‘Creatii proprii’ Category

  1. Ce am făcut în 2016

    ianuarie 1, 2017 by Andrei Sălăgean

    Pot zice că în 2016 am călătorit destul de bine. Am început anul în forță și-am ajuns în Londra la o conferință WordPress, cu puțin noroc am și vizitat. Un lucru a fost clar, berea a mers bine în zilele cât am stat acolo. Plănuită încă de anul trecut, a urmat o plimbare prin Copenhaga chiar la sfârșitul lui februarie. A fost chill, foarte chill, cel mai chill. Au aia acolo niște prăjituri foarte bune. Și-a venit aprilie și de ziua mea, am văzut un pic Dortmund, iar apoi am ajuns în Riga și Tallin. Am prins noi și un pic de ploaie, dar asta nu ne-a oprit să ne plimbăm peste tot. Cârnații din Germania merită încercați! În partea a doua a anului a mai urmat team buildingul din Croația și JAMul din Macedonia, ambele cu drumuri foarte lungi.

    Singurul meu obiectiv pe 2016 a fost să ajung la General Assembly unde să prezint năFRama la toate grupurile locale BEST din Europa. Lucrasem destul de mult la ea, cumpărasem o temă ca să nu mai fac eu designul și rezultatul era unul care mă încânta. Dar degeaba ai ceva fain dacă nu împarți cu lumea. La finalul anului pot să mă mândresc că sunt 22 de grupuri BEST care folosesc aplicația și mă provoacă să vin cu îmbunătățiri constante și să fac naFRama și mai utilă și ușor de folosit.

    Un lucru nou pe care l-am făcut în 2016 a fost să îmi cumpăr echipament și să încep să merg la schi. E foarte interesant că ultima dată când am schiat a fost când eram prin clasele primare, dar aparent e ca mersul pe bicicletă, nu se uită. Dar cu toate că nu se uite, dacă nu faci cum trebuie riști să-ți „strici” una alta. Așa că după prima experiență mai serioasă de schiat de la începutul anului, a urmat aproape o lună în care am avut probleme la genunchi. Partea bună e că l-am salvat la timp ca să pot alerga la cross.

    Și pentru că în 2016 am vrut să fiu cât mai sus, am ajuns de câteva ori să merg la munte și să fie chiar foarte plăcut. Tot ce știam e că îmi place să mă plimb și să fac mișcare iar prin martie am urcat pe Ceahlău când încă era zăpadă. A fost o experiență foarte frumoasă astfel că apoi a mai urmat Pietrosul Rodnei și Bistriciorul. Totuși nimic nu se compară cu ziua când am urcat pe Varful Moldoveanu. A fost o adevărată aventură să pornesc dimineața din Sibiu, să ajung sus pe munte iar seara să fiu acasă la Cluj.

    Cărți. Poate unul din cele mai bune lucruri care s-au putut întâmpla în 2016 a fost ca am reușit să găsesc o plăcere în a citi. Știu că pentru marea majoritate ce zic acum pare ceva banal, dar treaba chiar așa era, mie nu prea îmi plăcea să citesc. Și-așa a fost să fie anul acesta că mi-am cumpărat prima mea carte și nici nu m-am plictisit și nici nu am adormit de la ea. A fost exact de ce aveam nevoie în acel moment. În sfârșit pot să răspund acum și eu la întrebarea „care e ultima carte citită”.

    Și ca oricând, și-n 2016 am încercat să fac să fie bine (ca să nu fie rău). Am alergat la ștafetă pentru maraton și a fost un challenge interesant. Am ajutat și eu pe Google cu poze ca să știe lumea de exemplu cum arată Lidl din Sigma. Dintr-o glumă mică am ajuns să donez pentru ceva fundație care ajută copiii. Am făcut un tur de Moldova, Vatra Dornei – Suceava – Iași  și-am colindat oamenii. Mai trebuia să ajung și prin Botoșani dar erau plecate gazdele. Am învățat să fac cheesecake și lumea zice ca e chiar bun. Mi-am cumpărat brad și am văzut cât de fain e să-l aranjezi #doarodataicraciunul. Iar mai mult ce să zic, vorba aia, am făcut tot ce-am putut, iar ce n-am putut, măcar am încercat. gg wp 2016


  2. Când mi-am luat viza

    decembrie 7, 2016 by Andrei Sălăgean

    Era vorba aia cu visele care devin realitate, fix așa s-a și întâmplat. M-am trezit într-o dimineață și visasem că eram în America și mă plimbam pe ceva străzi din Miami și era mega nice. N-am mai putut să adorm la loc să continui visul așa că am stat și m-am gândit cum ar fi să îl transform în realitate.

