‘Uncategorized’ Category

  1. Papagalul

    December 11, 2017 by Andrei Sălăgean

    Una din fanteziile mele la care visez când mă plimb aiurea, e să joc măcar un meci pentru naționala de fotbal a Romaniei. Nu pentru că știu să joc fotbal așa bine, dar îmi place să îmi imaginez cum ar fi atmosfera, publicul care scandează pentru tine. Iar atunci când aș marca un gol, tot stadionul ar striga numele meu iar eu aș fi în extaz pentru reușită. Aș da totul doar ca să știu că împreuna am câștiga.

    De 1 decembrie am ales să particip pentru ultima dată la RoJAM. Primul la care am participat a fost organizat de clujeni, iar acum dupa 6 ani, a venit iar rândul nostru să-l facem, așa că m-am gândit că ar fi momentul perfect să închei o eră. Aveam alături oamenii mei de calitate așa că ne-am gândit că e musai să o facem memorabil. Joi dimineața de la 10 am mers la un squash scurt iar pe la 12 eram deja în Cora să facem cumpărături. Am lăsat ceva bani acolo, dar măcar aveam tot ce era nevoie: vin, pahar de vin, “brânză de vin”, măsline și alte lucruri adiacente plus materie primă pentru shoturi. Planul e făcut, sunt gata să-l execut.

    Era a doua seară și noi aveam plauri de Zorro și apoi să ne aducem aminte de vremurile bune alături de Budureasca. Stăteam toți relaxați în cameră când vine cineva să ne anunțe că în jumătate de oră începe concursul de băut bere. Știam că nu vreau să particip, nu mă interesa, vremea mea a trecut. Chiar și prietenul Andrei zicea că nu se baga, mai ales dacă nu mă bag nici eu. A urmat vreo 10 minute confuze în care am fost anunțat că eram pe lista, apoi am vrut să fiu șters, apoi era și Andrei pe listă, apoi eram în echipe diferite… în final am ajuns să fim într-o echipă și să participăm. Nu-mi dau seama cum, când sau de ce, dar am zis să încercăm și apoi revenim la treaba noastră.

    Eram la masă și lucrurile mergeau cum trebuie. Am câștigat grupa fără să pierdem și speram să ne întâlnim cu favoriții doar în finală. Ne plimbam printre mese și studiam adversarii. Știam unde suntem, ce putem și ne gândeam cum facem să câștigăm. Eram acolo și dădeam ce era mai bun, nu eram doar pentru prezență, era ceva mai mult. În semifinale am avut meciul cel mai greu, am simțit că am pierdut și părea că acolo se termină și asta a fost. M-am întors să-mi îmbrățișez coechipierii când am auzit că defapt a fost la limită, dar noi trecem mai departe. Era nesperat, era minunat și acum venea ceea ce toată lumea a așteptat. Echipa clujului era în finală.

    Puterea îți dă încredere. Ne îndreptam spre masa unde urma să jucăm în timp ce paharele erau deja pline. În stânga și în dreapta erau oamenii care își încurajau favoriții. Era gălăgie, era nebunie, totul se mișca cu încetinitorul, iar ocazional mai punea unul mâna pe umăr și te încuraja. Erau oamenii ăia care își puneau speranțele în tine. Dar până la urmă despre ce era vorba? Nu era ceea ce mă reprezenta, dar era ceva ce îmi doream. Toată echipa la un singur loc și ne-am hotărât că putem să câștigăm. M-am uitat la cel de lângă mine, ascultam cum lumea scanda pentru noi și-am zis că nu e presiune. Cred că a durat undeva puțin peste 10 secunde și am sărit în sus de bucurie. O bucurie ciudată dar o bucurie imensă m-a făcut să urlu atât de tare încât a doua zi eram răgușit. Clujul câștigase papagalul.

    Undeva mai târziu în seară, eram afară și luam o gură de aer. Dacă aș fi fumat, ăsta ar fi fost fix momentul când trebuia să fumez o țigară așa de relaxare. Și stăteam și vorbeam cu cei care erau afară când la un momenta cineva mi-a zis ceva. Vreo două secunde am rămas uimit, surprins, blocat, apoi mi-am dat seama că încrederea îmi dă putere. Restul evenimentului l-am petrecut cu oameni faini, am cântat, m-am distrat, am consumat vreo 4GB cu muzica de pe youtube și-am ajuns doar după 4 în pat, lucru destul de rar pentru mine. Mi-am dat seama că o vorba bună mă poate ține destul de mult treaz.

