‘Creatii proprii’ Category

  1. Când am pierdut un “sălăgean” important

    September 13, 2017 by Andrei Sălăgean

    Cam în urmă cu mai bine de un an, am strâns o echipă din cei mai buni “sălăgeni” și am pornit într-o misiune foarte periculoasă. Planul era relativ simplu, întrăm rapid, găsim problema și o rezolvăm. Am luat cu mine cei mai buni dintre toți pentru că nu știam exact peste ce o să dau iar Tatae ne-a învățat că “vreau tot sau nimic, la fel ca fenta lui Dobrin”. Pe scurt, mai erau vreo 10 minute de joc, eram condus așa că am mizat pe atac. Trebuia să văd daca mai am puterea să marchez chiar dacă eram condus, era un joc de X2 dar speram să întorc șansele. Și cum ne plimbam prin pădure, era beznă de nu vedeai la doi pași. Bestia ne-a atacat de aproape și l-a înhățat pe unul din oamenii mei de bază, pe S04 și a dispărut cu el în noapte. Ne-am despărțit să-l căutam dar fără rezultat așa că am decis să ne regrupăm ca să nu mai pierdem și alți oameni. Următoarea dimineață ne-a găsit cu un om mai puțin, iar de atunci nu am mai dat de el. Nu știm dacă e în viață sau nu.

    Am știut că răspunsul e fie să răpunem bestia, fie să ne bazăm că S04 o să biruiască de unul singur și o să revină el într-o zi. Anul acesta cam pe la jumătate, am adunat o nouă echipă de căutare, am fost aproape să-i dăm de urmă dar în final a fost fără succes. S04 e acolo undeva, umblă încet și sigur ca un Cadillac, sunt sigur de asta, dar e rățușca de pe lac care îl ține în loc.


  2. Actul 4

    July 18, 2017 by Andrei Sălăgean

    Întâmplările au loc 58 de ani mai târziu când părea că balaurul a murit, samuraiul s-a retras la casa lui iar scorbaciul e pus în cui. E o poveste din viitor pe care nici măcar eu nu am auzit-o până acum. “Da’ n-am fost eu acolo? L-as că-mi dai când ai!“. Atunci m-am văzut în viitor lângă copac, fără sabie și știam că e momentul când pot să mă reapuc de mâncat semințe. Eram efectiv în prelungiri, jocul părea sub control dar încă era egal. Dar iar am uitat să fac schimbări și să bag jucatori care să schimbe fața jocului. După toți acești ani, părea că dacă ai sau nu ai mingea, trebuie totuși să dai la poartă. Anii au trecut, dar aici în viitor dujmanii vechi nu au dispărut. Și dacă ar fi să închei cu o concluzie, era o vorbă, că atunci când îți faci echipa, nu începi cu portarul!


  3. Ceva în 3 acte

    June 9, 2017 by Andrei Sălăgean

    Un obiectiv neterminat. Era deja seară și mă pregăteam de somn când îmi apare pe ecran un nou quest. Evident mi-am luat echipamentul, teaca și scorbaciul și n-am ezitat știam jocul. Țin minte cum din nou am alergat până la destinație unde trebuia să măcelăresc balaurul cu 7 capete. Știam ce fac? poi cum să nu știu, știam foarte bine, nu era prima dată când eram acolo. Și totuși, totuși, am tăiat 6 capete și pe ultimul l-am lăsat de parcă atârna de un fir de ață. De ce? nici nu mai conta, eram așa de sigur că o să mă întorc următoarea zi să termin ce-am început că “mi-am permis”. Era un balaur mic dar savuros și urma să mă bucur cum trebuia, nu chiar acum, ci în zilele ce urmau să vină. Eram prea relaxat așa că mi-am permis să am răbdare.

