Epicur

Repere biografice

Născut în insula Samos, fiu al atenianului Neocles, Epicur trăieşte perioada de decadenţă a lumii greceşti, după dominaţia exercitată de Filip al Macedoniei şi de către fiul său Alexandru cel Mare. Epicur îşi urmează părinţii în exil la Colofon, unde se afirmă ca profesor de filosofie.
Ţine prelegeri în Mytilene (311 î.Hr.), unde se împrieteneşte cu Hermachos, viitorul său succesor, iar apoi în Lampsacos (310 î.Hr.). Haosul exterior al cetăţii îl determină să propovăduiască o reîntoarcere asupra vieţii interioare. În 306 î.Hr., el cumpără o grădină (kepos), un teren situat la nord-est de Atena, unde va rămâne până la moarte. Aici adună o comunitate de prieteni care trăiesc în jurul maestrului, îndepărtaţi de viaţa politică. Îşi deschide propria şcoală de filosofie care rivaliza cu Academia şi Peripatos. Prin activitatea de la Atena, Epicur pune bazele unui nou curent filosofic – epicurismul – cu un puternic ecou până la sfârşitul lumii antice. Ca şi în cazul lui Socrate, pe care îl aprecia, moartea lui Epicur a fost aceea a unui înţelept senin şi perfect stăpân pe el.

Scrieri

Diogenes Laertios menţionează 40 de titluri din opera lui Epicur, remarcabile prin claritatea şi accesibilitatea stilului şi a limbii. Până la noi au ajuns 3 scrisori, Catheismul celor 40 de sentinţe (Kyriai doxai) şi fragmente disparate din restul operei, în primul rând din cea mai importantă dintre lucrările sale, Peri physeos (Despre natură).
Filosofia lui Epicur este construită din trei părţi:

* Kanonika (Logica), necesară pentru distingerea adevărului de fals
* Physika (Fizica), ce propune o explicaţie filosofică a naturii
* Ethika (Etica), care tratează despre condiţiile vieţii fericite.
Ordinea acestor trei părţi este importantă: ea corespunde sistemului lui Epicur. Etica este în fapt scopul filosofiei, care are ca fundament fizica: ea oferă, graţiei canonice, cunoaşterea naturii, care îi va permite înţeleptului să fie fericit.

Morala

Urmând învăţăturile lui Democrit, Epicur propune explicaţia atomistă a naturii: lumea este compusă din elemente minuscule şi indivizibile, atomii. Pentru Epicur, numai această concepţie despre natură poate fonda morala autentică, adică ataraxia (în gr., absenţa tulburării), eliberându-ne de mitologiile populare, de spaimele deşarte şi de superstiţiile care se alimentează în realitate din ignoranţa noastra cu privire la natura lucrurilor.
Astfel, dacă zeii sunt indiferenţi, nu avem de ce să ne temem de ei. Dacă sufletul nu este decât un compus material de atomi, nu avem de ce să ne temem nici în legatură cu călătoria lui în regatul morţii, sau în legătură cu diferitele reîncarnări, credinţe obişnuite pentru greci. Nu avem, de asemenea, de ce să ne temem de moarte, care este descompunerea compusului material din care suntem alcătuiţi, corp şi suflet, şi care nu este deci, decât privare de senzaţii. „Moartea nu înseamnă nimic pentru noi”, căci atunci când suntem noi, ea nu este, iar când survine, noi nu mai suntem. Întrucât nu există lumea de dincolo, fericirea înţeleptului trebuie să se realizeze în această lume.
Senzaţia, care este criteriul cunoaşterii, este şi ghidul care ne face să căutăm plăcerea şi să fugim de durere. Acestă fericire va consta deci în satisfacerea plăcerilor, printre care acelea ale inteligenţei. Morala lui Epicur este un hedonism (din grecescul hedone, plăcere). Hedonismul epicurian nu constituie totuşi o apologie a plăcerii şi a lipsei de măsură. El promovează o justă reglementare a plăcerilor, viaţa înţeleptului fiind temperată, contemplativă şi virtuoasă.