1. Despre 2019

    4 ianuarie, 2020 | Andrei Sălăgean

    Ce e rău și ce e bine / Tu te-ntrebă și socoate” – discutam vara trecută la o bere despre importanța unui jurnal zilnic care să te ajute să te concetrezi pe lucrurile care contează. Prea multe se întâmplă și e păcat să nu acorzi importanță la ceea ce merită sau chiar mai rău să uiți acele momente. Încă n-am reușit să fac asta zilnic, așa că măcar o dată pe an.

    În 2019 am călătorit în Egipt să văd piramidele și pentru prima dată în viața mea am experimentat un all inclusive. Nu-s mare fan de stat la plajă, marea nu mă prea încântă, dar dacă sunt niște locuri bune de văzut cu mâncare și băutură nelimitat atunci se schimbă puțin lucrurile. Un all inclusive nu-i așa rău, merită măcar o dată în viață, dar eu sunt genul de om care preferă să-și plănuiască singur excursia, unde să stea, pe unde să se plimbe, în ce localuri să mănânce și ce să facă în timpul liber. Printre altele am mers cu cămila, făcut snorkeling, stat la soare și fumat narghilea cu berea în mână, văzut temple, cumpărat chestii de care nu am nevoie.

    Cred că singurul lucru pe care mi l-am propus în mod clar anul trecut a fost să merg de 10 ori pe munte. Scuza oficială e că pe la mijlocul anului mi-am semi accidentat genunchiul de unde am învățat că tot timpul la urcare/coborâre ar trebui să port bocanci înalți. Dar să fim serioși că probabil și lenea a avut legătură cu neîndeplinirea obiectivului. Orice ar fi, cred că ar trebui să-mi propun să ajung sus an de an până la sfârșitul vieții. Muntele e viața, e drumul dificil până sus, greutatea pe care o cari în spate, întrebările repetate despre deciziile pe care le-ai luat, dorința de a renunța, plăcerea unei pauze de masă, aprecierea pentru lucrurile mici, splendoarea din vârf și berea de după.

    Din seria, când ai făcut ultima dată ceva pentru prima dată, chiar la începutul anului 2019, am fost naș de botez împreună cu Maria. A fost o zi foarte faină, plină de amintiri, mai ales pentru că eu am ajuns să o plimb pe Mara (fetița pe care o botezam) în brațe la biserică. Povestea e că erau trei botezuri în același timp, unul întârzia, Maria dorea să-și odihnească brațele așa că am zis să o ajut, temporar. Am luat copilul în brațe și mă uitam la ea, cam cum s-ar uita un elev de clasa I la un computer cuantic: impresionat dar fără vreun indiciu despre ce trebuie să facă. Un minut mai târziu a venit și ultima familie, popa s-a întors la noi și a făcut semn că începem. Totul s-a întâmplat așa de repede că nici n-am mai apucat să schimbăm. Eram eu în față și încă 2 nănășici care țineam copii în brațe. Eram pregătit? nu, mi-a plăcut? foarte, mai ales că am avut noroc că ni s-a explicat fiecare pas, pe unde mergem, ce rugăciune zicem, unde ne oprim, care e ordinea, unde punem copilul, ce urmează mai departe. Eu m-am simțit excelent și mă gândeam la cât de slabe îmi sunt brațele, pe când o să am copil trebuie să merg înainte câteva săptămâni la sală.

    În 2019 mama și tata au făcut 50 de ani. Nu-i un secret faptul că le sunt recunoscător pentru multe, dar cel mai mult mă bucur că sunt încă aproape de mine ca să îmi dea încredere că pot face orice. Au ridicat ștacheta destul de sus pentru mine ceea ce mă bucură pentru că știu ce trebuie să fac să fiu mai bun și să reușesc. Încă au multă energie în ei și sunt mereu uimit de câte își propun și reușesc să facă. Ei sunt efectiv definiția la „cănd o să fiu mare, vreau să ajung ca ei”. Vă mulțumesc!

