Un obicei foarte fain la Grigore la grădiniță e că atunci când e ziua cuiva, în loc să primească, aduc ei niște cadouri pentru ceilalți. De obicei sunt cărți de povești, de desenat, ceva lego mic, oricum nu ceva mare și le lasă direct în dulăpior. Mi se pare mult mai plăcut să primești mai multe cadouri pe tot parcursul anului decât toate într-o singură zi.
Într-o zi când am venit dupa el, am ajuns la limită mai târziu așa că m-am grăbit un pic. Am găsit gustărica, două cărți de povești, șorțulețul care era murdar, le-am pus în ghiozdan și am ieșit afară la locul de joacă. Acolo am văzut mai mulți copii care aveau și o foaie cu fețe zâmbitoare. Mi-am dat seama că probabil eu le-am ratat, i-am explicat la Grigore și i-am zis că le luam în următoarea zi. Dar asta nu era de ajuns, pentru că dacă restul aveau îi trebuia și lui. Și s-a tot rugat de copii până când unul din ei l-a lăsat să își ia și el. Apropo, fiecare foaie avea cam 10 x 10 fete zâmbitoare, deci nu era mare lucru. A luat două, una a lipit-o pe bluza lui iar una a pus-o la mine pe mână ca să am și eu. Super fain!
Toate bune și frumoase până ce copilul de la care a luat, a venit la mine ca să îl dezlipească de pe mână, să îl ia înapoi. Din ceva motiv n-am obiectat și l-am lăsat să îl dea jos. Problema e că l-a văzut Grigore când a făcut asta.. și n-a fost bine. Cum adică vine cineva să ia ceva ce el i-a dat la tati? Degeaba am încercat să îi explic că eu l-am lăsat că parcă asta făcea lucrurile și mai rele. Nu știu ce era în capul lui, dar am impresia că ăsta a fost momentul în care Grigore a descoperit „dușmănia”. Simțea că s-a întâmplat ceva nepotrivit și trebuie să facă el dreptate în numele familiei. Îi vedeam privirea în ochi, îl vedeam cum își urmărea ținta. Părea că are un plan, părea foarte hotărât. Pe de o parte eram curios de determinarea lui de a rezolva, dar cumva aveam emoții pentru ce vrea să facă așa că stăteam aproape. Când am văzut că tot stă în zona lui și urmărește cumva să-l lovească, l-am luat pe sus și am zis că plecăm.
El plângea că simțea că nu a terminat misiunea și în continuare era supărat că de ce a venit copilul ăla să ia stikerul pe care el mi l-a dat. Pe de o parte nu mi se părea ok că a decis să rezolve problema într-un mod agresiv. Dar pe de altă parte simțeam o mândrie foarte mare în mine pentru că mi-am dat seama că ține așa de mult la mine și gestul ăla conta așa mult pentru el încât nu putea trece cu vederea. Best friends for life!
Lasă un răspuns