    ‘member? Mi-am adus aminte în primul rând de JavaScript și de site-ul și aplicația care nu erau gata. Și mi-aduc amine că era târziu și legenda zicea că nimic nu mă mai poate ține treaz și urmează să găsesc locul unde să adorm. Și n-am uitat cum înainte cu câteva momente băteam din gură, că parcă nu mă mai puteam opri; bine, aia știu de la ce era. Și țin minte cum lumea din jurul meu dormea dar eu nu, iar apoi am ajuns sus. Am mai ajuns eu și cu alte ocazii sus, dar acum eram la propriu sus. Apoi țin minte lupta internă pe care am avut-o. Am făcut o înțelegere cu stomacul și cu capul că dacă trecem peste asta, “fac eu cinste”. Țin minte c-a fost bine. Și tot ce mai țin minte e că m-am trezit a doua zi umblând hai hui ca să treacă vremea.

    Nemuritorul Ghiță. Ce m-aș face eu, ce te-ai face tu, dacă n-ar fi U? Se termina o zi bună de vineri la lucru și am început să umplu niște beri pentru mine și alți colegi. Terminasem totul cum trebuia și mă pregăteam de meci(uri). Mi-era foarte dor de un meci adevărat! Ultimul meci la care am participat mi-a lăsat un gust amar, motiv pentru care nu mi-am făcut nici abonament. Abia așteptam să mă zbat pentru echipa mea favorită, să strig, să sar și să văd cum câștigă meciul. Victoria lor era și victoria mea! Pe la mijloc am dat un pic de greu și se părea că o să scap meciul de sub control și nu o să pot să-l duc la capăt. Dar nu m-am oprit acolo, am crezut în victorie, vorba aia, cine și-o dorește mai mult, ăla câștigă. Tot ce pot zice e că a fost o victorie de senzație, n-am adormit și am prins răsăritul!


  4. Samuraiul

    February 13, 2017 by Andrei Sălăgean

    Povestea aceasta se întâmpla undeva pe finalul lui 2016. Era seară și era târziu, eram în pat și eram gata de somn. Nimic nu mă putea face să mai ies din pat, a doua zi aveam lucru, băusem și câteva beri deci era cazul să mă odihnesc. Totuși am primit apelul! N-am stat să mă gândesc mult, știam ce vreau și ce trebuie să fac. Mi-am luat sabia și-am plecat.

    De puține ori sunt chiar hotărât pe ceva anume, dar în seara aia nimic nu mă mai putea opri. Argatul pregătea calul și deși mai trebuia să aștept puțin, am fugit până la grajd. Aveam în cap toate ideile despre cum o să decurgă confruntarea și încă nu-mi venea să cred că a venit momentul.
    Nu mi-a luat mult și am ajuns. Era o liniște totală, nu se auzea nimic, totul era calm, doar eu nu. Așteptam ceva, dar nu știu ce. Între timp simțeam cum vântul bătea lin dar pătrunzător. Sabia era pregătită, mintea era pregătită, eu făcusem prim mișcare și așteptam răspunsul.
    Nu știam la ce să mă aștept. Eram acolo și eram aproape, atât de aproape, chiar nu eram departe. Atunci trebuia să fie momentul și ocazia când puteam și speram să închei totul. Ei bine, n-a fost să fie. Așa cum a început, s-a și terminat, brusc și dintr-odată. 
    Am băgat sabia în teacă și m-am îndreptat spre casă. Din păcate calul fugise așa că am luat-o pe jos. O vreme m-am gândit la ce s-a întâmplat și parcă nu-mi venea să cred. Erau multe variante cu ce s-ar fi întâmplat dacă, dar degeaba, n-a fost. Am învățat totuși că spiritul samuraiului este puternic în vreme de luptă.

  5. Ce am învățat în 2016

    January 2, 2017 by Andrei Sălăgean

    Am început 2016 într-o rachetă faină și eram pregătit să merg și să cuceresc universul. Numa că pe când să ies din sistemul nostru solar, racheta deși părea destul de bună, s-a defectat și a trebuit să mă opresc undeva pe Pluto.