    Anul trecut eu am avut întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului iar Maria și Paul au terminat facultatea. Pentru fiecare din noi a fost o bucurie diferită și l-am simțit ca un moment special. Primul lucru pe care am vrut să-l văd la liceu e dacă afară pe pervaz mai e scrisul cu „sălăgean e cel mai tare„, și da, era încă acolo. Apoi a fost interesant să vedem care cum o mai duce, câți copii are fiecare, plus alte povești cu profesorii. Din toți colegii, doar doi au lipsit, Someșan pentru că pregătea doctoratul (în chimie, OMG) în Franța și oricum se întorcea weekendul următor și Timiș pentru că avrea program încărcat la frizerie… Mihai n-a putut ajunge din Londra, dar a întrat live de pe telefon.

    În ceea ce privește festivitățile, la Maria parcă mai mult mi-a plăcut perioada cu licența pentru că a fost mai intensă, dramatică și plină de fericire la final. Pentru Paul m-am bucurat tare la festivitate pentru că știu cât de mult a muncit în cei 6 ani și nu a fost ușor. La finalul anului și-a luat rezidențiatul și a intrat unde și-a dorit chiar aici în Cluj-Napoca. gg-wp pentru amândoi.

    După cum ar spune un mare clasic în viață, ” If you like it, then you should put a ring on it„. Pentru că eu o iubesc mult pe Maria, am simțit nevoia să pun un inel pe degetul ei, iar ea a zis DA. Rămâne de menționat, că inelul a fost prezentat într-un brownie tare delicios. Momentul a fost special în felul lui și chiar dacă ea se aștepta ca acesta să vină, am încercat eu cumva să fie mai diferit. Deci anul acesta, pe 15 August de Sf. Maria, facem nuntă. #cantecjocsivoiebuna

    Într-un final ne-am luat și mașină. Am tras de timp cât am putut eu de mult, dar timpul ne-a prins din urmă și nu m-am mai putut împotrivi. Speram să fiu printre puținii oameni care ajunge la 30 ani, poate dar alege intenționat să nu-și ia mașină. Cel putin pentru moment, Maria e șoferul, iar eu mă mulțumesc să fiu pasagerul enervant din dreapta care dă indicații… cel puțin până o să avem un copil.

    Mâncarea e viața, motiv pentru care pe final de an m-am înscris la un curs de gătit hobby. A fost o experiență extraordinara, relaxantă și de cele mai multe ori distractivă. Am tăiat legume în toate mărimile și formele, am pregătit probabil cel mai bun aluat de pizza gustat de mine vreodată iar în ultima zi am umplut masa cu prăjituri de toate felurile iar eu m-am întors acasă cu 5 caserole. Gătitul mă relaxează și mă face să mă bucur de faptul că un minim efort duce la rezultate excelente.

    Era gata, gata să treacă tot anul și să n-ajungem deloc la ski, dar ne-au salvat viitori fini și am mers un weekend la Bukovel chiar înainte să se termine zăpada. Prima senzație pe care am avut-o dupa ce am coborât mai în viteză, a fost că „mi-a fost dor”. Iar dupa cum se vede în această poză, eu eram cel cu pozele și-mi țineam telefonul tot timpul în buzunarul de la piept ca să fiu pregătit. Baiul a fost că între două pârtii, ceilalți primesc mesaje pe telefon să îmi verific eu telefonul… că l-am pierdut… și l-a găsit cineva… și mă așteaptă în parcare să mi-l dea. Într-un minut am aflat că nu mai am telefonul, am văzut că mi-e deschis buzunarul, am aflat că a fost găsit și că îl pot recupera – nu cred c-am mai trecut prin așa multă frustrare și bucurie la un loc vreodată. Rămâne o mică enigmă despre cum a reușit să deblocheze telefonul, să-l țină așa, dar rămân recunoscător că a avut atâta răbdare să aștepte până ce am ajuns eu acolo. Ukraina rămâne o țară faină de vizitat, cu mâncare bună și plină de tradiție. Am mai trecut cu aprox. o lună înainte prin Rădăuți când am fost să ne uităm de rochii de mireasă, dar asta e o altă poveste, pe care o să o vedeți anul acesta.

