Voi credeți că am uitat, dar nu-i așa

         Ieri a fost ziua fratelui meu, a făcut și el în sfârșit 18 ani, e major. Nu știu cum s-a întâmplat, dar postul de ieri nu era neapărat pentru ieri. Era pus de mai multe zile să apară el automat. Și-apoi când l-am pus, n-am fost tare atent și la dată. Pățești! Așa că m-am decis acum, să scriu două, trei vorbe, dar nu așa la mișto.
         Pot să zic că sunt mândru de fratele meu. De ce? Din postura de frate mai mare, tot timpul am încercat să-i dau sfaturi cât mai bune, am încercat să-l îndrum spre lucruri importante. Evident, putea să asculte sau nu. Nu de multe ori a fost când a ascultat de ce i-am spus, că deh, eram fratele lui( mai mare), de ce ar asculta el tocmai de mine? Cel mai important totuși, și până la urma pentru mine asta contează, atunci când a făcut ceva din ce i-am spus, a facut bine. I-am spus să vină la liceul la care am fost și eu, cu toate că nici unul din colegii lui nu mergeau acolo și într-o vreme l-am tot bătut la cap cu matematica. El putea să facă lucrurile cum dorea, putea să nu-l intereseze. Și ce a facut oare?
         „A facut-o să conteze.” Se descurcă bine în clasa în care e, are o prietenă „mișto” și sper că în sfârșit și-a găsit și unde să meargă la facultate. Mai mult, a reușit să meargă la olimpiada de matematică și a scos rezultate foarte bune( da, mai bune ca mine). Pentru asta îl apreciez, pentru că dintr-o „generație de copii copaci” a ieșit cu mult peste medie( nu zic ca el e singurul), a reușit să iasă în evidență fără să fie cocalar. Paul, să fi tu sănătos și baftă în continuare !