    Am ajuns la lucru și pe drum tot la asta m-am gândit. Cum ar fi să merg iar în state, dar de data asta să nu mai lucrez și doar să mă relaxez și să vizitez. Am cerut voie de la lucru dacă pot lipsi mai mult și s-a rezolvat. Planul era să stau 4 săptămâni acolo, 3 lucrez remote și una doar pentru distracție. Apoi am întrebat și acasă dacă „mă lasă” să plec și am primit și de acolo acceptul. Următoarele zile mi-am depus actele ca să îmi fac pașaport nou. Planul începea să prindă contur.

    Trebuia să încep documentarea pentru viza. Am avut noroc că am dat peste un blog în care o tipă povestea cum a decurs experiența ei și de ce acte aveai nevoie. În mare parte nu-i rocket science, dar ți se poate întâmpla să ai probleme cu site-ul dacă se decide random că poza ta nu e bună. Se rezolvă ușor dacă încerci un pic mai tarziu. Evident o să trebuiască să promiți că nu ești terorist și că nu ai planuri malefice odată ce ajungi acolo. Am făcut planificare de interviu și mă pregăteam de ziua cea mare.

    Am fost minunat de faptul că este avion Cluj-București care face doar o jumătate de oră și la preț e mai ieftin decât trenul. Scria foarte clar pe site că nu ai voie cu electronice în incinta ambasadei, dar cineva îmi spusese că sunt ceva dulapuri și le poți lăsa acolo. Avionul ajungea dimineața și pleca seara, așa că mi-am luat laptopul la mine să am cum să mai pierd vremea. Am ajuns acolo și așteptam să îmi verifice programarea. Se uită la mine și mă întreabă de electronice. Îi zic de telefon, apoi se uită la ghiozdan și mă întreaba de laptop/tabletă. Când îi spun de laptop, se uită la mine și îmi zice că n-am voi cu el înauntru… „ok, încerc să rezolv”. Se uită la mine și parcă neavând încredere în mine îmi zice că nici nu am voie să îl las random pe acolo nesupravegheat.

    Trebuia să fac ceva cu laptopul. Era o variantă cu un magazin din apropiere dar care se deschidea doar peste vreo 2 ore. Mai era și un METRO undeva mai departe și probabil îl puteam lăsa acolo, dar nu era sigur. Mă gândeam că poate îl las în mașina la unul din jandarmii de acolo apoi mi-am dat seama că nici nu are rost să încerc. Așa că … m-am apucat să mă plimb prin zonă … să scanez zona să văd că e gol pe acolo … și că nu se uită nimeni la mine … și am luat ghiozdanul și l-am lăsat într-un gard viu mai mare. Dap, asta chiar s-a întâmplat!

    Eram înauntru și așteptam să mă cheme la interviu. Oamenii aveau emoții de ce o să îi întrebe, eu tot ce speram era să mai găsesc laptopul acolo când mă întorc. Discuția a mers lejer, mi-a zis că mi-a fost aprobată viza, nici nu am mai întrebat pe cât timp că deja mă grăbeam să mă întorc și să îmi iau ghiozdanul din boscheți. L-am găsti ok, m-am liniștit și-apoi am început să sun lumea să le dau și cealaltă veste bună.

    Acuma am viza, trebuie să finalizez doar planurile. O să fie fain 🙂


  3. #reminder

    decembrie 5, 2016 by Andrei Sălăgean

    Când m-am îmbătat la JAM la Bran și-am ajuns în cameră. Când am dormit relativ ok la FAM. Când am dormit bine la MW deși era gălăgie afară. Când era Easter Party și-am ajuns in cămașa cea nouă. Dimineața cea bună de la summer în care m-am trezit plin de energie. Și-apoi am mers la savage trip cu cortul. Când m-am întors din concediu și am primit cheia de la aprtament și am intrat în el prima data. Și m-am gândit să inaugurez aprtamentul iar a doua zi abia mă mai țineam pe picioare. Am fost la UNTOLD și m-am distrat până dimineața. Odată am fost chiar și acasă și-am mâncat ciorbă rădăuțeană, am auzit glume și-am văzut câinii. Cu următoarea ocazie m-am dus să tai porcul la bunici, fost o experiență unik.

    „Vreau tot sau nimic la fel ca fenta lui Dobrin.” – Tatae, BUG Mafia

    M-am dus în Copenhaga să mă relaxez și a fost chill. Ce-i drept am fost și plecat și nu știam cum e acasă. Dar să nu uităm când am făcut salata de beof de Crăciun sau tentativa de brioșe. Și am primit cel mai tare cadou de ziua mea. M-am dus în Dortmund prin ploaie ca să vizitez random. Și-am fost și Tallin și Riga de ziua mea. M-am dus și am împușcat chestii. Și în fiecare dimineață când m-am trezit și am plecat primul din casă. Și m-am îndepărtat.

