‘Ăsta-s ieu’ Category

  1. cum a fost 2020

    ianuarie 9, 2021 by Andrei Sălăgean

    2020 n-a fost cum m-aș fi gândit dar asta nu m-a oprit să fac destul de multe chestii din ce mi-am propus. Tot anul mi s-a părut ca un experiment pe care în orice alte condiții nu l-aș fi încercat, dar care m-a ajutat să învăț lucruri despre mine și alții. N-a fost cel mai fain, dar știu sigur că am avut și ani mai răi.

    Muntele

    Nu mi-am propus un număr de vârfuri la începutul anului, dar știam că vreau „să fiu sus” cât mai des. Muntele îmi dă o liniște specială și mă face să mă simt bine atunci când sunt obosit. Prima tură din an a fost pe Hășmaș și așa de mult mi-a plăcut că m-am întors să cinstesc vârsta de 30 ani. Am vrut să prindem apusul, unii din noi au prins răsăritul, dar cel mai bine am văzut stelele. Ne-a făcut tanti de la cabana de mâncare doar lucruri bune și ne-am răcorit cu bombițe de Neumarkt. Iar la întrebarea veșnică cum mă simt la această vârstă de cele mai multe ori aș zice că mai tânăr, deși au fost momente când parcă eram mai bătrân. Cel mai mult mă bucur că mi-am luat timp să scriu despre mine și despre cum văd eu lucrurile ca să le pot compara mai târziu în viață

    Șahul

    În urmă cu aproximativ 4 ani, un prieten pierdea un pariu și în loc de înțelegerea inițială, l-am rugat să mă învețe șah pentru că aveam un meci special. Am reținut atunci câteva concepte de bază dar apoi n-am mai continuat. În pandemie, fiind blocat în casă, mi s-a părut momentul potrivit să mă reapuc de șah și să-mi cumpăr o tablă nouă cu niște piese serioase. A fost destul de ușor să învăț chestii de bază și câteva idei mai avansate dar când a venit vremea să pun în practică mi-am dat seama cât de greu e șahul. Dar îmi place foarte mult și vreau să devin tot mai bun. Practic vreu să transform șahul în activitatea de bază pentru atunci când am prea mult timp liber și nu mai știu ce să fac. Câteodată mă gândesc că șahul o să fie activitatea care o să mă salveze la bătrânețe.

    Mâncarea

    Când stai mai mult timp în casă, începi să te plictisești și atunci cauți să faci lucruri noi, interesante sau diferite. În luna octombrie mi-am propus să încerc pentru trei săptămâni să fac intermittent fasting și să mănânc doar în intervalul 12-18. De ce? doar ca experiment și pentru că eram curios de cum o să reacționeze corpul meu. Am vrut să văd dacă în felul acesta aș putea ajunge să am mai multă energie pe parcursul zilei și mă concentrez mai bine. În final experiența a ajuns să fie după cum o consider eu ca fiind cel mai apropiat lucru de armată pe care l-am făcut vreodată. Îți trebuie multă disciplină și putere să te abții de la ceea ce ai vrea și ai putea să faci. Să știi că frigiderul e plin de mâncare, dar tu mai aștepți încă 2-3 ore până se face ora 12. În prima săptămână și un pic din a doua, eram mai mult pe modul de „totul sau nimic” – când se făcea 12 băgam în mine ca și cum atunci am descoperit mâncarea, iar atunci când se apropia ora 18, mâncam ca și cum nu exista ziua de mâine. Problema era că urmăream doar să îmi fac plinul și atât. În săptămâna trei am început să fiu mai relaxat și să mănânc mai încet și deși mă simțeam ok toată ziua, parcă nu era neapărat ce îmi doream. M-am oprit la trei săptămâni pentru că deși probabil corpul meu se simțea mai bine pe parcursul zilei și era mai concentrat știind că primește de mâncare doar în intervalul stabilit, psihic îmi doream să mănânc mai des și mai puțin, dar mai divers. Perioada a fost una productivă pentru mine, am reușit să lucrez peste 12 ore pe zi și să nu mă simt obosit, dar dacă e să mai încerc, o să fiu mai atent să nu se suprapună cu sober october.

    Nunta

    Vorba artistului – „bine-i mirelui / că nu-i nime-n lume ca mireasa lui”. Ziua pe care am visat-o și mi-am dorit-o de când am cunoscut-o pe Maria a ajuns să se întâmple pe 15 august 2020. Bine, asta n-a schimbat prea multe în relația noastră, doar că avem inele pe mână și un document care să certifice că „DA”, noi vrem să fim împreună tot restul vieții. Iubirea nu-i ușoară și nu cred că se așteaptă cineva să fie, dar merită. Ea mă face să mă pun seara la somn liniștit și să mă trezesc fericit și plin de entuziasm pentru o nouă zi. Sunt multe lucruri pe care mi le propun să le fac, vreau tot timpul să reușesc, iar acum când știu că nu sunt singur în această „bătălie” mă face să am mai multă încredere și forță.

    Cu vreo două zile înainte de „ziua cea mare” am mers să ridic cheia la apartamentul unde urmau să fie cazați nașii noștri. Nenea tot îmi zicea să nu facem petreceri și să avem grijă de apartament, iar eu din greșeală cred că i-am zis că e doar pentru o noapte că vin la nuntă. O discuție care trebuia să dureze un minut și să iau cheia s-a lungit la vreo 20 minute, cu o persoană pe care atunci am întâlnit-o prima dată. Ideea unde am vrut să ajung e că la plecare mi-au zis că „o să te bucuri mai tare că e nunta mică”. Fiind pandemie, am putut chema doar 50 de persoane și am avut un pic emoții de cum să prioritizăm. Nu aveam nicio idee de cum o să arate ziua respectivă, dar la final a fost excelent. Am apucat să trec să vorbesc cu toată lumea de măcar două ori și am petrecut până noaptea alături de oamenii dragi mie. Aș putea zice ca a fost cea mai fericită zi din 2020.