    Ghiță și Andromeda

    Și atunci am învățat că nu mai vreau să am dreptate, mai exact să arăt acest lucru. Îmi place mult matematica și faptul că totul e clar, fără interpretări. Pot să am multe argumente și nu aș fi dat înapoi din a-mi exprima punctul de vedere care să mă ducă acolo unde eu am dreptate. Nu e o problemă să accept că nu am dreptate, acceptam și încă sunt de acord cu alte puncte de vedere. Și totuși când ai racheta stricată nu mai contează dacă ai dreptate sau nu, adică noh, ceva la carburator, bujii sau alte chestii nu mai merg pe acolo.

    Jocul de șah

    Îmi plăcea foarte mult să arăt cuiva de ce cred eu că am dreptate, evident într-un mod pașnic și civilizat. Cumva era un fel de confruntare pentru mine pe care trebuia să o câștig folosind argumente. Ca într-un joc de șah, încerci să ții controlul mijlocului, ai grijă să ai toate piesele apărate iar regele tău să fie la adăpost. Nu poți ieși la atac dacă piesele nu-ți sunt dezvoltate așa că fiecare mișcare contează, pentru a evita pași falși.

    Illidan e eliberat

    Și-am ajuns în punctul în care nu am mai putut folosi argumente logice, nu mă puteam baza pe ce știam. Și ca să fie și mai savuros, nu doar că nu mai mergea folosind metoda veche, dar nici nu era nevoie, pentru că în final deja aveam dreptate. Toată ideea era că mi-am dat seama că am dreptate dar nu mă ajuta cu nimic. Vorba aia “cui pe cui se scoate”, mno eu am încercat cu altceva, am dat foc la car ca să găsesc acul.

    Echilibrul de la Avatar

    Mai sunt meciuri de fotbal când joacă România și cineva din grup zice că nu are rost să se uite pentru că oricum o să piardă. Se termină meciul, România pierde și el are dreptate, gg wp! Cam așa stăteam eu pe Pluto și aveam racheta oprită. Prea târziu mi-am dat seama că nu o să ajungă gazul și când am știut era prea târziu și nu mă mai ajuta cu nimic. Racheta aia trebuia alimentată constant, că doar nu puteam porni spre univers doar cu plinul de la început.

  6. Ce am făcut în 2016

    January 1, 2017 by Andrei Sălăgean

    Pot zice că în 2016 am călătorit destul de bine. Am început anul în forță și-am ajuns în Londra la o conferință WordPress, cu puțin noroc am și vizitat. Un lucru a fost clar, berea a mers bine în zilele cât am stat acolo. Plănuită încă de anul trecut, a urmat o plimbare prin Copenhaga chiar la sfârșitul lui februarie. A fost chill, foarte chill, cel mai chill. Au aia acolo niște prăjituri foarte bune. Și-a venit aprilie și de ziua mea, am văzut un pic Dortmund, iar apoi am ajuns în Riga și Tallin. Am prins noi și un pic de ploaie, dar asta nu ne-a oprit să ne plimbăm peste tot. Cârnații din Germania merită încercați! În partea a doua a anului a mai urmat team buildingul din Croația și JAMul din Macedonia, ambele cu drumuri foarte lungi.

    Singurul meu obiectiv pe 2016 a fost să ajung la General Assembly unde să prezint năFRama la toate grupurile locale BEST din Europa. Lucrasem destul de mult la ea, cumpărasem o temă ca să nu mai fac eu designul și rezultatul era unul care mă încânta. Dar degeaba ai ceva fain dacă nu împarți cu lumea. La finalul anului pot să mă mândresc că sunt 22 de grupuri BEST care folosesc aplicația și mă provoacă să vin cu îmbunătățiri constante și să fac naFRama și mai utilă și ușor de folosit.

    Un lucru nou pe care l-am făcut în 2016 a fost să îmi cumpăr echipament și să încep să merg la schi. E foarte interesant că ultima dată când am schiat a fost când eram prin clasele primare, dar aparent e ca mersul pe bicicletă, nu se uită. Dar cu toate că nu se uite, dacă nu faci cum trebuie riști să-ți “strici” una alta. Așa că după prima experiență mai serioasă de schiat de la începutul anului, a urmat aproape o lună în care am avut probleme la genunchi. Partea bună e că l-am salvat la timp ca să pot alerga la cross.