    „I loved you the best that I could, what I could do I did, what I didn’t do I tried. Fuck it!” – Kevin Hart, Let me Explain

    Și m-am apucat și am făcut cel mai bun cheese cake pe care-l știu. Am fost și n-am fost dar mai mult n-am fost. Și m-am apucat să citesc pentru că părea interesant și salva timp. Și mai erau mai multe dar defapt era ne-am nu m-am

  4. Când am vrut să fiu sus

    octombrie 4, 2016 by Andrei Sălăgean

    Aveam eu impresia că sunt un pic cam jos și mi-a venit mie o idee să ajung iar sus. Și ce loc mai bun puteam găsi înafară de vârful Moldoveanu 2544m. Ideea mi-a venit luni, miercuri trebuia să mă hotărăsc iar vineri să plec, singur! Adventure time!

    Cam astea sunt singurele momente când regret că nu am mașina mea, că mi-e mai greu să ajung în diverse locuri mai îndepartate. Am început să fac un plan și am ajuns că plec vineri după lucru cu un BlaBla car până în Sibiu. Acolo dorm noaptea la prietenul Remus iar dimineața la prima ora iau trenul spre Făgăraș. Până aici totul era ok, apoi interveneau variabilele. Trebuia să aleg intre:

    • Traseul de la Balea Lac: puteam ajunge mai ușor dar zicea lumea ca e un pic mai greu
    • Traseul de la Victoria: pe foaie era cel mai scurt dar cu panta mare pe final
    • Traseul de la Sâmbăta: au mai fost niște prieteni pe acolo, ziceau ca e nice.

    Înafară de primul traseu la care se putea ajunge relativ ușor, la restu trebuia să am noroc pentru ca pornirea nu era de la strada principală. La întoarcere nu știam încă ce fac, îmi pregătisem ceva bani la mine și mă bazam că gasesc o soluție.

    Drumul până la Sibiu a fost ușor, am băut o bere scurtă și m-am pus la somn. Îmi pregătisem la mine batoane proteice și o pungă de chiftele. Dimineața la 5 și ceva am luat trenul după ce am avut niște emoții că nu vine taxiul și toată povestea mea se termină trist. Între timp m-am decis că o să urc pe la Bâlea ca să știu un lucru sigur și măcar în vârf să ajung. Când m-am dat jos din tren am dat peste asta:

    Am căutat să mă pun la stop și cu ceva noroc am prins o mașina până la intersecția cu drumul care ducea spre Transfăgărășan. Îi las la nenea niște bani și îmi urează noroc într-un mod ironic după ce îi zic că vreau să urc azi până în vârf, singur. Am mai așteptat încă puțin și o familie nice de moldoveni m-a luat într-o dacie până în vârf și nu mi-a luat nici bani. Tanti la luat chiar pe băiatul care se întindea și dormea pe toată bancheta din spate, doar ca să încap și eu. La ora 8 dimineața eram la Bâlea, am făcut o poză, două cruci și am pornit să urc.

    Cumva chiar la început aveam impresia că mi-e foame și în timp ce urcam am început să mănânc – nu știu ce a fost în capul meu. 2 minute mai târziu respiram greu și m-am oprit până ce am terminat de mestecat și doar după am pornit iar. La un moment dat am vrut să îmi pun muzica dar mi-am dat seama că trebuie să fiu mult prea atent pe unde calc încât mă deranja.

    Am pornit la pas vioi știind că totul depinde de mine să ajung sus și că nu trebuie să aștept după nimeni. Planul era așa: mă uit după oameni care sunt în fața, îi ajung, îi salut și revin la pasul 1. Mi se părea interesant cum trebuie să tot urc pentru ca apoi să cobor iar și în final să ajung în vârf. Încetul cu încetul am trecut de mai multe grupuri dar tot nu știam unde trebuie să ajung. Primul moment de cumpănă a fost când am văzut un câine. Nu știam, mă atacă, nu mă atacă, aici e multă lume, deci nu poate fi periculos, totuși dacă m-a văzut și nu sare spre mine e ok, cred, o iau încet și văd eu. Era un câine prietenos și am trecut fiecare în partea noastră. Apoi am văzut vârful:

    Ultima parte trebuie să recunosc, a fost foarte grea, dar eram convins că e treabă bună și nu trebuie să pierd timp aiurea. După mai puțin de 6 ore de la pornire am ajuns în vârf, mi-am făcut o poză ca tot omul și m-am pus să mai mănânc ceva. Și cu toate că eram acolo sus simțeam că mai lipseau niște lucruri, slană, ceapă, brânză și cineva cu care să le împart.

