„Când s-a putut n-ai vrut; când vrei tu nu se mai poate” îi spunea Florica lui Ion. Tot îmi/îi zic și eu asta de ceva vreme. E un lucru mai delicat, pentru că de multe ori poate să îmi „afecteze reușitul”.
Mie îmi place să fac lucruri epice. Îmi place să fac lucruri de care lumea să își aducă aminte, de care să se povestească. Cu cât este un lucru mai greu, cu cât îmi spune lumea că nu o să pot să îl fac, cu atât mai mult atunci când reușesc am satisfacția mai mare. Și problema e că m-am învățat să nu mă mulțumesc cu lucruri mici. Dacă e prea ușor atunci nu-i bun. Și asta nu e bine.
Vreau să ajung „acolo sus”, vreau să iau „premiul cel mare” dar sunt la jumătatea drumului și am ajus la prag. Și după cum zicea Virgil Ianțu, pot să mă opresc aici, pot să mă mulțumesc cu ce am până acum și să mă retrag. E un câștig frumos și ce am adunat până acum, iar întrebările grele doar acum o să înceapă. Dar una e să ai un monitor de 15″ și total altceva e să ai unul de 24″. Am vrabia în mână dar mie îmi trebuie cioara de pe gard. Am prins un iepurele mai slab dar eu îl vreau pe celălalt pentru că e mai mare și mai frumos și poate face și ouă de aur. Dar dacă îl vreau pe acela, trebuie să îi dau drumul la cel care îl am deja ca să pot fugi mai tare. Și dacă nu-l prind? Dacă n-am eu pușca cea bună? Poate nu-s eu vânător bun? Poate nu-s destul de clar!
Ce fac? Încă-s tânăr, o să mă duc în pădurea fermecată și o să prind iepurașul năzdrăvan. O să tai capul balaurului și mă întorc în sat cu „pielea cerbului, cu cap cu tot, așa bătute cu pietre scumpe, cum se găsesc”. Asta vreau să fac. Nu-mi place că îmi întârzie mult „reușitul” și mă face să aștept, dar tot mai bine o să fie la final. Se poate!