    Și pentru că în 2016 am vrut să fiu cât mai sus, am ajuns de câteva ori să merg la munte și să fie chiar foarte plăcut. Tot ce știam e că îmi place să mă plimb și să fac mișcare iar prin martie am urcat pe Ceahlău când încă era zăpadă. A fost o experiență foarte frumoasă astfel că apoi a mai urmat Pietrosul Rodnei și Bistriciorul. Totuși nimic nu se compară cu ziua când am urcat pe Varful Moldoveanu. A fost o adevărată aventură să pornesc dimineața din Sibiu, să ajung sus pe munte iar seara să fiu acasă la Cluj.

    Cărți. Poate unul din cele mai bune lucruri care s-au putut întâmpla în 2016 a fost ca am reușit să găsesc o plăcere în a citi. Știu că pentru marea majoritate ce zic acum pare ceva banal, dar treaba chiar așa era, mie nu prea îmi plăcea să citesc. Și-așa a fost să fie anul acesta că mi-am cumpărat prima mea carte și nici nu m-am plictisit și nici nu am adormit de la ea. A fost exact de ce aveam nevoie în acel moment. În sfârșit pot să răspund acum și eu la întrebarea “care e ultima carte citită”.

    Și ca oricând, și-n 2016 am încercat să fac să fie bine (ca să nu fie rău). Am alergat la ștafetă pentru maraton și a fost un challenge interesant. Am ajutat și eu pe Google cu poze ca să știe lumea de exemplu cum arată Lidl din Sigma. Dintr-o glumă mică am ajuns să donez pentru ceva fundație care ajută copiii. Am făcut un tur de Moldova, Vatra Dornei – Suceava – Iași  și-am colindat oamenii. Mai trebuia să ajung și prin Botoșani dar erau plecate gazdele. Am învățat să fac cheesecake și lumea zice ca e chiar bun. Mi-am cumpărat brad și am văzut cât de fain e să-l aranjezi #doarodataicraciunul. Iar mai mult ce să zic, vorba aia, am făcut tot ce-am putut, iar ce n-am putut, măcar am încercat. gg wp 2016


  7. Când mi-am luat viza

    December 7, 2016 by Andrei Sălăgean

    Era vorba aia cu visele care devin realitate, fix așa s-a și întâmplat. M-am trezit într-o dimineață și visasem că eram în America și mă plimbam pe ceva străzi din Miami și era mega nice. N-am mai putut să adorm la loc să continui visul așa că am stat și m-am gândit cum ar fi să îl transform în realitate.

    Am ajuns la lucru și pe drum tot la asta m-am gândit. Cum ar fi să merg iar în state, dar de data asta să nu mai lucrez și doar să mă relaxez și să vizitez. Am cerut voie de la lucru dacă pot lipsi mai mult și s-a rezolvat. Planul era să stau 4 săptămâni acolo, 3 lucrez remote și una doar pentru distracție. Apoi am întrebat și acasă dacă “mă lasă” să plec și am primit și de acolo acceptul. Următoarele zile mi-am depus actele ca să îmi fac pașaport nou. Planul începea să prindă contur.

    Trebuia să încep documentarea pentru viza. Am avut noroc că am dat peste un blog în care o tipă povestea cum a decurs experiența ei și de ce acte aveai nevoie. În mare parte nu-i rocket science, dar ți se poate întâmpla să ai probleme cu site-ul dacă se decide random că poza ta nu e bună. Se rezolvă ușor dacă încerci un pic mai tarziu. Evident o să trebuiască să promiți că nu ești terorist și că nu ai planuri malefice odată ce ajungi acolo. Am făcut planificare de interviu și mă pregăteam de ziua cea mare.