    Mustața

    După cum vă ziceam, 2020 a fost un an al experimentelor. Am petrecut mult timp în casă. Când afară era soare și frumos nu aveam voie să ieșim, iar când în sfârșit perioada de carantină s-a terminat, au venit ploile și vremea urâtă. Mi-am pregătit bine biroul astfel că lucrul de acasă nu a fost o problemă. Încetul cu încetul am înlocuit tot ce avea fir cu varianta wireless. Nu lucram chiar din pijamale dar faptul că nu mai mergeam la birou m-a făcut să fiu mai confortabil așa că am început să las mustața să crească. Nu e un motiv anume, e doar pentru că puteam și pentru că eram curios cum o să arate. Oarecum așa a fost tot anul, nu știam ce o să fie, dar mai încercam una sau alta.

    Familia

    Avea tata un vis pe care și-l dorea de mai mult timp: să meargă pe Transfăgărășan și pe Transalpina, iar anul acesta am făcut-o și pe asta. A fost de departe una din cele mai frumoase excursii pe care am făcut-o vreodată. Am pornit de la Cluj și am trecut pe rând prin Sibiu, Bâlea Lac, Barajul Vidraru, Curtea de Argeș, Râmnicu Vâlcea, Horezu, Târgu Jiu, Barajul Oașa și acasă. Patru zile ne-am plimbat și ne-am relaxat. Prin majoritatea locurilor mai fusesem, dar mai important a fost acum că eram toți și ne-am simțit bine. Abia aștept să mai facem și în 2021 o excurise ca aceasta.

    Aventură

    Călătoritul nu prea a fost posibil anul acesta așa că atunci când finii noștri au venit cu propunerea să mergem în Albania pentru un mic concediu, n-am stat prea mult pe gânduri. Defapt am stat un pic pe gânduri pentru că inițial era vorba doar de mare și eu nu-s așa mare fan, dar apoi am mai introdus și un treseu la munte. Pe măsură ce aflam mai multe despre țară mi se părea tot mai fain. Poate că Albania nu a cea mai renumită țară de vizitat dar mi-ar fi părut rău dacă n-aș fi mers acum. Am găsit mult munte, peisaje frumoase, brânză și măsline peste tot și o mâncare foarte bună. Am intrat în țară din Muntenegru noaptea pe un drum pe care e mai bine că nu l-am văzut și ne-am oprit în Shkodër. Am stat o zi să ne schimbăm bani, să luăm cartelă și să ne odihnim după drum. Ziua următoare am luat un ferry din Koman până în Fierza iar de acolo un bus până în Valbona. O să mai zic încă o dată, au niște munți foarte faini. Din Valbona am făcut traseul de munte până în Theth iar de acolo un nene cu Mercedes ne-a dus înapoi în Shkodër. De acolo am pornit spre mare cu o mică oprire în Tirana și dormit în Vlorë. Într-un final am ajuns în Sarande la plajă unde patru zile ne-am prăjit la soare, am mai vizitat în zonă și am mâncat bine. La întoarcere am scăpat cu puțin de noroc de o amendă și după o noapte în Sofia am ajuns cu bine acasă. Anul acesta avea nevoie de așa ceva.

    Pentru că posibilitățile de activități afară au fost limitate, am încercat să umplem timpul făcând lucruri acasă. După aproape un an jumătate de când l-am început, cu mult efort din partea Mariei, într-un final am terminat puzzle-ul de 4000 de piese. Mda, a durat ceva, l-am tot mutat pe masă, pe jos, sub covor când venea lumea, dar spre finalul anului am reușit să-l punem în ramă pe perete.

    După cum se zice în box, e mai bine să dai decât să primești, iar de Paște și de Crăciun am reușit să fac niște cadouri unori copii care poate nu sunt la fel de norocoși ca mine. Am reînceput să lucrez la tema de WordPress intitulată Memorie și sper să o lansez în 2021. Mi-am propus să învăț mai bine VueJS și am început rescrierea aplicației năFRama – o idee bună și proastă în același timp. În decembrie, din 1 și până pe 25 m-am trezit zilnic la 6:50 ca să particip la Advent of Code direct când se afișează problema. Speram să mă folosesc de inerția și dorința de a scrie cod mai departe, dar ultimele zile din an le-am petrecut jucându-mă pe calculator; n-a fost rău. Și cam tot anul am încercat să mă mențin în formă săptămânal cu o tură de fotbal și două de squash.


    2020 mi-a luat din timpul pe care-l acordam la unele lucruri și m-a forțat să îl investesc în alte idei pe care le ignoram. Am încercat pe parcursul anului să îmi dau seama ce e rău și ce e bine și cum ar trebui să folosesc timpul mai eficient. În 2021 vreau să duc la următorul nivel tot ce am început în 2020.


  2. de 30 de ani

    aprilie 24, 2020 by Andrei Sălăgean

    „Vreme trece, vreme vine / Toate-s vechi și nouă toate / Ce e rău și ce e bine / Tu te-ntreabă și socoate”. Îmi place să-mi pun tot felul de întrebări, să mă îndoiesc de mine și să încerc să mă conving că lucrurile pe care le știu, sunt exacte. Vreau să analizez totul până ce sunt convins că am ajuns la sursă, să înțeleg de unde a pornit totul. Înainte să văd unde și cum prima dată vreau să știu de ce. Nu tot timpul am ajuns la răspunsurile pe care mi le-am dorit și surprinzător nu am fost cel mai mulțumit atunci când am avut dreptate. Țin minte când eram destul de mic, mi-a zis tata că atunci când o să fiu mai mare o să înțeleg eu „ce e rău și ce e bine”. Concluzia mea e că degeaba știi tu dacă nu știu și restu.