    N-am pierdut mult timp m-am uitat la ceas și pe la 14:30 am pornit să cobor. Eram hotărât, trebuia să ajung tot în aceași zi acasa și să mă bucur în patul meu. Nu mai aveam chef să merg iar tot pe la Bâlea pentru ca era cel puțin la fel de greu traseul și la întoarcere și nu eram sigur de ce mașină prind de acolo. Pe la Sâmbăta era și ăla un pic greu și nu mă ducea până la drum. Am început să fac pasul mare și să cobor pe la Victoria, traseul zicea 6 ore dar mă gândeam că poate îl pot scurta cel puțin până la 5. Am coborât o parte mai abruptă, salutam oameni care atunci se pregăteau să urce și am intrat în pădure.

    Acuma probabil de la oboseală, de la prea mult timp de mers, de la prea multe sfaturi că e periculos să mergi singur și că trebuie să am grijă mare, am început să mă uit tot mai atent în stânga și în dreapta până ce am dat de asta:

    Nu știu ce urme sunt alea dar părea că măcar două din ele vreau să mă mănance. Am mai făcut vreo 100m și apoi mi-am scos briceagul din ghiozdan și l-am pus în buzunar. Apoi mi-am dat seama că îmi ia mai mult de vreo 5 secunde să îl scot, să îl deschid și să acționez în caz de pericol. L-am desfacut și mergeam cu el în mână, care? în dreapta! Pe stânga aveam chestia aia care ține cald la gât, ca să pot să o bag pentru a bara și cu dreapta să atac. Apoi am stat și m-am mai gândit că lama ar trebui sa fie spre exterior, ca sa pot să împung de vreo 2 ori și apoi după ce bag să și împing ca sa tai și să fac rană. Cam la asta mă gândeam eu! Tind să cred că am mers vreo oră așa până ce m-am mai calmat și am pus cuțitul la loc.

    Pădurea nu se mai termina, începeau să ma doara un pic picioarele, soarele apunea și eu mă gândeam cum ajung acasă, doar la asta îmi stătea capul. Am ieșit la drum pietruit și o tanti m-a luat și m-a dus cu mașina până în Ucea, dar asta nu era la drumul național. După ce-am mai mers o vreme pe jos, cu niște semne disperate un nene m-a luat incă vreo 10km până la drum. Mno de aici treaba devenea ușoara, găsisem o mașină din Sibiu care mă ducea spre Cluj. Cu încă un stop am ajuns la intersecția cu drumul care vine de la Rîmnicu Valcea și am așteptat într-un Subway. Drumul până la Cluj a fost interesant mai ales pentru ca tipul mergea doar cu faza lungă și mașina trepida dacă treceam de 100km/h.

    Într-un final am ajus și acasă, puțin după ora 12. Un duș rapid, spălat pe dinți, încă un pic și somn. Am adormit cu impresia că eram obosit dar măcar am ajuns sus.


  5. Ia cum trece vremea

    martie 4, 2016 by Andrei Sălăgean

    Bine, nu-i chiar o surpriză că trece, dar îmi place să mă gândesc că acu opt ani am început să scriu pe acest blog. Și eram eu în liceu și mi se părea că am prea mult timp liber. Astăzi am fost până la doctor să-mi verific genunchiul și la un moment dat a făcut remarca: „După sănătate, timpul e cel mai important”. Cu ocazia asta mi-am adus aminte și de bancu cu timpul. 


    De trei ani m-am cam oprit din scris, dar încă îmi place cum sună scorbaciu și ocazional mă mai gândesc cum e el fermecat. Dacă o să trebuiască să dau vreodată un nume la ceva, nu la copil, „scorbaciufermecat” e prima opțiune. Și-mi mai place să mă gândesc la treaba aia la care eu i-am zis „Născut pentru a reuși!”. A fost așa de simplu la început și era o vreme când postam zi de zi, fie că luam ceva de pe internet, fie că scriam eu. La un moment dat am vrut să îmi fac tricou cu blogul, dar am renunțat undeva pe parcurs.
    Tot ce vreau anul ăsta e să mai trezesc un pic din spiritul care m-a pornit să scriu aici. În opt ani m-am schimbat mult, dar copilul din mine a rămas la fel, are doar alte jucării. Trece vremea, dar rămâne vorba „asta-i viața dragii mei”.