    Epilog. Recent am avut Christmas Party la lucru. Deși îmi doream să dorm măcar o oră înainte de party, n-am reușit și am ajuns la party și fără să mănânc “tura 2”. Nu a fost asta o problemă, m-am adaptat din mers, pe la mijlocul nopții am simțit că dau puțin de greu dar am trecut peste. Seara mergea bine, ne-am mutat în alt local și distracția continua. Au mai apărut schimbări de plan sau lucruri neașteptate, dar în principiu știam unde eram și unde trebuie să ajung. Deși seara mi s-a părut că a fost scurtă, pe ceas părea destul de lungă. Întru-un mod hazliu, la un moment dat dădeam explicații de ce sacoul meu are petece la cot și unde e defapt logodnica mea. Chiar așa a fost! Apoi am pornit spre casă, o porțiune pe jos, apoi a trebuit să iau taxi că nu mai eram în stare să merg. Partea bună a fost că încrederea îți dă putere iar eu aveam nevoie de multă putere pentru a doua zi.


  2. când am fost în SUA

    November 14, 2017 by Andrei Sălăgean

    În 2010 am fost cu work and travel în SUA dar m-am întors mai repede ca să îmi dau o restanță și deci n-am apucat să vizitez. De când am ajuns în Romania, tot ce m-am gândit a fost că aș face bine să învăț, “să-mi placă cartea” și să mă întorc cândva, să-mi iau revanșa. Aveam un plan, unul diferit, dar l-am adaptat.

    M-am hotarat azi si mi-am propus ca pana la 30 de ani sa ajung sa traversez SUA cu masina de la Vest la Est intr-un roadtrip. Mai e cineva interesat?

    Posted by Sălăgean Andrei on Friday, August 22, 2014

    Anul trecut în toamnă mi-am luat viza, pe sfârșit de iarnă și-a mai luat-o un prieten și la începutul primăverii am cumpărat biletele de avion. Între timp am mai convins o prietenă mai veche să ni se alăture și aventura era completă, vorba aia, “planul e făcut, sunt gata să-l execut”. Ajungeam în Chicago, lucram remote 3 săptămâni, timp în care mai vizitam una alta iar după porneam într-un roadtrip legendar spre San Francisco. Ca să fie totul complet, s-a întâmplat că ziua mea a picat fix în ultimele zile de stat acolo. A fost mult prea puțin pentru ce am vrut dar scurt pentru cât de lung a fost. Au fost și câteva momente geniale acolo, după cum ar zice un prieten, #cevadevis.

    Chicago. Aici am stat 3 săptămâni! Am cunoscut oameni noi, am văzut un oraș foarte fain și ne-am minunat de fiecare moment. Ne-am bucurat de Corona, la fel cum te bucuri aici de Ursus în Infinity și am verificat pizza lor faimoasă. Pentru cunoscători, eu am avut și minunata ocazie să conduc pe acolo, mașină nice, automată, am dus-o până pe la 90 mile/h și trăiesc să vă zic povestea. Prima săptămână fusul orar a fost un termen destul de abstract dar apoi ne-am adaptat, iar eu am stat aproape 4 săptămâni cu o ureche înfundată. Am vizitat orașul cum am putut noi mai bine și am gustat cea mai bună pizza, nu cea locală, la un dinner de lângă oraș. Nu m-am putut abține și am făcut și un grătar… pe balcon, literalmente.

    Meciul de baschet. Am primit indicații că musai trebuie să merg la un meci de baschet și s-a ivit ocazia unică să văd Chicago Bulls cu Cleveland Cavaliers. Am luat și eu un bilet mai accesibil ca preț și apoi mi-am găsit un loc bun ca un român ce sunt. A fost spectacol total! Nu știam la ce să mă aștept și am rămas wow. Diferența principală e că oamenii nu merg la meci să facă ei spectacol pentru echipă, să își susțină echipa la greu, să sufere, să se bucure, să fie dramatism. Lumea merge acolo să primească specatacol și pe tot parcursul meciului și cu fiecare întrerupere o să primești mult și bine. Am rămas puțin uimit când la pauză a fost concert Ja Rule iar când LeBron a ratat doua aruncări libere, TOATĂ sala a primit sandwich gratuit la un magazin. Chicago a câștigat, îmi era indiferent, dar meciul a fost extraordinar.

