Trecuse mai bine de jumătate de an de când iepuraşul s-a mutat în pădure şi înca nu ştia cu adevărat ‘care-i şpilu’. Îi ştia aşa din vedere pe lup şi pe vulpe dar ştiţi voi vorba aceea ‘Fereşte-mă Doamne de prieteni, că de duşmani mă păzesc singur’. Şi aşa de mari erau copacii, şi aşa de lungi erau potecile că odată a întârziat . Şi timpul trecea şi Făt-Frumos creştea… şi se trezeşte iepurele într-o bună zi fără haine.
Iepuraşul era destul de diferit de celelalte animale din pădure. Pe lângă bârlogul lui care era destul de mişto la vremea când a fost făcut, mai era ceva. Ceva ce nu se putea descrie în cuvinte sau aşeza pe coala A3. Era acel sentiment care îl făcea mulţumit, acea aură care nu dădea damage şi nici nu sclipea la lună plină. Era şi cu siguranţă nu va dispărea. Cel puţin, aşa şi-a propus iepuraşul atunci când a ajuns în pădure. Timpul îşi va spune cuvântul.
Dar se face târziu şi mâine, iepuraşul are şcoală. Să stiţi că nu-i uşor la şcoală. Şi iepuraşul ştia un singur lucru: EL să fie primul. Avea el destul de multă voinţă şi caracter însă se pierdea mult prea uşor în lucrurile mici. Îşi dorea să le facă pe toate, dar pădurea-i mare iar timpul nu stă după tine. Iepuraşul nu se dă bătut niciodată, pentru că ştie un secret: are Super Puteri !
Lasă un răspuns