    Nu spera și nu ai teamă / Ce e val ca valul trece / De te-ndeamnă, de te cheamă / Tu rămâi la toate rece„. Nu prea am teamă, pentru că încerc să mă gândesc la toate variantele posibile. Nu îmi place să sper, îmi place să fac, ca să fiu sigur că o să fiu așa cum vreau eu și așa cum îmi place mie. În schimb nu îmi place să fiu rece la lucrurile din jurul meu și încerc să aduc în echilibru ignoranța ca să pot să mă concentrez pe lucrurile care contează.

    Multe trec pe dinainte / În auz ne sună multe / Cine ține toate mine / Și ar sta să le asculte?„. Chiar recent am citit că atenția noastră e limitată și că te poți concentra doar la un număr limitat de lucruri. La partea aceasta trebuie să mai lucrez pentru că am impresia că am multe idei bune și-mi place să încep mai mult decât aș putea duce. Nu las nimic să moară dar în tot acest timp fiecare lucru început e o scuză pentru faptul că nu le-am terminat pe celalate. Se poate mai bine, se poate și mai rău, dar eu sunt cel mai fericit atunci când simt că fac ceva care contează. Și mai mult decât orice, îmi place să arăt oamenilor ce am făcut, nu pentru apreciere, mai mult pentru a-mi confirma că (încă) sunt relevant.

    Tu așează-te deoparte / Regăsindu-te pe tine / Când cu zgomote deșarte / Vreme trece, vreme vine„. Când lucrurile nu au mers bine, când rezultatul nu a fost cel pe care mi-l doream am stat și m-am gândit „no’ acuma ce facem?”. Am stat eu cu mine și am încercat să găsesc diverse răspunsuri. Țin minte când am luat 7 la examen la engleză doar pentru că am vrut să schimb un subiect pe care-l rezolvasem deja de cel puțin 9 cu „altul”. Mi-am dat seama că altceva nu e neapărat mai bine. Mi-am adus aminte când o profesoară mi-a zis că algoritmul pe care l-am scris e prea eficient și că nu îmi poate da punctaj maxim, pentru că nu e cum ni l-a predat ea. Mi se pare că majoritatea oamenilor vor altceva, doar pentru că e prea mult efort să facă ceea ce este, mai bun.

    Nici încline a ei limbă / Recea cumpăna-a gândirii / Înspre clipa ce se schimbă / Purtând masca fericirii„. Cumva pe măsură ce am învățat mai multe mi-am dat seama că știu mai puțin. Dar paradoxal, faptul că știam că știu mai puțin mă făcea uneori mai motivat să știu mai mult. E destul de relativ ce înseamnă mult sau puțin, dar îmi e de ajuns să știu că vreau să fiu cel mai bun iar apoi să îmi repet că sunt născut pentru a reuși. Mi se pare că doar dacă vrei să fii mai bun poți să accepți că defapt nu ești cel mai bun și să poți recunoaște atunci când greșești. Până la urmă, pentru mine, totul se rezumă la cum transformi o slăbiciune într-o oportunitate.

    Ce din moartea ei se naște / Și o clipă ține poate / Pentru cine o cunoaște / Toate-s vechi și nouă toate.” Se tot zice că istoria se repetă, și totuși de ce e așa greu să înveți din ea? Tata avea o vorbă, „nu poți economisi bani atunci când nu-i ai”, și-atunci cum faci să ai atunci când nu ai? M-am gândit că primul pas ca să fac să fie mai bine e să nu mai fac să fie rău, deci dacă aș putea să limitez greșelile m-aș îndrepta într-o direcție bună. Încetul cu încetul mi-am creat niște principii și mi-am propus să nu trec de ele. Momentele cele mai grele în care le-am respectat și momentele în care am cedat rămân cele mai marcante pentru mine și în ziua de azi. Toate au fost o decizie de moment bine sau prost luată.

    Privitor ca la teatru / Tu în lume să te-nchipui / Joacă unu și pe patru / Totuși tu ghici-vei chipul„. În 2009 am dat adminterea și am intrat la calculatoare la Politehnica din Cluj-Napoca, dar dacă n-aș fi intrat, parcă mi-aș fi dorit să studiez psihologia. Zic doar „parcă” pentru că nu-s sigur chiar 100%. După ce am intrat în BEST și am dat peste un grup foarte divers, mi-am dorit să aflu tot mai mult despre fiecare, să văd cum gândește, ce-l motivează sau care-s lucrurile pe care le urmărește. Fiecare urmărea ceva, și nu zic asta în sensul rău, toată lumea avea un plan, mai mult sau mai puțin calculat. Încercând să-i înțeleg pe alții am ajuns să mă cunosc pe mine mai bine. O perioadă credeam că știu ce vreau, dar apoi mi-am dat seama că vreau altceva, iar când am ajuns să am cunoștințele, n-am mai putut ajunge unde mi-am dorit. Niciodată nu m-am simțit mai lovit de vorba „Knowledge is power” ca atunci.

    Și de plânge, de se ceartă / Tu în colț petreci în tine / Și-nțelegi din a lor artă / Ce e rău și ce e bine„. Îmi place destul de mult să merg pe jos, pentru că știu sigur că pot fi punctual dacă pornesc la timp și pentru că îmi oferă timp să mă gândesc la diverse atunci când sunt singur. Dacă e să mă gândesc la ceva, mi-e destul de greu să stau într-un singur loc, e ca și atunci când vorbești la telefon, simți nevoia să te miști. Odată am vrut să înțeleg mai bine viața și am pornit dimineața din Sibiu, până la amiază am urcat pe Moldoveanu iar până la miezul nopții am ajuns înapoi la Cluj, asta fără să am mașina mea la dispoziție. Și m-am gândit destul de mult și bine. Am încercat să înțeleg ce a vrut să spună autorul, să fac procesul etapei și să analizez toate fazele meciului. Mi-am dat seama că pot să știu și să am dreptate dar asta nu neapărat mă ajută.

