot mai mult și nu ai un țel anume, nu știi unde să te oprești, iar la fel ca scorbaciul, poate pune stăpânire pe tine.

    noi. Împreună cu Maria am avut un an plin de aventuri și de momente de neuitat. Înghețata din Olanda, pizza din Italia, baia din Straja sau rollercoasterul din Germania au fost doar câteva din plimbările care au pus cireașa de pe tort. O să recunosc, nu mă pricep prea bine să descriu, dar toate astea m-au făcut un om mai bun. 2018 nu era nici pe jumătate fără ea.

    2018 a fost un an foarte diferit comparativ cu toți cei anteriori, dar cel mai important e că l-am terminat plin de încredere și cu multă speranță că în 2019 o să fac mai multe. Ceva îmi zice că 2018 nu prea merită să fie luat singur, el o să fie la pachet cu tot ce o să fie anul acesta. #cetrebe


  2. Demonii

    noiembrie 4, 2018 by Andrei Sălăgean

    În casa gândurilor mele, beciul este locul unde îmi țin eu demonii. E o cameră lungă, picură apă dintr-o țeavă și e lumniată doar parțial cu celule în dreapta și stânga. În capăt e camera cea mare unde stă „boss-ul final”.

    Cine sunt ei defapt? Sunt gândurile mele bune care m-au făcut puternic, m-au ținut sus dar la un moment dat s-au întors împotriva mea. Tot ce știam și tot ce credeam nu mai poate fi la fel iar ordinea care era înainte, acum s-a transformat în haos. Asta fac demonii, fac haos. Un demon este cu atât mai mare cu cât îi dai tu mai multă putere, cu cât avea mai mult control asupra a ceea ce tu credeai. Ei sunt cei care înainte mențineau echilibrul dar atunci când au decis să meargă de partea cealaltă au stricat totul și balanța nu mai e dreaptă. Ca să fie rău, prima dată trebuie să fie bun, la fel ca laptele stricat.

    De îndată ce au fost închiși, ei stau cu mine, îi țin aproape și am grijă de ei. Nu fug de ei și nu-i ignor. Cel mai important, nu mă prefac că nu există și nu uit de ei. Ei stau închiși în beci doar ca să nu ajungă în casă și să fie văzuți de restul. Stau cu mine și-i accept pentru că îi cunosc, iar motivul pentru care îi țin aproape e pentru că trebuie să îi supraveghez și să nu-i las să crească. Eu trebuie să le arăt lor (nu mie) că sunt mai puternic și de asta stau închiși.

    Între mine și demoni sunt gratii, dar ei sunt cei inchiși, nu e nevoie ca eu să mă ascund de ei. Ușa și tot zidul celulei care-i ține închiși e formată din argumente și convingeri proprii. Eu sunt singurul care-i poate inchide și care îi poate lăsa afară. Setul meu de principii are puterea să îi țină acolo atâta timp cât eu le ofer această putere și nu le încalc cuvântul. Peretele e cu atât mai solid cu cât și echilibrul meu e mai stabil. Nu există nici un paznic și nici o cheie, doar ceea cred și știu îi oprește să nu iasă.

    Ocazional în casa mea se mai dau petreceri, sunt momente când standardele scad iar principiile sunt puțin relaxate. Zidurile de la închisori se pot sfărâma, pot dispărea, devin uitate, nevăzute și atunci iau contact direct cu demonii. Într-un moment de euforie sau de nesiguranță, cobor singur în beci să văd ce mai face lumea. Iar în acel moment dacă zidul nu e destul de puternic, dacă nu sunt destul de sigur sau am uitat de ce am închis acel demon, el poate scăpa. Mai ciudat e că pe moment nu mi se pare că e o idee proastă. Doar a doua zi când mă plimb prin casă și văd cum a spart bibelourile, cum a murdărit covorul și a rupt perdelele îmi aduc aminte, îl iau de urechi și-l închid înapoi. El știe cum a reușit să spargă ușa și o să vrea să profite din nou să iasă, eu am învățat o lecție și data viitoare nu o să cobor singur acolo.

    Și totuși, dacă ei sunt așa de puternici și pot avea înfluențe asupra mea, de ce mai cobor în beci? În primul rând e vorba de a mă asigura că în continuare totul e sub control. Că fiecare celulă e bine închisă și zidurile sunt destul de înalte. Pentru astfel de treburi de mentenanță, merg doar când sunt la putere maximă ca să mă asigur că nu fac vreo greșeală. Dar poate că de cele mai multe ori, cobor acolo pentru că vreau să-i salvez. Cândva ei au fost alături de mine și vreau să-i aduc înapoi pe drumul cel bun, știu că alături de ei pot să fiu mai puternic, dar nu aș accepta asta în orice condiții. Iar câteodată mai cobor acolo când toată casa e goală, nu e nimeni prin apropiere, mă plictisesc și aș sta cu ei de vorbă. Atunci e de obicei momentul când ajung să îi cunosc și mai bine.

    Nu fac eu ordine la ei in birou. Pe măsură ce avansez, se aud viorile celor mai puternici dintre ei, iar de asta nu pot scăpa. Dacă vreau să le fac față, trebuie să îi ascult și să îi înțeleg. Sunt puternic și nu mi-e frică de aproape nimic și asta pentru că la mansardă sunt cei mai buni matematicieni pregătiți să rezolve orice problemă. Facem să fie bine.