  6. Aniversare

    ianuarie 11, 2016 by Andrei Sălăgean

    Un lucru destul de important care a avut loc anul trecut a fost Aniversarea 20 ani BEST Cluj-Napoca. Au venit oameni vechi care ne-au povestit despre cum a fost la inceput și ce planuri aveau. Mi-a făcut plăcere să stau de vorbă cu ei și să aflu tot felul de chestii interesante, inclusiv de la prefectul Clujului. În poza de aniversare de mai jos, se poate vedea un 20 mare din carton.


  7. Cum a fost 2015

    ianuarie 6, 2016 by Andrei Sălăgean

    A trecut și 2015 și aparent tot ce am reușit să scriu a fost despre cum a trecut anul 2014. Încep anul 2016 scriind despre anul trecut și-mi propun ca la anul să fie mai multe pe aici. După cum tot zice lumea, mi-am notat și eu ce-mi propun anul acesta să reușesc și contrar așteptărilor, a ajutat puțin.

    După 5 ani de fun, friendship, learning, improvement și flexibility la BEST Cluj-Napoca, anul trecut am devenit alumnus al acestei organizații. Dacă în liceu aveam impresia că am timp liber și am început să scriu pe blog, la facultate am intrat în BEST și timpul liber l-am investit acolo. Am încercat eu când am mai avut timp să scriu despre aventurile, experiențele și prieteniile pe care le-am trăit, dar sunt multe încă nepovestite. Și parcă în top 3 lucruri pe care îmi place să le fac, e să stau random cu oameni la o vorbă și să-mi aduc aminte de diverse momente. În BEST am învățat multe și am încercat să dau cel puțin la fel de mult înapoi. Fără să exagerez, aș putea scrie o carte despre lumea mea din BEST, dar nu e cazul acum. Mă bucur că am ajuns alumnus după 5 ani în care acolo a fost casa, școala și familia mea!
    După 6 ani de stat în cămin, anul acesta am făcut pasul cel mare și mi-am cumpărat apartament. Am fost eu norocos și am avut parte de colegi faini de camera și parcă dacă mai era nevoie, mai stăteam încă un an, mai ales ca era cel mai aproape de locul de muncă. Și-apoi vine vejnica întrebare, „cum e să fii la casa ta?”. E o întrebare aiurea, evident că e bine. Sunt anumite diferențe față de cămin, majoritatea în favoarea apartamentului, dar și câteva pentru cămin. De exemplu în patul de la apartament încap foarte bine și când e cazul, mai încape cineva fără să ne lingurim prea mult. În cămin poți să verși ceva pe jos și să lași curățatul pentru a doua zi sau când a veni cheful, la apartament nu prea. Și mie îmi place să fie lume în jurul meu, să am cu cine să stau de vorbă, dar în același timp e bine să ai lucrul tău la care tu plătești și e bun. Am avut noroc cu mama și cu tata care m-au ajutat și acum treaba e bună. Să vedem ce urmează..
    Și totuși după 6 ani de facultate, am terminat tot ce am avut cu viața de student, mi-am dat disertația și am terminat masterul. Contrar credinței populare, mie chiar mi-a plăcut la facultate și atunci când am simțit nevoia și am avut chef, chiar am putut învăța ceva. Iar când nu mi-a plăcut, am citit ceva să îmi pot aminti mai târziu despre MUX, Jordan, MIPS sau integrală pe curbă. Am început masterul cu gândul să mai fiu și eu încă o vreme student și să profit de beneficii și l-am terminat așteptând viața liniștită de după. Nu duc dorul examenelor sau a proiectelor, dar țin minte când ne-am întâlinit într-o sesiune mai mulți și ne explica un coleg niște probleme ca să ne putem lua examenele. Cu bune cu rele, mă bucur că am venit și-am terminat la poli.
    Anul acesta am vrut să finalizez varianta 2.0 pentru naframa. Am trecut prin mai multe planuri și calcule și arhitecturi și designuri și totul era prea bun și nimic nu se potrivea. Pe finalul anului lucrurile au mers într-o direcție bună dar nu perfectă. Într-un fel îmi dau seama că una din probleme e că vreau să fiu doar eu one man show, dar parcă nu-s pregătit să o rezolv. Tot ce pot zice e că am un plan mai bine pregătit pentru 2016 și îndeplinirea lui e unul din obiective.
    Și totuși 2016 a fost un an bun pentru fotbal. A fost unul din acele momente când schimbi antrenorul, schimbi strategia, schimbi jucatorii și echipa tot nu câștigă. Și-apoi lași totul să fie la fel și merge. E ca și atunci când faci o pregătire mai bună în pauza competițională ca să fie echipa pregătită fizic pentru retur. Au fost momente bune când au revenit jucătorii împrumutați la alte echipe, plus jucătorii reveniți după accidentări. Tot ce vreau să zic e că altfel joci un meci când ai toți jucătorii disponibili.
    Și-au mai fost treburi faine în 2015 și treburi care nu au mers tare bine, dar hai să rămânem cu cele mai importante. Și nu stau acuma să mă gândesc prea mult la cum o să fie 2016. Tot ce vreau, e să reușesc și să pot pune asculta cât mai des asta.