    Viitorul și trecutul / Sunt a filei două fețe / Vede-n capăt începutul / Cine știe să le-nvețe„. Deși îmi place să îmi aduc aminte de unele episoade din trecut, încerc să mă gândesc doar la viitor. Nostalgia e faină dar e periculoasă, iar ocazional e bună că poate fi punct de comparație pentru ce urmează să faci. Când ceva n-a mers bine, n-am vrut să rămân blocat în moment, eram doar curios să văd cum fac să nu se mai repete. Partea mai tristă e că nu fac asta și atunci când lucrurile merg bine. Nu stau să analizez care e motivul pentru care am ajuns într-un loc bun și să încerc să-l mențin. Se zice că fiecare sfărșit e un nou început și sună ca și cum un început e tot timpul mai bun decât un sfârșit. Ce-i drept, dacă nu vorbim despre o zi de lucru, depinde destul de mult despre ce zici că „termini”.

    Tot ce-a fost ori o să fie / În prezent le-avem pe toate / Dar de-a lor zădărnicie / Te întreabă și socoate„. Cred că asta e una din părțile mele favorite, mai ales pentru că se potrivește în aproape orice situație. În fiecare prezent la care m-am gândit, chiar le-aveam pe toate, nu-mi lipsea ceva important sau dacă mi se părea că nu e acolo, doar trebuia să mă uit mai atent. Mi se pare că totul se rezumă la așteptări, la cum le setăm, cum le urmărim și cum le evaluăm. Știu să mă bucur de lucrurile mici astfel încât să nu fiu o clipă nemulțumit. Iar atunci când sunt prea mulțumit de cum merg lucrurile, îmi setez așteptările un pic mai sus ca să restabilesc echilibrul. Trecutul nu mai e și tot ce mai pot face e să învăț și să mă bucur de ce a fost, viitorul mi se pare un pic mai greu pentru că vreau mai mult dar știu că are chestii noi. Iar când mă plimb aiurea, pe soare sau ploaie, îmi place să mă bucur de prezent și de locul unde sunt acum. Nu știi cât de bine e să nu te doară măselele până ce ai probleme cu una și-ți dorești să scapi de tot ca să revii la normal.

    Căci acelorași mijloace / Se supun câte există / Și de mii de ani încoace / Lumea-i vesele și tristă„. Am citit articolul acesta și m-am gândit că fericit sau nefericit nu-s echivalente cu alb sau negru. Lucrurile pe care le fac zilnic la lucru de exemplu, nu pot zice neapărat că mă fac fericit, pot zice sigur că nu mă fac nefericit, dar starea e alta, nu știu cum să-i zic, probabil cel mai apropiat lucru e „speranța”. Mi s-a întâmplat să fiu fericit dar lipsit de acea sclipire / putere / speranță dar s-a întâmplat și invers. Unde vreau să ajung e că vesel sau trist nu prea e relevant, ce mă interesează e să fiu relevant, chiar dacă ocazional asta înseamnă să fiu trist. După prima sesiune din facultate, mi-a rămas în minte „speranța moare ultima” pentru că am dat două restanțe, patru măriri și am ajuns la doar un punct de mărire în spate la bursă. Chiar dacă nu eram fericit, într-un fel eram mulțumit.

    Alte măști, aceeași piesă / Alte guri, aceeași gamă / Amăgit atât de-adesea / Nu spera și nu ai teamă„. Probabil una din cele mai mari decepții pe care le-am trăit a fost să cred că atunci când ai dreptate e bine. Nu mi-e frică să recunosc când nu am dreptate, îmi place să port discuții în contradictoriu, să-mi exprim argumente și să ascult părerea celorlalți. Pe cât de mult îmi place să vorbesc, pe atât de mult îmi place și să ascult, în principiu pentru că doar așa îmi pot pregăti următorul argument sau mai bine, să îmi dau seama că cineva are informații mai bune și trebuie să mi le actualizez pe ale mele. Discuțiile în contradictoriu mi se par puțin paradoxale pentru că cel care „pierde” defapt are mai mult de câștigat, el devine un om mai bun, el știe ceva în plus, cealaltă persoană rămâne unde era înainte. Dar m-am aflat de multe ori în cazul în care aveam dreptate, ceea ce am „avertizat” s-a întâmplat… și tot ce am câștigat e că am rămas cu gustul amar al „avutului de dreptate”. Fără să sune a pesimism, de atunci nu mi-am mai dorit să am dreptate, mai bine să fiu eu cel care greșește, iar lucrurile să meargă bine defapt.

    Nu spera când vezi mișeii / La izbândă făcând punte / Te-or întrece nătărăii / De ai fi cu stea în frunte„. La finalul zilei, fiecare cu izbânda lui. Printre cele mai faine amintiri din facultate le-am petrecut la BEST Cluj-Napoca organizând evenimente pentru studenți. Erau momentele care mă țineau treaz atunci când nu mai aveam energie, erau momentele când trebuia să am răbdare chiar dacă simțeam că nu mai e timp și mai erau momentele când doar stăteam la vorbă cu oamenii. Mulă lume de la care poți să înveți de toate, doar să vrei și să știi ce. Multe oportunități pe care le-am ratat pentru că n-am avut timp, iar când am avut timp, era prea târziu. Ca un lup flămând n-am avut somn, dar pe vremea aia nici foamea și nici dormitul nu mă puteau doborî, mie îmi plăcea prea mult jocul. Acolo mi-am depășit eu multe din limitele mele iar după cinci ani am ajuns să știu un pic mai bine cine sunt eu.

    Teamă n-ai căta-vor iarăși / Între dânșii să se plece / Nu te prinde lor tovarăș / Ce e val, ca valul trece„. M-am gândit și am analizat mult și singura concluzie la care am ajuns e că plăcerea de matematică m-a ajutat foarte mult. Nu-i vorba că la ce te ajută integralele, matricele sau teorema lui Lagrange, contează mai mult cum. Pe mine m-a făcut să îmi doresc să fiu un om mai exact, care trebuie să urmărească un plan atent pregătit, cu o logică bine definită. Când discutăm despre ceva, aș vrea să spunem lucrurilor pe nume, ca să le înțeleg mai bine și să pot contribui și eu la discuție. La un triunghi nu faci o construcție ajutătoare decât dacă o să îți folosească să calculezi un unchi sau altceva, simplu și eficient. Sunt multe avantaje și dezavantaje la acest tip de abordare și evident că nu-mi iese tot timpul, dar măcar mă ține departe de lucrurile necurate care n-au sens. Matematica n-o poți păcăli, dar te poate păcăli ea pe tine dacă nu o înțelegi.