    Am fost minunat de faptul că este avion Cluj-București care face doar o jumătate de oră și la preț e mai ieftin decât trenul. Scria foarte clar pe site că nu ai voie cu electronice în incinta ambasadei, dar cineva îmi spusese că sunt ceva dulapuri și le poți lăsa acolo. Avionul ajungea dimineața și pleca seara, așa că mi-am luat laptopul la mine să am cum să mai pierd vremea. Am ajuns acolo și așteptam să îmi verifice programarea. Se uită la mine și mă întreabă de electronice. Îi zic de telefon, apoi se uită la ghiozdan și mă întreaba de laptop/tabletă. Când îi spun de laptop, se uită la mine și îmi zice că n-am voi cu el înauntru… “ok, încerc să rezolv”. Se uită la mine și parcă neavând încredere în mine îmi zice că nici nu am voie să îl las random pe acolo nesupravegheat.

    Trebuia să fac ceva cu laptopul. Era o variantă cu un magazin din apropiere dar care se deschidea doar peste vreo 2 ore. Mai era și un METRO undeva mai departe și probabil îl puteam lăsa acolo, dar nu era sigur. Mă gândeam că poate îl las în mașina la unul din jandarmii de acolo apoi mi-am dat seama că nici nu are rost să încerc. Așa că … m-am apucat să mă plimb prin zonă … să scanez zona să văd că e gol pe acolo … și că nu se uită nimeni la mine … și am luat ghiozdanul și l-am lăsat într-un gard viu mai mare. Dap, asta chiar s-a întâmplat!

    Eram înauntru și așteptam să mă cheme la interviu. Oamenii aveau emoții de ce o să îi întrebe, eu tot ce speram era să mai găsesc laptopul acolo când mă întorc. Discuția a mers lejer, mi-a zis că mi-a fost aprobată viza, nici nu am mai întrebat pe cât timp că deja mă grăbeam să mă întorc și să îmi iau ghiozdanul din boscheți. L-am găsti ok, m-am liniștit și-apoi am început să sun lumea să le dau și cealaltă veste bună.

    Acuma am viza, trebuie să finalizez doar planurile. O să fie fain 🙂


  8. #reminder

    December 5, 2016 by Andrei Sălăgean

    Când m-am îmbătat la JAM la Bran și-am ajuns în cameră. Când am dormit relativ ok la FAM. Când am dormit bine la MW deși era gălăgie afară. Când era Easter Party și-am ajuns in cămașa cea nouă. Dimineața cea bună de la summer în care m-am trezit plin de energie. Și-apoi am mers la savage trip cu cortul. Când m-am întors din concediu și am primit cheia de la aprtament și am intrat în el prima data. Și m-am gândit să inaugurez aprtamentul iar a doua zi abia mă mai țineam pe picioare. Am fost la UNTOLD și m-am distrat până dimineața. Odată am fost chiar și acasă și-am mâncat ciorbă rădăuțeană, am auzit glume și-am văzut câinii. Cu următoarea ocazie m-am dus să tai porcul la bunici, fost o experiență unik.

    “Vreau tot sau nimic la fel ca fenta lui Dobrin.” – Tatae, BUG Mafia

    M-am dus în Copenhaga să mă relaxez și a fost chill. Ce-i drept am fost și plecat și nu știam cum e acasă. Dar să nu uităm când am făcut salata de beof de Crăciun sau tentativa de brioșe. Și am primit cel mai tare cadou de ziua mea. M-am dus în Dortmund prin ploaie ca să vizitez random. Și-am fost și Tallin și Riga de ziua mea. M-am dus și am împușcat chestii. Și în fiecare dimineață când m-am trezit și am plecat primul din casă. Și m-am îndepărtat.

    “I loved you the best that I could, what I could do I did, what I didn’t do I tried. Fuck it!” – Kevin Hart, Let me Explain

    Și m-am apucat și am făcut cel mai bun cheese cake pe care-l știu. Am fost și n-am fost dar mai mult n-am fost. Și m-am apucat să citesc pentru că părea interesant și salva timp. Și mai erau mai multe dar defapt era ne-am nu m-am

  9. Când am vrut să fiu sus

    October 4, 2016 by Andrei Sălăgean

    Aveam eu impresia că sunt un pic cam jos și mi-a venit mie o idee să ajung iar sus. Și ce loc mai bun puteam găsi înafară de vârful Moldoveanu 2544m. Ideea mi-a venit luni, miercuri trebuia să mă hotărăsc iar vineri să plec, singur! Adventure time!