    New York. Într-un weekend prelungit ne-am luat bilete de avion și am mers în New York. Vizitam cât puteam și ne întorceam. Ca-n filme, clădiri mari, lume multă, aglomerație mare, oameni care vând diverse la orice colț și cartiere dubioase. Singura scăpare e parcul mega nice din centru. Offtopic: nu aveam o părere foarte bună despre musical-uri, mi se păreau gay și nu înțelegeam ideea de a cânta și a juca în același timp. Totuși, am făcut cumva și mi-am luat bilet la Miss Saigon. Am rămas prost! Vă explic, povestesc, gesticulez live, că-i mai interesant. Concluzia e că dacă mai ajung pe acolo, musai să mai văd ceva.

    Drumul lung și mâncarea bună. Pe 13 aprilie, la prima oră am închiriat o mașină și am pornit la drum. Trebuia să trecem prin Mount Rushmore, Yellowstone, Las Vegas, Grand Canyon, Los Angeles și să ajungem în San Francisco până pe 24, iar în 25 aveam avion spre casă. A fost un drum mai lung și mai interesant decât mă gândeam. În prima zi am făcut 1449km, din Chicago până în Rapid City, dar am uitat de tot când am ajuns să mâncăm. Eu eram resposabil de cazări, iar ceilalți de localuri and stuff și cumva am ajuns la un restaurant cu specific texan. Mi-era foame, mi-era sete, am luat ce-mi poftea inima mai tare. E posibil să fi fost de la foame, dar în seara aia am mâncat atâta de bine că îmi venea să adorm acolo. Niște costițe excelente și o bere care să le ude după au făcut din mine un om fericit. Dacă mai trec acolo, o să mă opresc din nou și mănânc de două ori dacă se poate.

    Marele. Din nefericire, am prins Yellowstone închis, cu toate că afară parea soare și bine, înăuntru era zăpadă care acoperea toate drumurile. Am dat skip și am ajuns în Las Vegas, am băut bere pe stradă ca tot omul în Vama Veche și am pierdut niște că bani că aia nu e așa greu. Și-apoi am ajuns la Grand Canyon. Puține-s cuvintele care pot descrie cât de încântat am fost. Era mare, mult, imens și fără capăt. N-am apucat să-l vedem la drumul dus așa că la întoarcere am ocolit și am mai trecut încă o dată să îl vedem mai bine și dimineața. Musai să mă întorc să mai văd locul acela.

    Ziua mea. Am trecut și de Los Angeles cu ai lui boschetari, am văzut coasta Pacificului și am ajuns într-un final în San Franscisco. Ziua de 24 (din Ro) m-a prins plimbându-mă aiurea în stil caracteristic, google zice c-am făcut cel puțin vreo 30km pe jos. Am văzut și Golden Gate, am făcut poze și-am luat-o spre oraș. Mi-am luat o bere la doză de 1L într-o pungă de hârtie și-am tot mers, iar când s-a termiant, am mai luat una. Totul era ok, atâta tot că la un moment dar era bine dacă o luam la stânga, dar am luat-o la dreapta într-o intersecție. O oră mai târziu mi-am dat seama. Cel mai frumos moment a fost când acolo era 23 și acasă tocmai se făcea 24 și m-a sunat mama și tata. Le-am făcut un live și le-am arătat unde am ajuns.

    În 25 am luat avionul, în 26 am ajuns, în 27 eram la lucru. A fost o aventură perfectă, una prea mare și mi-e frică să nu uit din ea sau să nu mă bucur cât ar trebui. A fost ce mi-am dorit și am făcut-o pentru că așa am visat eu într-o noapte. Și la anul, sper să umplu iar o mașină de oameni și să ne plimbăm și mai mult. născut pentru a reuși!