    Ca un cântec de sirena / Lumea-ntinde lucii mreje / Ca să schimbe-actorii-n scenă / Te momește în vârteje„. Nu-mi dau seama foarte bine de ce, dar am impresia că tot timpul mi-am dorit să fiu un pic altfel, să mă simt eu cu ceva mai special decât restul. La început poate pentru că-mi doream atenție, dar cu timpul cred că pur și simplu nu mi-a mai plăcut ce făceau majoritatea oamenilor. De îndată ce nu m-a mai interesat așa mult ce crede societatea, am încetat să mai răspund dorinței de a mulțumi pe cineva. Pentru mine „societatea” a devenit un grup select de oameni despre care știu că au așteptări de la mine pentru a fi un om mai bun, nu doar pentru a fi pe placul lor. Nu vreau să fiu apreciat pentru că îmi place mie să simt asta, aș vrea ca cineva să ajungă la concluzia aceasta bazat pe acțiunile mele.

    Tu pe-alături te strecoară / Nu băga nici chiar de seamă / Din cărarea ta afară / De te-ndeamnă, de te cheamă„. Ca să poți trece un examen, primul pas e să te prezinți la el, mai departe îți trebui un plan. Îmi place să fie omul cu planul, nu la modul general, ci doar pentru mine să știu asta. Câteodată când mă plimb mă tot gândesc la diverse scenarii, port diverse discuții în capul meu, încerc să văd ce-aș face dacă s-ar întâmpla una sau alta. Sincer, nu prea înțeleg de ce fac asta; ocazional mai am câte un deja vu, dar nu-mi dau seama dacă e datorită faptului că m-am mai gândit cândva la acel scenariu. Faptul că am un plan, mă face mai puternic, iar cu cât reușesc să acopăr mai multe cazuri, să prevăd anumite situații sunt tot mai sigur pe mine că o să reușesc și nimic nu mă mai poate opri. Singurele momente când am emoții sau mi-e frică e atunci când sunt nepregătit, când nu știu ce să fac, când nu văd destinația la drumul pe care sunt.

    De te-ating, să feri în laturi / De hulesc, să taci din gură / Ce mai vrei cu-a tale sfaturi / Dacă știi a lor măsură„. Probabil ăsta e locul unde greșesc cel mai des, faptul că am impresia că știu ce e mai bine, nu doar pentru mine, dar și pentru alții. Poate că am dreptate, poate că nu, asta contează cel mai puțin, ideea e că nu tot timpul știu „a lor măsură”. Aș putea fi văzut ca un mic dictator, care știe ce e mai bine pentru popor… nu știu ce să zic, eu vreau să mă rezum doar la sfaturi. Partea proastă e că o fac și atunci când nu mi se cere. La finalul zilei vreau să pot dormi liniștit știind că mi-am făcut datoria și am zis ce am avut de zis, intenția mea a fost bună, mai departe implementarea e liberă.

    Zică toți ce vor să zică / Treacă-n lume cine-o trece / Ca să nu-ndrăgești nimica / Tu rămâi la toate rece„. În „Avatar: The last airbender” era un moment când Aang încearcă să deschidă ultima chakra pentru a avea control deplin asupra puterii lui, iar în „Legend of Korra” Zaheer vrea să zboare încercând să înțeleagă „Let go your earthly tether. Enter the void. Empty, and become wind„. Deși mi-aș dori și eu să zbor, prefer mai mult o stare de echilibru, dar n-aș putea zice exact de ce. Vreau să am echilibrul între a-i lăsa pe toți să zică ce vor, dar fără să rămân rece. Fiecare variantă separat nu-i așa greu de făcut dar ambele împreună e mai complicat. Practic ce vreau eu să fac e să fiu și cald și rece în același timp. În ceea ce privește echilibrul, nu-mi pun problema de cum să îl mențin, ci mai mult despre cum să nu-l pierd și să cad.

    Tu rămâi la toate rece / De te-ndemnă de te cheamă / Ce e val ca valul trece / Nu spera și nu ai teamă„. Dacă ar fi să analizez viața mea de până acum, în ordine invers cronologică, ar fi o poveste despre un om care se relaxează și începe să vadă altfel lucrurile. Acțiunile nu au consecințe imediate și totul poate fi rezolvat mai devreme sau mai târziu, pentru că este timp destul. Lucrurile nu-s complicate iar deciziile sunt mai puțin bazate pe logică și mai mult pe instinctul primar. Dacă ar fi să aleg, nu cred că mi-aș dori să schimb ceva anume, dar aș fi curios să aflu doar cum ar fi decurs lucrurile dacă unele decizii le-aș fi luat diferit. Nu există o succesiune perfectă a evenimentelor, lucrurile se întâmplă, iar viața decurge în funcție de cum alegi să reacționezi.

    Tu te-ntreabă și socoate / Ce e rău și ce e bine / Toate-s vechi și nouă toate / Vreme trece, vreme vine„. Despre ce a fost rău sau bine m-am tot întrebat și probabil o să o mai fac mult timp. Dar la final e bine să mă gândesc și la viitor, pentru că, pentru moment, doar pe ăla îl pot schimba cu adevărat. Dacă ar fi să zic că a trecut aproximativ prima treime din viață, nu vreau neapărat să plănuiesc cum să arate a doua, dar știu cum vreau să fie a treia. Ca să explic mai ușor aici sunt versurile iar aici e melodia, important să fie fix varianta aceasta. Vreau să am și eu o asemenea forță și putere să fac ceea ce îmi place. Să fiu mai bun decât varianta mea originală și să pot să inspir ca în tinerețe. Chiar dacă amintirile o să fie mai puternice decât prezentul, vreau să fiu capabil să demonstrez că încă știu atunci când trebuie. Partea mea favorită începe la 6:46 și e mai mult vorba despre atitudine, încredere și puterea pe care mi-o transmite. Acolo vreau să ajung, ceva asemănător dar transpus în realitatea mea, iar eu cred că o să reușesc.