    Încă un semi maraton alergat în 2019 și încă 6 grătare făcute la firmă. Am văzut Metallica în Viena, iar Maria a leșinat de emoții. Pretenii i-am avut acolo aproape și au făcut anul mult mai bun și cu mai multe povești de spus nepoților pentru ca evident, fără fum nu este foc. 2020 o să fie fain, dar o să fie mult de lucru.


  2. Unde suntem

    5 octombrie, 2019 | Andrei Sălăgean

    Am început să scriu acest articol prin luna mai. Țin minte că eram la biserică de Paște și mi-am dat seama că biserica e un loc foarte bun unde poți să stai și să te gâdești. La ce? poi cam la orice, dar mă gândeam totuși că oare unde suntem?

    Îmi place să știu unde sunt pentru că mai departe pot să mă gândesc unde vreau să ajung. De obicei când ceva nu merge bine stau și mă întreb că unde suntem și oare de ce am ajuns aici. Mai vin și alte întrebări după în funcție de context, dar de obicei de aici încep. Îmi place să cred că sunt într-un loc/poziție bună, dar depinde foarte mult de cât am intrat sau nu în rutină.

    Îmi place să fiu pozitiv, asta mă ajută să progresez, nu știu cum, dar ceva-mi zice că așa trebuie. Lucrurile trebuie să fie bune, iar dacă nu sunt, simt că e în datoria mea să fac să fie bine. Cel mai fain experiment pe care l-am făcut e că atunci când merg spre casă, să zâmbesc la oamenii care trec pe lângă mine. Recuonsc, n-am eu un zâmbet extraordinar, mă mai forțez ocazional, dar e un sentiment fain când vezi că oamenii se simt mai bine. Iar când oamenii se simt bine, avansează. /* ce e rău și ce e bine, tu te-ntreabă și socoate. */

    Poate cel mai important lucru pe care-l urmăresc în acest moment e echilibrul. E greu de descris exact despre ce e vorba, despre ce fac anume, într-un fel, nu vreau să ajung la extreme. Sau dacă ajung, trebuie să mă extind și în partea cealaltă pentru a crea acel echilibru. Cel mai greu să mențin un echilibru e atunci când intru în rutină, pentru că atunci mi se pare că totul e la locul lui.

    Îmi place să cred că nu prea am griji, sau măcar să nu mă gândesc la mai multe decât e cazul. Atunci când e cazul, vreau să analizez toate datele unei probleme și să văd exact ce trebuie făcut, dar în rest, dacă nu merită, nu vreau să îmi bat capul. În același timp, toată treaba asta trebuie să o țin în echilibru cu ignoranța. Nu vreau să ajung să nu-mi mai pese de nimic din jur, dar câteodată mă gândesc că timpul e destul de limitat și nu le pot face chiar pe toate bine. Ocazional îmi place să discut cu oameni și să văd care-s grijile lor. Mi se pare că poți judeca destul de bine un om după ce griji are.

    Tot ce-a fost ori o să fie / În prezent le-avem pe toate / Dar de-a lor zădărnicie / Te întreabă și socoate!”. Până una alta, suntem într-un loc bun. Cu siguranță au fost momente mai proaste, dar sincer, dacă stau să mă gândesc, nu țin minte să fi fost mai bine. La bine și la rău viitorul meu o să fie alături de Maria, deci eu sunt fericit.


  3. Canis Lupus

    5 martie, 2019 | Andrei Sălăgean

    La un moment dat mă gândeam că ar putea exista un paradox al vânătorului când cel care vânează, este și el vânat în același timp. Și trebuie să dezvolți o strategie de a prinde ceva când tot tu trebuie să te gândești și cum să scapi de o astfel de situație. Orice capcană ai vrea să întinzi, prima dată trebuie să te gândești cum să scapi de ea. Și dacă știi deja cum poți să scapi din capcană, mai este ea destul de eficientă?