    Posted by Sălăgean Andrei on Wednesday, April 12, 2017


  3. Când am pierdut un “sălăgean” important

    September 13, 2017 by Andrei Sălăgean

    Cam în urmă cu mai bine de un an, am strâns o echipă din cei mai buni “sălăgeni” și am pornit într-o misiune foarte periculoasă. Planul era relativ simplu, întrăm rapid, găsim problema și o rezolvăm. Am luat cu mine cei mai buni dintre toți pentru că nu știam exact peste ce o să dau iar Tatae ne-a învățat că “vreau tot sau nimic, la fel ca fenta lui Dobrin”. Pe scurt, mai erau vreo 10 minute de joc, eram condus așa că am mizat pe atac. Trebuia să văd daca mai am puterea să marchez chiar dacă eram condus, era un joc de X2 dar speram să întorc șansele. Și cum ne plimbam prin pădure, era beznă de nu vedeai la doi pași. Bestia ne-a atacat de aproape și l-a înhățat pe unul din oamenii mei de bază, pe S04 și a dispărut cu el în noapte. Ne-am despărțit să-l căutam dar fără rezultat așa că am decis să ne regrupăm ca să nu mai pierdem și alți oameni. Următoarea dimineață ne-a găsit cu un om mai puțin, iar de atunci nu am mai dat de el. Nu știm dacă e în viață sau nu.

    Am știut că răspunsul e fie să răpunem bestia, fie să ne bazăm că S04 o să biruiască de unul singur și o să revină el într-o zi. Anul acesta cam pe la jumătate, am adunat o nouă echipă de căutare, am fost aproape să-i dăm de urmă dar în final a fost fără succes. S04 e acolo undeva, umblă încet și sigur ca un Cadillac, sunt sigur de asta, dar e rățușca de pe lac care îl ține în loc.


  4. Ajungem la penaltyuri sau… ?

    December 29, 2013 by Andrei Sălăgean

    S-a terminat și pauza și jucătorii sunt chemați pentru ultima repriză de prelungiri. Antrenorul le-a dat jucătorilor ultimele sfaturi și indicații tactice. Medicii au făcut și ei eforturi astfel încât numarul 10 să rămână pe teren ultima repriză. Acesta încă mai șchiopătează puțin dar antrenorul își dorește să îl aibă în teren pentru moralul echipei și pentru cazul în care se va ajunge la penaltyuri. Fanii echipei așteapă mai mult de la atacul echipei, ținând cont că apărarea s-a descurcat excelent până în acest moment. Cu toții ne punem speranța în numărul 10.


  5. What, what?

    October 7, 2013 by Andrei Sălăgean

    Se intampla in urma cu o saptamana si un pic. Era o seara care nu anunta ceva special asa ca mi-am permis sa intarzii putin. Si tot am ajuns primul. Initial am fost desemnat sa fiu “leader”, m-am distrat putin, am amestecat ceva in viteza si-apoi am cedat titlul. Eram o trupa de oameni preponderent cu instalatia afara, dar oarecum nu conta. Ne-am plimbat pe unde ne-a fost dat sa ajungem, am gustat, am jucat si am fost pusca.

    Primul moment important a fost atunci cand am stiut eu care e drumul mai “bun” si l-am urmat. Imi aduc aminte cu placere de acel “what, what?”. Intr-o vreme ajunsesem si la o masa si acolo am poposit o vreme. La un moment dat am schimbat masa si unii au inceput sa adoarma, dar nu eu. Cu toate ca timpul trecea si afara se lumina, intr-un final am facut sa fie bine. Trebuia sa ajung in sediu, dar nu atunci era momentul, sau in alte cuvinte atunci era momentul. Afara era destul de rece asa ca m-am grabit sa ajung in camin, speram sa dorm. Dar… n-aveam eu nevoie de somn!


  6. Alt vis ciudat

    August 26, 2013 by Andrei Sălăgean

    Deci cumva se facea ca era o lupta intre doua factiuni. Una rosie si una albastra sau una albastra si cealalta albastru mai deschis, nu mai tine minte exact. Ce era interesant e ca tot razboiul acesta era in parcul din Bistrita, imi dau seama dupa cladirea gradinitei.

    Nu prea intelegeam care e rolul meu dar dintr-odata de nicaieri apare o bazooka. Parea sa fie mai speciala pentru ca avea o aura si imi dadea impresia ca pot termina totul cu ea. Am inceput sa trag random in oameni si parea ca lucrurile se mai domolesc. La un moment dat am luat creioane, le bagam in paie si suflam in departare ca si cum as trage cu un sniper. Nu stiu de ce, dar nimeni nu tragea dupa mine, se bateau doar intre ei. Un lucru il stiam insa foarte bine, eu trebuia sa pazesc bazooka aceea, ea era solutia sa termine razboiul.