  3. O plimbărică

    august 26, 2018 by Andrei Sălăgean

    Relive ‘Munții Ceahlău’


  4. Încrederea îmi dă putere, puterea îmi dă încredere (alt episod)

    august 19, 2018 by Andrei Sălăgean

    Eu mi-am vândut sufletul acu mult timp și în plus fratele meu oricum o să ajungă stomatolog. Era mai mult vorba de unde suntem, ce facem și cred că cel mai important, cum facem față. Am povestit în mai multe cazuri despre meciuri de fotbal, dar de data aceasta o să rememorez un alt joc.

    Tocmai reveneam din vacanță, trecuseră două săptămâni de plajă și jocuri de cărți în care eu am avut timp să-mi pun gândurile la rând. Efectiv stăteam, priveam marea și mă prefăceam că înțeleg sensul vieții. Mi-am luat tot timpul din lume să iau cele mai raționale decizii, lucru care urma să se repete și un an mai târziu. Nu avea rost să mă complic, totul era doar un joc. Echipa juca bine, era favorită la câștigarea campionatului dar putea mai mult, toată viața mea visam la Champions League. Nu m-am întors în țară singur, aveam plănuit primul transfer de atacant. Am convenit că cea mai bună apărare-i atacul.

    După cum spuneam, totul era un joc, țin minte momentul de parcă a fost în seara aceasta. Închizi ochii și ridici mâna stângă. Stai așa un pic până ce mă mai gândesc la ceva. Mâna dreaptă o ridici în față, apoi o îndoi la 90 grade spre tine. Ridici piciorul stâng de la genunchi și stai așa cu el cinci secunde. Deja devenea evident că trăgeam de timp. Ideea era că nu aveam un plan dar știam unde vreau să ajung. Aveam încredere dar nu și putere și de aia puterea nu îmi dădea încredere.

    „Tot ce-a fost ori o să fie, În prezent le-avem pe toate, Dar de-a lor zădărnicie, Te întreabă și socoate.”. Acum am puterea, chiar și încrederea și pot decide cum începe și se termină jocul. Am învățat că poți marca în primele 5 minute dar asta nu-ți asigură victoria. În același timp poți să joci toate cele 90 de minute și să mai ai nevoie de prelungiri doar ca să pierzi. Până la urmă, e doar un joc, important e să ai încrederea.


  5. „este cu mine acum”

    iunie 17, 2018 by Andrei Sălăgean

    Somnul. Partea bună e că pot dormi aproape oriunde, partea proastă e că pot dormi aproape oriunde. Vorba aia, mai câștigi, dar mai și pierzi sau „în tot răul e și un bine”. E un fel de yin și yang unde nu e bine și rău, sunt doar două extreme opuse. E vorba de echilibru între ce faci bine și ce faci rău, obiceiuri și vicii. Când am fost toamna trecută la nutriționist am aflat din păcate că stilul de viață nu e doar o matematică simplă pe care o faci după cum vrei tu. Aparent nu poți rezolva din pix doar ca să iasă rezultatul cum trebuie sau cum te aștepți. Evident, nu-i vorba despre asta, eu văd viața ca un balansoar mare. Dacă tu ești ăla gras atunci nu te poți balansa, pentru că ar trebui să apeși în partea cealaltă cu o forță cel puțin egală, forță pe care nu o ai. Iar dacă hinta e prea scurtă, poate o poți balansa, dar nu mai e distractiv. Cu cât e balansoarul mai lung, cu atât e mai fain, dar trebui să ai grijă să îl poți și echilibra. Cam acolo e pârghia!


    Totul sau nimic. Cam așa zicea Tatae și nu prea ai cum să-l contrazici. E momentul când trebuie să bați orice șansă și să revii după ce ai fost condus. Ești încolțit, șansele nu-s multe, trebuie să iei o decizie și trebuie să o faci rapid. Dacă stai să te gândești la promisiuni false despre o a doua șansă, te amăgești singur, nu există așa ceva în viața reală. Trebuie să mergi la fel ca instinctul lui Dobrin, altfel stăm și discutăm degeaba. Nu poți să reușești dacă nu dai totul și la fel ca la un examen pe care vrei să-l treci, nu înveți doar de 5, o faci de un 6 și apoi speri să fie bine. Trebuie să încerci măcar de un 120% ca să fii sigur că ai reușit într-un final să dai totul. Vorba cântecului, cine nu dă tot, să fie pedepsit.


    Meciul. Facem ce facem și tot la fotbal ajungem, cu toate că nu-i ca-n viață. Meciurile vin și trec, important e să ai constanță și mai mult decât asta, să marchezi atunci când trebuie. Dacă crezi că e momentul să se vadă antrenamentul, atunci ai face bine să aliniezi cel mai bun prim 11 în finală. Mai mult sau mai puțin, e o realizare destul de bună și faptul că o echipă reușește să depășească faza grupelor, dar nu trebuie să se oprească aici. Cu puțină încredere și analiza adversarului, poți ajunge destul de departe. Partea proastă e când dai peste o echipă care e doar în defensivă. Oricât ai încerca să ataci, pozițional, pe flancuri, mingi lungi etc. tot nu reușești să marchezi și-ajungi în prelungiri. Ești măcinat de accidentări, obosit după 90 de minute de joc și tot tu ești cel cu inițiativa de a câștiga. Nimănui nu-i place să piardă, mai ales atunci când își dorește mai mult victoria… mama ei de victorie.