  8. Anul 2014

    ianuarie 12, 2015 by Andrei Sălăgean

              Cu puțină întârziere vine și rezumatul anului care a trecut. 2014 a fost un an care „s-a întâmplat” și cam atât, cel puțin în comparație cu cel dinaintea lui. Anul care a trecut a fost unul care cel mai mult mi-a pus la încercare răbdarea și calmul și parcă a vrut să vadă dacă sunt capabil să mă țin de ce mi-am propus. Una peste alta, n-a fost un an rău de care să mă plang.

             În 2014 mi-am terminat mandatul de IT la BEST și poate cel mai important lucru e că am reușit să lansez varianta 2.0 la năFRamă. Am pornit anul cu multe idei, cu multe proiecte dar pe parcurs îți dai seama că în viață nu-i ca-n fotbal. Speram din tot sufletul să finalizez și o varianta de bestcj.ro dar se pare că timpul și planificările nu au fost de partea mea. Îmi place să cred că am ajutat măcar câțiva oameni să învețe niște IT și să vadă „care-i treaba”. Apoi spre finalul anului am cumpărat năframe.ro și am pornit un proiect nice care sper eu să reușească în timp.

             Am reușit și în anul acesta să mai călătoresc, să mai fac o mini-aventură până în Macedonia, cu trecere prin Serbia. Ca orice aventură de-a mea, nu neapărat în această ordine, trebuia să se întâmple ceva neprevăzut și neplăcut, trebuia să învăț o lecție de viață și apoi să rezolv lucrurile în stil caracteristic, adică bine, dar la limită. De data aceasta am reușit să îmi pierd buletinul și aproape să rămân blocat în Serbia. Totuși cu puțin noroc și niște îndemânare, am reușit să o duc la capăt. Am dat niște bani, ca să imi dea o foie care să zică ca eu sunt eu, am luat un stop, am schimbat niște trenuri și am ajuns în Cluj cu jumătate de ora după colegii mei care își vedeau de drumul normal. A fost tare nice că am reușit să mă reîntâlnesc cu Milena și să stăm la o vorbă chiar la ea acasă. A doua zi, pe drumul de la Belgrad la Skopje am avut și timp să mă gândesc la mai multe și să văd care sunt lucrurile care contează. Foarte nice a fost, parcă și acuma îmi aduc aminte cum am trimis mesaj la ceilalți să le zic că nu mai vin cu ei cu trenul și că ne vedem în ziua următoare.

             Tot anul acesta am făcut un pas important și m-am agajat full-time. Stai așa, o arzi doar pe patru ore și e foarte fain, apoi după un timp te gândești că trece vremea și că nu mai poți fi chiar așa de „rock ‘n roll” și o faci full-time. Mere treaba, vin bani mai mulți, dar nu așa se pune problema. Când facultatea nu te prea stresează, 4 ore pe zi de lucru nu reprezintă o provocare așa că trebuie crescută un pic dificultatea. Recent mi-am luat și niște papuci de casă la lucru ca să fie și mai bine și încă n-am pățit să vin sau să plec stresat de la birou. Poate nu-s încă responsabilitățile așa mari, dar rămâne de văzut cum o să evolueze totul. Orice-ar fi, n-oi ajunge „să culeg bumbac”.

             În general îmi place să mă uit la desene că-s tare nice și pentru că nu-s orientate spre ură. Și ce zicea foarte fain la un moment dat în Legend of Korra era că „important e să accepți, nu să treci peste”. 2014 a fost un an controversat în care am pierdut meciuri, n-am câștigat, am fost fluierat în offside și poate cel mai important am descoperit complexul vânătorului care e și vânat în același timp. A fost un moment nu greu, dar mai ciudat al anului. Aș putea zice că a fost chiar o mini-aventură pentru că a trecut prin toate trei etapele. A fost una din cele mai interesante momente ale anului și cumva se alătură în categoria Pokemon și Mass Effect. Fiind un meci important am primit destul de multe critici după, ba că nu știu să îmi joc jucătorii, ba că nu știu ce formulă vreau să joc sau chiar că am fost trădat de propria echipă. Eu am zis că nu schimb tactica, o să întăresc totuți puțin defensiva, punem accent pe pressing și atacăm doar pe contra-atac. Să vedem, se adeverește vorba că în viață nu-i ca-n fotbal?