    Vânătoarea este tot timpul „un eveniment” unde vânătorul ajunge să își cunoască limitele, pentru ca apoi să le depășească din dorința de a câștiga. E concurența pe care nimeni nu o alege, află doar că aruncat în mijlocul ei iar apoi trebuie să se zbată. E brutal, plăcerea e maximă. Strategiile sunt diverse, fie sari direct la gâtul bestiei, fie stai și urmărești, analizezi și calculezi pașii înainte de lovitura fatală. De multe ori se preferă o pradă istovită, să facă cineva treaba pe jumătate și apoi să intrii tu pentru lovitura fatală.

    Pare simplu, dar nu e chiar așa. Orice pas greșit te poată lăsa fără masă. Dacă te grăbești și ataci prea repede, poți rata lovitura iar prada o să scape. Dacă aștepți prea mult, ți se poate face foame, îți pierzi luciditatea, poți clipi, poți rata. Ah, și ca la orice joc, contează dificulatea cu care începi, tu decizi dacă îți faci viața mai ușoară sau nu, diferența e în satisfacția pe care o ai la final.

    Vânătoarea te macină în timp și te obosește, iar lupul de ieri nu mai e lupul de azi. Avem o idee, dar nu știu cum să închei, ideea e că în viață nu-i ca-n fotbal.

    Image result for pain is temporary glory is forever wolf

  4. Despre 2018

    8 ianuarie, 2019 | Andrei Sălăgean

    Dacă 2017 a fost un an bogat dar dezechilibrat, liniștit dar întunecat, în 2018 am mai calmat lucrurile. Am scuipat în palme și m-am apucat de treabă. A fost mult de muncă, mai mult decât mă așteptam. Nu știu dacă să zic că a fost un an stresant, dar un lucru e sigur, m-a pus de multe ori pe gânduri.

    Casa gândurilor mele a fost destul de ocupată anul acesta. Când ești prea odihnit și n-ai ce face, stai și te gândești la cum trece vremea și te uiți cum se plimbă aerul. Apoi am vrut să mai sparg bula și să discut cu oameni mai diferiți decât mine și să aflu cum văd ei viața. Cel mai bun exercițiu a fost în perioada premergătoare referendumului pornit de nește cetățeni. Pot spune c-am avut discuții cel puțin interesante cu diverși oameni. Am dezbătut Biblia, am aflat cum e bine și cum e rău, care-s prioritățile noastre ca țară iar în final și cum se poate lua homosexualitatea prin… aer sau ceva de genu.

    Majoritatea ar fi zis că nu e treaba lor, dar pentru că a reușit să mă consume destul de tare, am decis să merg all in și să mă înscriu ca delegat la referendum. Referendumul se întindea pe două zile, sâmbătă și duminică, se deschidea dimineața la 7 și închideam sala seara la ora 21. Iar ca să fac totul și mai palpitant în noaptea de vineri spre sâmbătă am făcut noapte albă pentru că am avut de lucru la un proiect. Prima zi, 14 ore, 71 de persoane, m-am plictisit destul de bine așa că ne-am apucat de vorbă. Am aflat de la fiecare tanti cu ce partid e, cum au ajuns acolo, vechimea, de ce nu se fac autostrazi, dar apoi ca să înviorăm un pic atmosfera am trecut la lucruri mai puțin „stresante”. Mai departe am aflat ce minuni poate face laptele de măgăriță, am văzut live un meci de UFC și mai târziu pe U Cluj, dar am lăsat loc și de câteva pricesne. Dupa 2 zile și în jur de 170 oameni veniți să voteze din vreo 1200, măcar am plecat cu un sentiment bun, de ce trebe, iar una din tanti a zis că am făcut un grup fain, că ne-am înțeles bine și că speră să ne vedem și cu următoarea ocazie în aceași formulă.

    Toate ca toate, dar bine că s-a inventat călătoritul și mersul pe munte. Acestea au fost momentele în care am putut să scap de toate pentru o clipă, să nu-mi mai stea gândul la probleme inexistente și să mă relaxez. Patru munți – Hășmaș, Bihor, Retezat și Ceahlău și patru țări – Olanda, Italia, Germania și Polonia, mi-au dat niște aer curat anul acesta și un mic simț de aventură. În primele 10 minute de urcare aproape tot timpul stau și mă gândesc dacă e chiar cea mai bună idee, dar apoi încetul cu încetul apare și plăcerea și relaxarea. Ca să nu mai vorbim că tot urcatul acesta e răsplătit cu o masă pe cinste.