  3. Despre 2019

    ianuarie 4, 2020 by Andrei Sălăgean

    Ce e rău și ce e bine / Tu te-ntrebă și socoate” – discutam vara trecută la o bere despre importanța unui jurnal zilnic care să te ajute să te concetrezi pe lucrurile care contează. Prea multe se întâmplă și e păcat să nu acorzi importanță la ceea ce merită sau chiar mai rău să uiți acele momente. Încă n-am reușit să fac asta zilnic, așa că măcar o dată pe an.

    În 2019 am călătorit în Egipt să văd piramidele și pentru prima dată în viața mea am experimentat un all inclusive. Nu-s mare fan de stat la plajă, marea nu mă prea încântă, dar dacă sunt niște locuri bune de văzut cu mâncare și băutură nelimitat atunci se schimbă puțin lucrurile. Un all inclusive nu-i așa rău, merită măcar o dată în viață, dar eu sunt genul de om care preferă să-și plănuiască singur excursia, unde să stea, pe unde să se plimbe, în ce localuri să mănânce și ce să facă în timpul liber. Printre altele am mers cu cămila, făcut snorkeling, stat la soare și fumat narghilea cu berea în mână, văzut temple, cumpărat chestii de care nu am nevoie.

    Cred că singurul lucru pe care mi l-am propus în mod clar anul trecut a fost să merg de 10 ori pe munte. Scuza oficială e că pe la mijlocul anului mi-am semi accidentat genunchiul de unde am învățat că tot timpul la urcare/coborâre ar trebui să port bocanci înalți. Dar să fim serioși că probabil și lenea a avut legătură cu neîndeplinirea obiectivului. Orice ar fi, cred că ar trebui să-mi propun să ajung sus an de an până la sfârșitul vieții. Muntele e viața, e drumul dificil până sus, greutatea pe care o cari în spate, întrebările repetate despre deciziile pe care le-ai luat, dorința de a renunța, plăcerea unei pauze de masă, aprecierea pentru lucrurile mici, splendoarea din vârf și berea de după.

    Din seria, când ai făcut ultima dată ceva pentru prima dată, chiar la începutul anului 2019, am fost naș de botez împreună cu Maria. A fost o zi foarte faină, plină de amintiri, mai ales pentru că eu am ajuns să o plimb pe Mara (fetița pe care o botezam) în brațe la biserică. Povestea e că erau trei botezuri în același timp, unul întârzia, Maria dorea să-și odihnească brațele așa că am zis să o ajut, temporar. Am luat copilul în brațe și mă uitam la ea, cam cum s-ar uita un elev de clasa I la un computer cuantic: impresionat dar fără vreun indiciu despre ce trebuie să facă. Un minut mai târziu a venit și ultima familie, popa s-a întors la noi și a făcut semn că începem. Totul s-a întâmplat așa de repede că nici n-am mai apucat să schimbăm. Eram eu în față și încă 2 nănășici care țineam copii în brațe. Eram pregătit? nu, mi-a plăcut? foarte, mai ales că am avut noroc că ni s-a explicat fiecare pas, pe unde mergem, ce rugăciune zicem, unde ne oprim, care e ordinea, unde punem copilul, ce urmează mai departe. Eu m-am simțit excelent și mă gândeam la cât de slabe îmi sunt brațele, pe când o să am copil trebuie să merg înainte câteva săptămâni la sală.

    În 2019 mama și tata au făcut 50 de ani. Nu-i un secret faptul că le sunt recunoscător pentru multe, dar cel mai mult mă bucur că sunt încă aproape de mine ca să îmi dea încredere că pot face orice. Au ridicat ștacheta destul de sus pentru mine ceea ce mă bucură pentru că știu ce trebuie să fac să fiu mai bun și să reușesc. Încă au multă energie în ei și sunt mereu uimit de câte își propun și reușesc să facă. Ei sunt efectiv definiția la „cănd o să fiu mare, vreau să ajung ca ei”. Vă mulțumesc!

    Anul trecut eu am avut întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului iar Maria și Paul au terminat facultatea. Pentru fiecare din noi a fost o bucurie diferită și l-am simțit ca un moment special. Primul lucru pe care am vrut să-l văd la liceu e dacă afară pe pervaz mai e scrisul cu „sălăgean e cel mai tare„, și da, era încă acolo. Apoi a fost interesant să vedem care cum o mai duce, câți copii are fiecare, plus alte povești cu profesorii. Din toți colegii, doar doi au lipsit, Someșan pentru că pregătea doctoratul (în chimie, OMG) în Franța și oricum se întorcea weekendul următor și Timiș pentru că avrea program încărcat la frizerie… Mihai n-a putut ajunge din Londra, dar a întrat live de pe telefon.

    În ceea ce privește festivitățile, la Maria parcă mai mult mi-a plăcut perioada cu licența pentru că a fost mai intensă, dramatică și plină de fericire la final. Pentru Paul m-am bucurat tare la festivitate pentru că știu cât de mult a muncit în cei 6 ani și nu a fost ușor. La finalul anului și-a luat rezidențiatul și a intrat unde și-a dorit chiar aici în Cluj-Napoca. gg-wp pentru amândoi.

