La un moment dat mă gândeam că ar putea exista un paradox al vânătorului când cel care vânează, este și el vânat în același timp. Și trebuie să dezvolți o strategie de a prinde ceva când tot tu trebuie să te gândești și cum să scapi de o astfel de situație. Orice capcană ai vrea să întinzi, prima dată trebuie să te gândești cum să scapi de ea. Și dacă știi deja cum poți să scapi din capcană, mai este ea destul de eficientă?
Vânătoarea este tot timpul „un eveniment” unde vânătorul ajunge să își cunoască limitele, pentru ca apoi să le depășească din dorința de a câștiga. E concurența pe care nimeni nu o alege, află doar că aruncat în mijlocul ei iar apoi trebuie să se zbată. E brutal, plăcerea e maximă. Strategiile sunt diverse, fie sari direct la gâtul bestiei, fie stai și urmărești, analizezi și calculezi pașii înainte de lovitura fatală. De multe ori se preferă o pradă istovită, să facă cineva treaba pe jumătate și apoi să intrii tu pentru lovitura fatală.
Pare simplu, dar nu e chiar așa. Orice pas greșit te poată lăsa fără masă. Dacă te grăbești și ataci prea repede, poți rata lovitura iar prada o să scape. Dacă aștepți prea mult, ți se poate face foame, îți pierzi luciditatea, poți clipi, poți rata. Ah, și ca la orice joc, contează dificulatea cu care începi, tu decizi dacă îți faci viața mai ușoară sau nu, diferența e în satisfacția pe care o ai la final.
Vânătoarea te macină în timp și te obosește, iar lupul de ieri nu mai e lupul de azi. Avem o idee, dar nu știu cum să închei, ideea e că în viață nu-i ca-n fotbal.
