Mi-era dor de aventură. Dar, one does not simply do what I did just to satisfy his need for adventure! S-a ivit ocazia să merg în Podgorica ca și co-organizator la un eveniment BEST și nu am ratat-o. A trecut aproape o lună de atunci dar nu puteam să las uitării minunata călătorie.
În 29 februarie pe la ora 5 porneam cu trenul împreună cu bunul meu prieten Nerțan în marea noastră aventură. Am ales să mergem cu trenul pentru că era mai ieftin cu toate că dura foarte mult până să ajungem acolo. Mi-am luat și laptopul ca să îmi țină de urât și 2L de țuică în caz de orice. La 10 eram deja în Timișoara iar trenul spre Belgrad era abia la ora 6 dimineața. Am sunat o prietenă și până pe la 5 am pierdut vremea la o vorbă și o bere, timpul a trecut repede. Din Timișoara până la graniță am reușit să adorm puțin iar de acolo am mers cu ceva autobuz. Era ora 9 dimineața, trebuia să ajungem la 8:40, legătura spre Podgorica era la 9:10, iar noi eram prinși tare în trafic. Cu ceva emoții am reușit ca la 9:07 să ajungem în gară am fugit rapid să întrebăm pe ce linie e trenul dar tanti ne zice numai că: „No, no! No train!”, la care eu:”Ce-ți trebe domnă?! Lasă că este tren!” Ieșim afară, gara era goală. Ne tot plimbăm și găsim undeva lista cu trenuri. Nu știu exact ce scria, dar dădea de înțeles că e anulat. Următorul era la 8 seara = 11 ore de așteptat. Am schimbat niște bani, am mâncat ceva și ne-am întors în gară. Ne mai uităm la trenuri și ne gândim să luam ceva în direcția Podgorica și poate, poate găsim o legătură pe drum. Aici a început aventura.
La ora 10 am luat un tren care mergea spre Vrbnica iar noi urma să ne oprim în Prijepolje( oraș înainte de graniță). Speram să luăm de acolo ceva spre Podgorica. Când am ajuns și-am văzut că era aproape cât un sat… și că singurul tren care merge mai departe e cel care pornea la 8 din Belgrad… am început să căutăm soluții. La un moment dat vine un muntenegrean la noi și ne cheamă să mergem cu el și cu un prieten de-al lui cu ceva rechin că ne trece el granița și venea mai ieftin dacă eram 4. Și de acolo luăm alt tren că sunt multe care circulă pe ruta respectivă și el știe că e chiar din Podgorica și că să mergem cu el. Cu greu, cu greu am acceptat pentru că era cam târziu pentru a sta la stop și pentru că nu ne doream să așteptăm dupa trenul celălalt. /* Tipul care ne-a dus semăna foarte bine cu Cipix */. În jur de ora 11, am ajuns în Bijelo Polje( prima localitate după graniță) și ne-a lasat în gară. Nu foarte mare ne-a fost mirarea când am văzut că următorul tren era tot cel care venea din Belgrad. Aveam de așteptat vreo 6 ore.
Cred că unul dintre aspectele care am uitat să-l menționez, e că afară era foarte, foarte frig. Nu era cea mai frumoasă gară, iar în sala de așteptare mirosea destul de urât. Am mers până la un supermarket din apropiere să ne mai luăm ceva de mâncat și de băut. La întoarcere am stat și vreo 15 min la stop până ce a venit poliția și a parcat undeva aproape de noi. Ne-am întors în sala de așteptare, că altundeva nu aveam unde, și am încercat „să ne facem comozi”. Ne gândeam să luam un alt tren să ne întoarcem pe aceeași rută în Serbia și să ne întâlnim undeva la mijloc cu trenul cel bun. Deși era mai bine și mai cald în tren, am renunțat pentru a nu trezi suspiciuni la graniță. Eu mi-am tras ca o rochie sacul de dormit pe mine și am avut noroc că pot să adorm în orice poziție, Lucian nu a fost la fel de băftos. Nu știu cum, dar a trecut timpul și trenul a venit. Bine că am putut să rabd frig și izmenele îmi erau în rucsac. Ne-a mai pus încă o dată ștampila de întrare în țară și apoi am luat somn.
Pe la 7, am ajuns în Podgorica. Ultimele 2 ore de călătorit au fost destul de frumoase deoarece am avut o priveliște foarte frumoasă cu munții. Marko, președintele BEST-ului de acolo, ne-a așteptat și ne-a dus la apartament. Acolo m-am așezat puțin pe o saltea ca să îmi revin, dar în jumătate de minut deja nu mai știam de mine și dormeam dus. Cu toate acestea, aventura nu se putea încheia aici… trebuia să ne mai întoarcem și acasă !
Lasă un răspuns