    Cam astea sunt singurele momente când regret că nu am mașina mea, că mi-e mai greu să ajung în diverse locuri mai îndepartate. Am început să fac un plan și am ajuns că plec vineri după lucru cu un BlaBla car până în Sibiu. Acolo dorm noaptea la prietenul Remus iar dimineața la prima ora iau trenul spre Făgăraș. Până aici totul era ok, apoi interveneau variabilele. Trebuia să aleg intre:
    • Traseul de la Balea Lac: puteam ajunge mai ușor dar zicea lumea ca e un pic mai greu
    • Traseul de la Victoria: pe foaie era cel mai scurt dar cu panta mare pe final
    • Traseul de la Sâmbăta: au mai fost niște prieteni pe acolo, ziceau ca e nice.
    Înafară de primul traseu la care se putea ajunge relativ ușor, la restu trebuia să am noroc pentru ca pornirea nu era de la strada principală. La întoarcere nu știam încă ce fac, îmi pregătisem ceva bani la mine și mă bazam că gasesc o soluție.
    Drumul până la Sibiu a fost ușor, am băut o bere scurtă și m-am pus la somn. Îmi pregătisem la mine batoane proteice și o pungă de chiftele. Dimineața la 5 și ceva am luat trenul după ce am avut niște emoții că nu vine taxiul și toată povestea mea se termină trist. Între timp m-am decis că o să urc pe la Bâlea ca să știu un lucru sigur și măcar în vârf să ajung. Când m-am dat jos din tren am dat peste asta:
    Am căutat să mă pun la stop și cu ceva noroc am prins o mașina până la intersecția cu drumul care ducea spre Transfăgărășan. Îi las la nenea niște bani și îmi urează noroc într-un mod ironic după ce îi zic că vreau să urc azi până în vârf, singur. Am mai așteptat încă puțin și o familie nice de moldoveni m-a luat într-o dacie până în vârf și nu mi-a luat nici bani. Tanti la luat chiar pe băiatul care se întindea și dormea pe toată bancheta din spate, doar ca să încap și eu. La ora 8 dimineața eram la Bâlea, am făcut o poză, două cruci și am pornit să urc.
    Cumva chiar la început aveam impresia că mi-e foame și în timp ce urcam am început să mănânc – nu știu ce a fost în capul meu. 2 minute mai târziu respiram greu și m-am oprit până ce am terminat de mestecat și doar după am pornit iar. La un moment dat am vrut să îmi pun muzica dar mi-am dat seama că trebuie să fiu mult prea atent pe unde calc încât mă deranja.
    Am pornit la pas vioi știind că totul depinde de mine să ajung sus și că nu trebuie să aștept după nimeni. Planul era așa: mă uit după oameni care sunt în fața, îi ajung, îi salut și revin la pasul 1. Mi se părea interesant cum trebuie să tot urc pentru ca apoi să cobor iar și în final să ajung în vârf. Încetul cu încetul am trecut de mai multe grupuri dar tot nu știam unde trebuie să ajung. Primul moment de cumpănă a fost când am văzut un câine. Nu știam, mă atacă, nu mă atacă, aici e multă lume, deci nu poate fi periculos, totuși dacă m-a văzut și nu sare spre mine e ok, cred, o iau încet și văd eu. Era un câine prietenos și am trecut fiecare în partea noastră. Apoi am văzut vârful:
    Ultima parte trebuie să recunosc, a fost foarte grea, dar eram convins că e treabă bună și nu trebuie să pierd timp aiurea. După mai puțin de 6 ore de la pornire am ajuns în vârf, mi-am făcut o poză ca tot omul și m-am pus să mai mănânc ceva. Și cu toate că eram acolo sus simțeam că mai lipseau niște lucruri, slană, ceapă, brânză și cineva cu care să le împart.
    N-am pierdut mult timp m-am uitat la ceas și pe la 14:30 am pornit să cobor. Eram hotărât, trebuia să ajung tot în aceași zi acasa și să mă bucur în patul meu. Nu mai aveam chef să merg iar tot pe la Bâlea pentru ca era cel puțin la fel de greu traseul și la întoarcere și nu eram sigur de ce mașină prind de acolo. Pe la Sâmbăta era și ăla un pic greu și nu mă ducea până la drum. Am început să fac pasul mare și să cobor pe la Victoria, traseul zicea 6 ore dar mă gândeam că poate îl pot scurta cel puțin până la 5. Am coborât o parte mai abruptă, salutam oameni care atunci se pregăteau să urce și am intrat în pădure.
    Acuma probabil de la oboseală, de la prea mult timp de mers, de la prea multe sfaturi că e periculos să mergi singur și că trebuie să am grijă mare, am început să mă uit tot mai atent în stânga și în dreapta până ce am dat de asta:
    Nu știu ce urme sunt alea dar părea că măcar două din ele vreau să mă mănance. Am mai făcut vreo 100m și apoi mi-am scos briceagul din ghiozdan și l-am pus în buzunar. Apoi mi-am dat seama că îmi ia mai mult de vreo 5 secunde să îl scot, să îl deschid și să acționez în caz de pericol. L-am desfacut și mergeam cu el în mână, care? în dreapta! Pe stânga aveam chestia aia care ține cald la gât, ca să pot să o bag pentru a bara și cu dreapta să atac. Apoi am stat și m-am mai gândit că lama ar trebui sa fie spre exterior, ca sa pot să împung de vreo 2 ori și apoi după ce bag să și împing ca sa tai și să fac rană. Cam la asta mă gândeam eu! Tind să cred că am mers vreo oră așa până ce m-am mai calmat și am pus cuțitul la loc.
    Pădurea nu se mai termina, începeau să ma doara un pic picioarele, soarele apunea și eu mă gândeam cum ajung acasă, doar la asta îmi stătea capul. Am ieșit la drum pietruit și o tanti m-a luat și m-a dus cu mașina până în Ucea, dar asta nu era la drumul național. După ce-am mai mers o vreme pe jos, cu niște semne disperate un nene m-a luat incă vreo 10km până la drum. Mno de aici treaba devenea ușoara, găsisem o mașină din Sibiu care mă ducea spre Cluj. Cu încă un stop am ajuns la intersecția cu drumul care vine de la Rîmnicu Valcea și am așteptat într-un Subway. Drumul până la Cluj a fost interesant mai ales pentru ca tipul mergea doar cu faza lungă și mașina trepida dacă treceam de 100km/h.
    Într-un final am ajus și acasă, puțin după ora 12. Un duș rapid, spălat pe dinți, încă un pic și somn. Am adormit cu impresia că eram obosit dar măcar am ajuns sus.