    Unul din lucrurile de care-s mulțumit dar nu-s fericit în 2018 e că am început foarte multe și am terminat prea puține. Partea bună e că nu am abandonat nici un proiect, nu le-am uitat, dar în timp ce lucram la ele a apărut ceva mai interesant și le-am pus în așteptare. Poate nu pare cine știe ce, dar din când în când e fain să mai bifezi o treabă pe care ai terminat-o. Am vrut să mai aduc îmbunătățiri la naFRama dar nu a fost presiune destulă încât să mă pornesc. Am început un proiect ca să învăț Vue.js, l-am dus până la 90% și l-am lăsat acolo pentru că au intervenit niște statistici pe skype. Și acolo trebuie să mai finisez ceva ca să pot să mă laud cu ce am făcut. Poate cea mai mare idee pe care am început-o a fost WordGram, dar măcar acolo am ceva care rulează. 2019 o să fie un an destul de bun dacă reușesc să le duc pe toate la final.

    2018 a fost și un an al experimentelor. Mi-am propus să alerg un semimaraton și atunci trebuia să mă asigur că sunt în formă. Toată lumea știe ce e bine și nu e bine să faci, dar pentru asta de exemplu tot vezi doctori care fumează. „Fă ce zice popa, nu ce face popa!”. Nu-i ca și cum făceam excese, dar înainte de alergare am zis o lună să nu consum alcool și să văd cât de mult îmi crește randamentul. Pot să zic că am terminat alergarea destul de bine și nu eram foarte obosit. Apoi pe sfârșitul toamnei am mai încercat o lună fără dulciuri evidente și fără suc. Aici rezultatele nu au mai fost așa clare. Îmi plac destul de mult dulciurile, dar la suc am zis că pot renunța. Pe final de an, suma viciilor trebuia să fie egală cu suma obiceiurilor bune așa că m-am apucat de băut cafea. Mi-am dat seama că îmi provoacă dependență destul de tare, așa că am renunțat. A fost pentru prima dată când am reușit să îi înțeleg pe oamenii care se droghează și ce simt ei când zic că au nevoie.

    Din dorința de a fi tot mai bun, de a reuși, de a nu mă mulțumi cu puțin, anul acesta mi-am pierdut puțin echilibrul pentru ceea ce înseamă „facem să fie bine„. Tu te-ntreabă și socoate era vorba scriitorului, dar pe măsură ce m-am întrebat mai mult am ajuns să-mi dau seama că nimic nu e bine și totul nu e cum aș vrea să fie. Ăsta e baiul, când vrei tot mai mult și nu ai un țel anume, nu știi unde să te oprești, iar la fel ca scorbaciul, poate pune stăpânire pe tine.

    noi. Împreună cu Maria am avut un an plin de aventuri și de momente de neuitat. Înghețata din Olanda, pizza din Italia, baia din Straja sau rollercoasterul din Germania au fost doar câteva din plimbările care au pus cireașa de pe tort. O să recunosc, nu mă pricep prea bine să descriu, dar toate astea m-au făcut un om mai bun. 2018 nu era nici pe jumătate fără ea.

    2018 a fost un an foarte diferit comparativ cu toți cei anteriori, dar cel mai important e că l-am terminat plin de încredere și cu multă speranță că în 2019 o să fac mai multe. Ceva îmi zice că 2018 nu prea merită să fie luat singur, el o să fie la pachet cu tot ce o să fie anul acesta. #cetrebe


  5. Demonii

    4 noiembrie, 2018 | Andrei Sălăgean

    În casa gândurilor mele, beciul este locul unde îmi țin eu demonii. E o cameră lungă, picură apă dintr-o țeavă și e lumniată doar parțial cu celule în dreapta și stânga. În capăt e camera cea mare unde stă „boss-ul final”.