             Important e să îți ții prietenii aproape și anul acesta nu am vrut să uit de Mary. Fără a sta prea mult pe gânduri mi-am planificat rapid o călătorie până în Cracovia ca să o prind fix înainte să plece în Germania. Nu mi-am făcut prea multe probleme că nu am transport la întoarcere, important era să ajung acolo. A fost foarte relaxantă vizita și m-am simțit bine acolo. Am fost la weekend trip-ul celor de acolo și am avut ocazia să dorm într-un castel. A fost a treia oară când am văzut orașul și parcă tot mai mult mi-a plăcut. N-am putut să plec de acolo fără să mănânc o zapiekanka și să îmi umplu ghiozdanul cu vodcă. Am plecat dimineața știind că voi sta la stop. Am prins o mașină până în Ungaria, apoi încă vreo două mașini, 2 autobuze, 2 trenuri și am ajuns în Cluj. Am trecut granița pe jos noaptea cu ghiozdanul plin de sticle și am avut un pic noroc că nu l-au verificat. A fost mult timp de stat, dar de data aceasta m-am concentrat mai mult la cum să fac șă ajung acasă. Nu pot zice că aș mai repeta experiența, dar până în Polonia aș mai merge.

              2014 a trecut și gata, nu mai are rost să vorbim de el. Tot ce mai contează e că peste ani o să revin la ce am scris aici și o să râd aiurea de cum mi-am pierdut buletinul sau poate o să folosec o frază de genul „aici a început totul”. Vedem!


  9. Finalul meciului

    aprilie 24, 2014 by Andrei Sălăgean

              „Nu-i nimic, am înțeles, s-a sfârșit și poate că așa-i mai bine”. Finala de la fotbal s-a terminat și după un meci care a durat mai mult decât trebuia se pare că echipa noastră nu a reușit să câștige. Nu degeaba se pune un campionat mondial o dată la patru ani, un astfel de spectacol nu-l poți avea oricând așa că ai face bine să te trezești și de dimineață ca să vezi meciul favorit.

             „Dar tu, ‘ce ești tu de vină c-am greșit?”. Tactica meciului nu fost gândită bine de la început și de frica de a pierde meciul, am jucat defensiv, așteptând să cunosc adversarul și să ies pe contraatac în repriza secundă. Jucătorii parcă avea plumb în ghete pentru că o pasă simplă nu reușeau să lege și atunci când trebuiau să verticalizeze jocul, ei pasau în spate. În plus a fost destul ca apărarea să gafeze o singură dată pentru ca la final greșeala să se dovedească fatală și să fie unul din factorii care au înclinat balanța meciului. Nu a fost singurul lucru care a adus victoria echipei adverse, a contat și tactica specială folosită care să contracareze fix jocul de atac pe care ne bazam atât de mult.

             Ce a lipsit față de alte meciuri? Cu siguranță faptul că era un meci între două echipe care se cunoșteau și știau de ce sunt capabili jucătorii echipei adverse a făcut ca spectacolul să lipsească și dramatismul să fie mare pe finalul meciului. Față de alte meciuri, jucătorul cu numărul 10 nu fost pus deloc în valoare și nu a primit mingi pe care să le poată fructifica. Apărarea a fost pusă bine la încercare iar în final oboseala și-a spus cuvântul pentru că nu au mai respectat indicațiile tactice date de antrenor. Nici banca de rezerve nu era foarte variată astfel încât o schimbare inspirată să aducă vreo modificare pe tabela de scor. Alături de secund s-au căutat diverse scheme și formule de joc care să destabilizeze apărarea adversă, fără succes însă.

             „Nu merită nimeni să fii tristă tu.” Meciurile vin și trec, trofeele se câștigă sau se pierd, dar să nu uităm că vor fi și alte finale de jucat. În funcție de importanța lor, mai poți aștepta 2 ani până la Europene sau dacă ai răbdre, 4 ani și poți merge la un Mondial. Este de apreciat și fair-play-ul cu care s-a jucat și faptul că meciul s-a terminat fără să existe jucători accidentați. Ambele echipe mai au meciuri și e important să poată juca în formula completă. Și revenind la matematică, scria pe o carte pe care am primit-o în generală la o olimpiadă: „Ai câștigat, continuă, ai pierdut, continuă!”.


  10. Belgrad și buletinul part II

    aprilie 24, 2014 by Andrei Sălăgean

              Am ajuns în Skopje după un drum lung cu autobuzul și tot ce îmi doream era mâncare și un duș. Am ajuns la hostel cu un taximetrist cu care am povestit despre CFR Cluj și am aflat că mai sunt cazat cu două italience și un prieten alături de care pornisem. Părea că am început cu dreptul.