    După cum ar spune un mare clasic în viață, ” If you like it, then you should put a ring on it„. Pentru că eu o iubesc mult pe Maria, am simțit nevoia să pun un inel pe degetul ei, iar ea a zis DA. Rămâne de menționat, că inelul a fost prezentat într-un brownie tare delicios. Momentul a fost special în felul lui și chiar dacă ea se aștepta ca acesta să vină, am încercat eu cumva să fie mai diferit. Deci anul acesta, pe 15 August de Sf. Maria, facem nuntă. #cantecjocsivoiebuna

    Într-un final ne-am luat și mașină. Am tras de timp cât am putut eu de mult, dar timpul ne-a prins din urmă și nu m-am mai putut împotrivi. Speram să fiu printre puținii oameni care ajunge la 30 ani, poate dar alege intenționat să nu-și ia mașină. Cel putin pentru moment, Maria e șoferul, iar eu mă mulțumesc să fiu pasagerul enervant din dreapta care dă indicații… cel puțin până o să avem un copil.

    Mâncarea e viața, motiv pentru care pe final de an m-am înscris la un curs de gătit hobby. A fost o experiență extraordinara, relaxantă și de cele mai multe ori distractivă. Am tăiat legume în toate mărimile și formele, am pregătit probabil cel mai bun aluat de pizza gustat de mine vreodată iar în ultima zi am umplut masa cu prăjituri de toate felurile iar eu m-am întors acasă cu 5 caserole. Gătitul mă relaxează și mă face să mă bucur de faptul că un minim efort duce la rezultate excelente.

    Era gata, gata să treacă tot anul și să n-ajungem deloc la ski, dar ne-au salvat viitori fini și am mers un weekend la Bukovel chiar înainte să se termine zăpada. Prima senzație pe care am avut-o dupa ce am coborât mai în viteză, a fost că „mi-a fost dor”. Iar dupa cum se vede în această poză, eu eram cel cu pozele și-mi țineam telefonul tot timpul în buzunarul de la piept ca să fiu pregătit. Baiul a fost că între două pârtii, ceilalți primesc mesaje pe telefon să îmi verific eu telefonul… că l-am pierdut… și l-a găsit cineva… și mă așteaptă în parcare să mi-l dea. Într-un minut am aflat că nu mai am telefonul, am văzut că mi-e deschis buzunarul, am aflat că a fost găsit și că îl pot recupera – nu cred c-am mai trecut prin așa multă frustrare și bucurie la un loc vreodată. Rămâne o mică enigmă despre cum a reușit să deblocheze telefonul, să-l țină așa, dar rămân recunoscător că a avut atâta răbdare să aștepte până ce am ajuns eu acolo. Ukraina rămâne o țară faină de vizitat, cu mâncare bună și plină de tradiție. Am mai trecut cu aprox. o lună înainte prin Rădăuți când am fost să ne uităm de rochii de mireasă, dar asta e o altă poveste, pe care o să o vedeți anul acesta.

    Încă un semi maraton alergat în 2019 și încă 6 grătare făcute la firmă. Am văzut Metallica în Viena, iar Maria a leșinat de emoții. Pretenii i-am avut acolo aproape și au făcut anul mult mai bun și cu mai multe povești de spus nepoților pentru ca evident, fără fum nu este foc. 2020 o să fie fain, dar o să fie mult de lucru.


  4. Unde suntem

    octombrie 5, 2019 by Andrei Sălăgean

    Am început să scriu acest articol prin luna mai. Țin minte că eram la biserică de Paște și mi-am dat seama că biserica e un loc foarte bun unde poți să stai și să te gâdești. La ce? poi cam la orice, dar mă gândeam totuși că oare unde suntem?

    Îmi place să știu unde sunt pentru că mai departe pot să mă gândesc unde vreau să ajung. De obicei când ceva nu merge bine stau și mă întreb că unde suntem și oare de ce am ajuns aici. Mai vin și alte întrebări după în funcție de context, dar de obicei de aici încep. Îmi place să cred că sunt într-un loc/poziție bună, dar depinde foarte mult de cât am intrat sau nu în rutină.

    Îmi place să fiu pozitiv, asta mă ajută să progresez, nu știu cum, dar ceva-mi zice că așa trebuie. Lucrurile trebuie să fie bune, iar dacă nu sunt, simt că e în datoria mea să fac să fie bine. Cel mai fain experiment pe care l-am făcut e că atunci când merg spre casă, să zâmbesc la oamenii care trec pe lângă mine. Recuonsc, n-am eu un zâmbet extraordinar, mă mai forțez ocazional, dar e un sentiment fain când vezi că oamenii se simt mai bine. Iar când oamenii se simt bine, avansează. /* ce e rău și ce e bine, tu te-ntreabă și socoate. */

    Poate cel mai important lucru pe care-l urmăresc în acest moment e echilibrul. E greu de descris exact despre ce e vorba, despre ce fac anume, într-un fel, nu vreau să ajung la extreme. Sau dacă ajung, trebuie să mă extind și în partea cealaltă pentru a crea acel echilibru. Cel mai greu să mențin un echilibru e atunci când intru în rutină, pentru că atunci mi se pare că totul e la locul lui.

    Îmi place să cred că nu prea am griji, sau măcar să nu mă gândesc la mai multe decât e cazul. Atunci când e cazul, vreau să analizez toate datele unei probleme și să văd exact ce trebuie făcut, dar în rest, dacă nu merită, nu vreau să îmi bat capul. În același timp, toată treaba asta trebuie să o țin în echilibru cu ignoranța. Nu vreau să ajung să nu-mi mai pese de nimic din jur, dar câteodată mă gândesc că timpul e destul de limitat și nu le pot face chiar pe toate bine. Ocazional îmi place să discut cu oameni și să văd care-s grijile lor. Mi se pare că poți judeca destul de bine un om după ce griji are.

    Tot ce-a fost ori o să fie / În prezent le-avem pe toate / Dar de-a lor zădărnicie / Te întreabă și socoate!”. Până una alta, suntem într-un loc bun. Cu siguranță au fost momente mai proaste, dar sincer, dacă stau să mă gândesc, nu țin minte să fi fost mai bine. La bine și la rău viitorul meu o să fie alături de Maria, deci eu sunt fericit.