    La un moment dat un comandant sau ceva in grad mai mare, pare ca se apropie de mine. Ca sa nu ma recunoasca, dar si mai important ca sa nu imi ia bazooka, am aruncat-o intr-un tufis. Partea buna e ca si ea avea un self defense propriu si se facea invizibila cand nu mai era la mine in mana. Partea proasta e ca functiona doar aproape un minut si apoi devenea vizibila. Devenea nevazuta doar cand o atingeam din nou si apoi o lasam.

    Trece nenea pe langa mine, se uita in stanga si in dreapta dar nu vede nimic. Bazooka devenea curand vizibila si el inca nu era plecat. Asta nu era ok pentru ca daca o gasea putea schimba balanta razboiului in favoarea lui. Cu toate ca inca era in apropiere, fac cumva si ma aplec doar cat sa o ating. Se intoarce brusc, dar pare ca nu vede nimic.

    Crezand ca e in regula, incerc sa ma indepartez si ca sa nu atrag atentia asupra mea dar si in speranta ca va pleca si el de acolo. Nu fac doi pasi si tipul cheama soldatii si-i pune sa ma prinda si sa ma aresteze. Tot ce mai tin minte e cum eram carat in departare, langa bazooka nu mai era nimeni dar curand avea sa devina din nou vizibila…


  7. Măriri/restanțe

    February 12, 2012 by Andrei Sălăgean


  8. Polish flags in Ukraine

    December 30, 2011 by Andrei Sălăgean


  9. Locul doi

    December 13, 2011 by Andrei Sălăgean

             La un moment dat trebuie să ne așteptăm să mai și pierdem, nu poți câștiga tot timpul. Trecem peste, nu-i bai mare. Era un banc, ce-i mai rău decât să găsești un vierme într-un măr… jumătate de vierme; ce-i mai rău decât să găsești jumătate de vierme într-un măr… holocaustul.

             Dar cel mai rău e să pierzi de pe locul doi. Doare! Nu-i ușor să ști că erai așa de aproape și totuși ai pierdut. Aici nu vorbesc neapărat din experiență pentru că înafară de vreo două ori când era vorba chiar de locul doi plus în fiecare an când am ratat bursa la limită nu prea m-am întâlnit cu astfel de ocazii. Dar de ceva timp m-am lovit de o situație la fel de faină. Ești o persoană obișnuită, care își vede de obișnuitul reușit. Nu e cine știe ce, treaba merge excelent iar când ești aproape de final, afli că dacă tu poți săăăă… arunci cu o minge mai mult de 100m, câștigi oooo… tigaie din teflon. Ție îți plac tigăile foarte mult, chiar te gandeai să achiziționezi o tigaie în perioada ce urmează, dar acum că o câștigi e și mai tare. Și te bucuri ca un copil de Crăciun, așa m-am bucurat și eu. Dar la scurt timp văd că ba are zgârieturi, ba mânerul nu stă fix, ba se mai arde și mâncarea, pe românește, nu o mai poți folosi. Dar eu tocmai îi dădusem un nume la tigaie, deja îmi și imaginam cum o să fac eu niște clătite bune și ce tare o să fie cu noua mea tigaie de teflon. Sau acuma mi-am adus aminte, când erai mic și facei ceva schimb de mașinuțe și erai tare fericit dar vine maicăta sau taicăto sau chiar persoana cu care ai făcut schimbul și zice ca el își vrea mașina înapoi.

             Acu doi ani pe vremea asta îmi făceam planuri despre ce o să fac eu în America. Și cum o să mă distrez, ce năzdrăvănii o să fac pe acolo și cum o să îi fac pe toți să își amintească de mine. La un moment dat m-am oprit din visat pentru că era și posibilitatea să nu mai merg, în cazul în care nu îmi rezolvam cu restanța de la fizică. Oare ar fi fost mai bine să continui să visez cu riscul sa rămân dezamagit sau să stau safe până ce știam un lucru sigur?


  10. Melodia de dimineață

    November 3, 2011 by Andrei Sălăgean