              Povestea weekendului s-a rezumat la: burek, oameni faini, prieteni noi, chest beat from wolf of wall street, vizitat și relaxare. Într-un final trebuia să revenim și la viața reală și să mergem acasă pentru că de marți ne aștepta lucrul. Împachetați cu suvenire și alcoale pentru cadouri, am luat trenul și am avut răbdare. Ne-am trezit doar la graniță când am dat buletinele. Chiar și atunci, doar am deschis un ochi, am luat buletinul, l-am dat și apoi l-am pus direct înapoi în buzunar ca să pot adormi mai repede. În celălat compartiment umblă o mică povestioară cum prietenii mei au reușit să facă niște minori să plângă prin puteri nemaivăzute. Într-un final am ajuns în Belgrad, trenul întârziase chiar un timp decent de mic și am pornit să vedem de la cât aveam următorul tren. Întâmplarea făcea că era unul peste 15 minute dar în altă parte a orașului. Am negociat cumva cu niște taximetriști și în ultimul moment am ajuns de am prins trenul.

             Părăseam Belgradul și cumva eram liniștiti că ne îndreptăm spre casă. Am început să ne completăm biletele de tren și ne pregăteam să adormim puțin. Mie a început să îmi curgă sânge din nas așa că nu am chiar adormit. Trenul ne-a dus până aproape lângă graniță și de acolo urma să luam alt tren. Ne-am urcat iar eu fericit că am găsit o priză, mi-am scos telefonul și am început să mă joc. Întainte să pornim a venit un polițist de vamă să ne verifice actele ca să nu fie probleme la vamă. Atunci am avut surpriza să realizez că eu mi-am pierdut buletinul… nașpa frate! M-am dat jos, am lăsat rucsacul să mi-l aducă colegii de cameră, eu mi-am luat doar portmoneul și un corn. Norocul nr. 1 – orașul în care eram avea un consulat și atunci nu a trebuit să mă întorc în Belgrad la ambasadă. Norocul nr. 2 – în gară am dat de un tip care ști română și m-a dus până în centrul orașului. Norocul nr. 3 – am prins deschis la consulat, programul era doar până la ora 12. Norocul nr. 4 – tipul a stat cu mine, m-a dus la bancă să plătesc taxa, apoi la exchange sa schimb bani, apoi iar la bancă apoi iar la consulat. Și cel mai mare noroc a fost că la final tipul acela super nice m-am mai dus cu mașina și încă vreo 15 km până la graniță. Sănătate să aibă omul acela și să-i trăiască familia!

              De granița de la sârbi am trecut lejer, pe jos, și m-am îndreptat spre cea a noastră. Aveam doar o foaie ștampilată cu o poză care zicea că eu într-adevăr sunt eu și că nu-s altcineva și ținea loc de buletin. Așa s-a făcut că la granița noastră am așteptat destul de mult încât să treacă toate mașinile care poate m-ar fi luat la stop. Până în satul de lângă m-a dus o mașină de poliție de la MAI până la urmă. Acolo mi-am luat ceva de mâncare, am sunat acasă să le prezint situația și apoi m-am pus la stop. Am prins o mașină până în Timișoara și de fericit ce eram, le-am dat bani ca nu cumva să risc să îi pierd. Ajuns în oraș, am mers direct la gară să văd cum pot ajunge în Cluj. Era o rută pe la Oradea dar tanti de la ghișeu se tot fâstâcea și numa nu o vrut să îmi dea bilet pentru că nu aveam voie să călătoresc cu Balkan Flexipass-ul așa în tara mea. Era gata, gata să pierd trenul dar l-am prins la limită. Era să ratez și legătura din Oradea spre Cluj, dar l-am rugat pe controlor să anunțe să mai aștepte încă 5 minute trenul. Până la urmă am ajuns și acasă și chiar foarte repede, doar cu vreo 20 de minute după ceilalți prieteni. Pe drum am aflat și că plânsetul de copii mici este unul din lucrurile care nu mă poate lăsa să nu dorm.

              A fost o călătorie lungă, interesantă și din care am învățat multe. M-am mai relaxat, mi-am făcut prieteni noi, elementul surpirză nu a lipsit și mai am o poveste de spus copiilor. Am reușit să-mi închei niște socoteli mai vechi din Belgrad și asta m-a făcut să fiu mai liniștit. Timpul solo petrecut pe autobuz si tren m-a făcut să mă gândesc mai mult la ce-i important pentru mine și la momentele faine din viață. Și abia aștept următoarea călătorie, care se anunță să fie iar în Polonia.