    Cine sunt ei defapt? Sunt gândurile mele bune care m-au făcut puternic, m-au ținut sus dar la un moment dat s-au întors împotriva mea. Tot ce știam și tot ce credeam nu mai poate fi la fel iar ordinea care era înainte, acum s-a transformat în haos. Asta fac demonii, fac haos. Un demon este cu atât mai mare cu cât îi dai tu mai multă putere, cu cât avea mai mult control asupra a ceea ce tu credeai. Ei sunt cei care înainte mențineau echilibrul dar atunci când au decis să meargă de partea cealaltă au stricat totul și balanța nu mai e dreaptă. Ca să fie rău, prima dată trebuie să fie bun, la fel ca laptele stricat.

    De îndată ce au fost închiși, ei stau cu mine, îi țin aproape și am grijă de ei. Nu fug de ei și nu-i ignor. Cel mai important, nu mă prefac că nu există și nu uit de ei. Ei stau închiși în beci doar ca să nu ajungă în casă și să fie văzuți de restul. Stau cu mine și-i accept pentru că îi cunosc, iar motivul pentru care îi țin aproape e pentru că trebuie să îi supraveghez și să nu-i las să crească. Eu trebuie să le arăt lor (nu mie) că sunt mai puternic și de asta stau închiși.

    Între mine și demoni sunt gratii, dar ei sunt cei inchiși, nu e nevoie ca eu să mă ascund de ei. Ușa și tot zidul celulei care-i ține închiși e formată din argumente și convingeri proprii. Eu sunt singurul care-i poate inchide și care îi poate lăsa afară. Setul meu de principii are puterea să îi țină acolo atâta timp cât eu le ofer această putere și nu le încalc cuvântul. Peretele e cu atât mai solid cu cât și echilibrul meu e mai stabil. Nu există nici un paznic și nici o cheie, doar ceea cred și știu îi oprește să nu iasă.

    Ocazional în casa mea se mai dau petreceri, sunt momente când standardele scad iar principiile sunt puțin relaxate. Zidurile de la închisori se pot sfărâma, pot dispărea, devin uitate, nevăzute și atunci iau contact direct cu demonii. Într-un moment de euforie sau de nesiguranță, cobor singur în beci să văd ce mai face lumea. Iar în acel moment dacă zidul nu e destul de puternic, dacă nu sunt destul de sigur sau am uitat de ce am închis acel demon, el poate scăpa. Mai ciudat e că pe moment nu mi se pare că e o idee proastă. Doar a doua zi când mă plimb prin casă și văd cum a spart bibelourile, cum a murdărit covorul și a rupt perdelele îmi aduc aminte, îl iau de urechi și-l închid înapoi. El știe cum a reușit să spargă ușa și o să vrea să profite din nou să iasă, eu am învățat o lecție și data viitoare nu o să cobor singur acolo.

    Și totuși, dacă ei sunt așa de puternici și pot avea înfluențe asupra mea, de ce mai cobor în beci? În primul rând e vorba de a mă asigura că în continuare totul e sub control. Că fiecare celulă e bine închisă și zidurile sunt destul de înalte. Pentru astfel de treburi de mentenanță, merg doar când sunt la putere maximă ca să mă asigur că nu fac vreo greșeală. Dar poate că de cele mai multe ori, cobor acolo pentru că vreau să-i salvez. Cândva ei au fost alături de mine și vreau să-i aduc înapoi pe drumul cel bun, știu că alături de ei pot să fiu mai puternic, dar nu aș accepta asta în orice condiții. Iar câteodată mai cobor acolo când toată casa e goală, nu e nimeni prin apropiere, mă plictisesc și aș sta cu ei de vorbă. Atunci e de obicei momentul când ajung să îi cunosc și mai bine.

    Nu fac eu ordine la ei in birou. Pe măsură ce avansez, se aud viorile celor mai puternici dintre ei, iar de asta nu pot scăpa. Dacă vreau să le fac față, trebuie să îi ascult și să îi înțeleg. Sunt puternic și nu mi-e frică de aproape nimic și asta pentru că la mansardă sunt cei mai buni matematicieni pregătiți să rezolve orice problemă. Facem să fie bine.