Dupa cum probabil ati vazut in programul meu maindfac joi seara am pornit spre faina noastra capitala, pentru interviul de visa for USA. Am pornit din Cluj pe la 22, trebuia sa ajung la 7 ca de la 18 sa plec din Bucuresti si la 3 noaptea sambata sa fiu inapoi. Logic ca socoteala de acasa cu aia din Selgros nu s-o prea potrivit.
Cu un simplu ghiozdan, unde in mare parte aveam mancare si doua carti de mate, am pornit spre gara din timp ca nu cumva sa ratez trenul. Mai iau si de pe drum ceva de haleala si o apa si urc in tren. Caut compartimentul, clasa a doua – cuşetă, trantesc desaga si astept sa plec. Dar ceva, ceva nu se potrivea cu peisajul… desigur, era un negru. Si nu orice negru, ci un negru fumat. Si era spre binele lui sa fie fumat ca altfel era cam grav. Steatea #000000-ul nostru, se uita pe geam si incepea si radea. Si radea asa periodic. Am asternut patul, am inceput sa citesc despre teorema reziduurilor si el statea cu fata la perete si radea. Mancam biscuiti, el radea. Incercam sa adorm… el radea.
A fost destul de nasol cu dormitul, pentru ca incapeam chiar la fix. Totusi pe la vreo 6 ma trezesc, ma uit pe geam şi, şi, şi SINAIA. Unde naiba ajungem noi intr-o ora la Bucuresti? Poi nu ajungem ca are trenul intarziere de o ora jumatate. Merg sa ma spal, intre timp controlorul impartea bere, asa de dimineata. Ma intorc in compartiment, „chris rock” se uita pe geam si râdea. La visa trebuia sa fiu la opt jumatate asa ca trenul ajunge in Bucuresti la… 830. Desigur iau un taxi, dar nu orice taxi, ci TAXI 3. Dăi, bagă-te, intră, claxoane, stânga, drapta, frână, si am ajuns la ambasada. Imi las ghiozdanul vis-a-vis pe o terasa la un tip, in timp ce altul venea sa si-l ia. Si cand sa plece se uita „nenea” la el si-i zice asa cu un accent specific: „-Hai frate, nu beau si eu o cafea, ceva…”.
PRIMESC VISA. Daca nu apare ceva neasteptat, la vara o sa fiu in America. Imi recuperez ghiozdanul si il rasplatesc frumos pe nenea, ca trebuie si dumnealui sa traiasca ce naiba. Dau vreo 20 de minute de telefoane apoi pornesc spre gara, dar cu metroul de data aceasta. Si sprijinindu-ma-n bara ce-aud? Doua pitzipoance imi fac marea placere sa aud si eu despre viata de capitala: „-Hai fato ca nu doare asa tare! –Fato, tu nu intelegi… – Hai frate lasa-ma!”. Tot m-am prapadit de ras, nu stiu de ce, dar am ras.
Va urma –> Drumul spre Cluj.
Lasă un răspuns