  10. Ia cum trece vremea

    March 4, 2016 by Andrei Sălăgean

    Bine, nu-i chiar o surpriză că trece, dar îmi place să mă gândesc că acu opt ani am început să scriu pe acest blog. Și eram eu în liceu și mi se părea că am prea mult timp liber. Astăzi am fost până la doctor să-mi verific genunchiul și la un moment dat a făcut remarca: “După sănătate, timpul e cel mai important”. Cu ocazia asta mi-am adus aminte și de bancu cu timpul. 


    De trei ani m-am cam oprit din scris, dar încă îmi place cum sună scorbaciu și ocazional mă mai gândesc cum e el fermecat. Dacă o să trebuiască să dau vreodată un nume la ceva, nu la copil, “scorbaciufermecat” e prima opțiune. Și-mi mai place să mă gândesc la treaba aia la care eu i-am zis “Născut pentru a reuși!”. A fost așa de simplu la început și era o vreme când postam zi de zi, fie că luam ceva de pe internet, fie că scriam eu. La un moment dat am vrut să îmi fac tricou cu blogul, dar am renunțat undeva pe parcurs.
    Tot ce vreau anul ăsta e să mai trezesc un pic din spiritul care m-a pornit să scriu aici. În opt ani m-am schimbat mult, dar copilul din mine a rămas la fel, are doar alte jucării. Trece vremea, dar rămâne vorba “asta-i viața dragii mei”.