Site icon Născut pentru a reuși

1 an de tată – review

Se face un an de când am devenit tată și mă gândeam că ar fi o idee bună să iau puțin timp și să vă povestesc despre experiența mea. Primele două luni au fost doar încălzirea, reclamele de dinaintea filmului, trupa din deschidere de la concert, dar ca și la o mașină, doar după un timp începi să o cunoști mai bine. De data aceasta nu vreau să fie genul care dă sfaturi, doar împart impresii.

La fel ca în prezentare. Singura chestie pe care toată lumea o știe, e partea cu somnul, și chiar așa e. Atâta tot că noi n-am prea respectat rețeta oficială, l-am lăsat să doarmă cu noi în pat, a stat tot timpul cu mâncarea la gură și nu prea a apucat să plângă. De ceva vreme dă semne că vrea să alerge în somn, partea proastă e că stă cu fața la Maria și picioarele la mine. M-am adaptat foarte repede să adorm doar pe marginea patului, dar parcă mi-e dor să mă întind ca o stea peste tot.

https://scorbaciufermecat.com/wp-content/uploads/2023/07/PXL_20230702_054556151.mp4

Jucăriile. Din punctul ăsta de vedere, copiii sunt ca pisicile. Poți să ai cele mai frumoase, strălucitoare, scumpe și interesante jucării, tot ce vrea el e telecomanda, o sticlă goală sau ceva chestie pe care o folosești tu fix atunci. Mai e și treaba că parcă pe măsură ce trece timpul încep să mă joc eu mai mult cu jucăriile lui încercând să-l conving pe el să o facă.

Cântecelele. „Cerul azi acoperit / vântul nu s-a domolit / vin curând zile ploioase / ne-mbrăcăm cu haine groaaaaaaaaaseeeee!” – și uite așa am învățat primul meu cântecel. Credeți că am vrut ? Credeți că îmi place? mno bine, poate un pic. Nu vreau să scriu aici o listă cu toate lucrurile pe care am zis că nu o să le fac, sper doar să mă opresc la asta.

Nu mă așteptam. Nici nu aveam niște așteptări concrete, dar viața de tată nu devine nici mai grea, nici mai ușoară cu trecerea timpului, rămâne la același nivel unde parcă ești cu un pas în spate și încerci să recuperezi. Dacă cumva ți se pare că e prea ușoară sau prea grea, probabil nu faci ceva bine. E ca la jocuri, pe măsură ce acumulezi experiență și fiecare nivel devine mai greu. Când crezi că scapi de ceva sau te pricepi la o chestie, apare altceva ce n-ai mai văzut sau făcut și trebuie să îți dai seama cum să rezolvi. Și chiar dacă există instrucțiuni și soluții pentru orice, ai impresia că trebuie să faci „hotfix pe live environment„.

Peste așteptări. Feelingul pe care îl am atunci când ajung acasă și-l văd după o zi de lucru e cel mai fain. Oricât de grea și lungă a fost ziua, totul dispare, viața e frumoasă și totul are sens.

Ce aș fi vrut să știu. Partea cea mai complicată pentru mine momentan mi se pare după ce îl adorm și trebuie să îl pun în pătuț. Mai ales cum sunt și înalt, am impresia că mi-ar trebui ceva ca un birou reglabil pe înălțime, să pot să îl plasez și apoi doar să îl cobor automat. Altfel parcă sunt de la trupele speciale și trebuie să dezamorsez o bombă. Fiecare mișcare e foarte lină, simt cum îmi bate inima, cum îmi curge transpirația ca nu cumva să se trezească înainte să îl pun jos. Iar momentul când îl așez e echivalentul la tăiatul firului, șansele sunt 50-50 să se trezească iar în următoarele zece secunde.

Bunicul. Oficial cred că pot zice că tata e fanul nr. 1 al lui Grigore. Zilnic (trebuie să) îi trimit o poză să vadă ce mai face și cum zâmbește. Abia așteaptă să mergem la Bistrița să stea să se joace cu el și să îi povestească chestii. Sunt sigur că ei doi o să fie prieteni foarte buni și mai târziu.

Exploratorul. De ceva vreme mă simt ca un agent imobiliar. Mă plimb prin casă si prezint diverse – ușa, becurile, oglinda, hota, ceasul, vizorul, cheia, rafturile, peretele, dulapurile. Iar când pune mâna pe ceva, se ține ca și cum viața lui depinde de asta. Ce urăsc cel mai mult la situație e că fix acum când ar trebui să îl susțin să caute și să afle mai mult, jumătate din reacțiile mele sunt – „nu te urca acolo” / „nu pune mâna pe aia” / „lasă aia jos”. Pe de o parte încerc să limitez haosul, pe de altă parte am impresia că ar trebui să fie niște soluții mai bune.

Viața nu se termină. Doar pentru că avem copil, viața nu e gata. Grigore a văzut mai multe țări în primul an de viață decât am văzut eu până la 20 ani. Evident că nu-i la fel de ușor să călătorești, dar dacă dorința de aventură e încă vie, eu zic că se poate. Partea cea mai faină e că la aeroport ai prioritate și te bagă în față.

Prietenii au făcut diferența și ne-au ajutat să putem merge toți la o cabană și să ne distrăm. Poate nu pare mare lucru, dar eu cred că acele momente au contat destul de mult. S-au asigurat ei că dacă e de mers undeva, e destul de prietenos și pentru venit cu un copil. Poate avem și norocul să fim printre primii și atunci restul încă au energie și răbdare.

Concluzie. Pentru mine, viața de tată e ca și cum în fiecare zi aș avea de urcat un munte. E un traseu lung și abrupt, pe o căldură mare și cu un ghiozdan greu. Gâfâi la fiecare pas și tot la 5 minute întrebi cât mai e până la destinație. Daaaar la un moment dat ajungi sus și vezi toată priveliștea și te bucuri. Apuci să mănânci, stai întins pe jos, poate bei o bere și parcă ai uitat de tot greul de până atunci. Totul a meritat pentru priveliștea aia, chiar dacă noaptea trecută ai dormit în cort, pe izopren și era o creangă sub tine. Să fim serioși, lucurile bune nu vin ușor, de aia și merită.

Exit mobile version