  5. Despre 2018

    ianuarie 8, 2019 by Andrei Sălăgean

    Dacă 2017 a fost un an bogat dar dezechilibrat, liniștit dar întunecat, în 2018 am mai calmat lucrurile. Am scuipat în palme și m-am apucat de treabă. A fost mult de muncă, mai mult decât mă așteptam. Nu știu dacă să zic că a fost un an stresant, dar un lucru e sigur, m-a pus de multe ori pe gânduri.

    Casa gândurilor mele a fost destul de ocupată anul acesta. Când ești prea odihnit și n-ai ce face, stai și te gândești la cum trece vremea și te uiți cum se plimbă aerul. Apoi am vrut să mai sparg bula și să discut cu oameni mai diferiți decât mine și să aflu cum văd ei viața. Cel mai bun exercițiu a fost în perioada premergătoare referendumului pornit de nește cetățeni. Pot spune c-am avut discuții cel puțin interesante cu diverși oameni. Am dezbătut Biblia, am aflat cum e bine și cum e rău, care-s prioritățile noastre ca țară iar în final și cum se poate lua homosexualitatea prin… aer sau ceva de genu.

    Majoritatea ar fi zis că nu e treaba lor, dar pentru că a reușit să mă consume destul de tare, am decis să merg all in și să mă înscriu ca delegat la referendum. Referendumul se întindea pe două zile, sâmbătă și duminică, se deschidea dimineața la 7 și închideam sala seara la ora 21. Iar ca să fac totul și mai palpitant în noaptea de vineri spre sâmbătă am făcut noapte albă pentru că am avut de lucru la un proiect. Prima zi, 14 ore, 71 de persoane, m-am plictisit destul de bine așa că ne-am apucat de vorbă. Am aflat de la fiecare tanti cu ce partid e, cum au ajuns acolo, vechimea, de ce nu se fac autostrazi, dar apoi ca să înviorăm un pic atmosfera am trecut la lucruri mai puțin „stresante”. Mai departe am aflat ce minuni poate face laptele de măgăriță, am văzut live un meci de UFC și mai târziu pe U Cluj, dar am lăsat loc și de câteva pricesne. Dupa 2 zile și în jur de 170 oameni veniți să voteze din vreo 1200, măcar am plecat cu un sentiment bun, de ce trebe, iar una din tanti a zis că am făcut un grup fain, că ne-am înțeles bine și că speră să ne vedem și cu următoarea ocazie în aceași formulă.

    Toate ca toate, dar bine că s-a inventat călătoritul și mersul pe munte. Acestea au fost momentele în care am putut să scap de toate pentru o clipă, să nu-mi mai stea gândul la probleme inexistente și să mă relaxez. Patru munți – Hășmaș, Bihor, Retezat și Ceahlău și patru țări – Olanda, Italia, Germania și Polonia, mi-au dat niște aer curat anul acesta și un mic simț de aventură. În primele 10 minute de urcare aproape tot timpul stau și mă gândesc dacă e chiar cea mai bună idee, dar apoi încetul cu încetul apare și plăcerea și relaxarea. Ca să nu mai vorbim că tot urcatul acesta e răsplătit cu o masă pe cinste.

    Unul din lucrurile de care-s mulțumit dar nu-s fericit în 2018 e că am început foarte multe și am terminat prea puține. Partea bună e că nu am abandonat nici un proiect, nu le-am uitat, dar în timp ce lucram la ele a apărut ceva mai interesant și le-am pus în așteptare. Poate nu pare cine știe ce, dar din când în când e fain să mai bifezi o treabă pe care ai terminat-o. Am vrut să mai aduc îmbunătățiri la naFRama dar nu a fost presiune destulă încât să mă pornesc. Am început un proiect ca să învăț Vue.js, l-am dus până la 90% și l-am lăsat acolo pentru că au intervenit niște statistici pe skype. Și acolo trebuie să mai finisez ceva ca să pot să mă laud cu ce am făcut. Poate cea mai mare idee pe care am început-o a fost WordGram, dar măcar acolo am ceva care rulează. 2019 o să fie un an destul de bun dacă reușesc să le duc pe toate la final.

    2018 a fost și un an al experimentelor. Mi-am propus să alerg un semimaraton și atunci trebuia să mă asigur că sunt în formă. Toată lumea știe ce e bine și nu e bine să faci, dar pentru asta de exemplu tot vezi doctori care fumează. „Fă ce zice popa, nu ce face popa!”. Nu-i ca și cum făceam excese, dar înainte de alergare am zis o lună să nu consum alcool și să văd cât de mult îmi crește randamentul. Pot să zic că am terminat alergarea destul de bine și nu eram foarte obosit. Apoi pe sfârșitul toamnei am mai încercat o lună fără dulciuri evidente și fără suc. Aici rezultatele nu au mai fost așa clare. Îmi plac destul de mult dulciurile, dar la suc am zis că pot renunța. Pe final de an, suma viciilor trebuia să fie egală cu suma obiceiurilor bune așa că m-am apucat de băut cafea. Mi-am dat seama că îmi provoacă dependență destul de tare, așa că am renunțat. A fost pentru prima dată când am reușit să îi înțeleg pe oamenii care se droghează și ce simt ei când zic că au nevoie.

    Din dorința de a fi tot mai bun, de a reuși, de a nu mă mulțumi cu puțin, anul acesta mi-am pierdut puțin echilibrul pentru ceea ce înseamă „facem să fie bine„. Tu te-ntreabă și socoate era vorba scriitorului, dar pe măsură ce m-am întrebat mai mult am ajuns să-mi dau seama că nimic nu e bine și totul nu e cum aș vrea să fie. Ăsta e baiul, când vrei tot mai mult și nu ai un țel anume, nu știi unde să te oprești, iar la fel ca scorbaciul, poate pune stăpânire pe tine.

    noi. Împreună cu Maria am avut un an plin de aventuri și de momente de neuitat. Înghețata din Olanda, pizza din Italia, baia din Straja sau rollercoasterul din Germania au fost doar câteva din plimbările care au pus cireașa de pe tort. O să recunosc, nu mă pricep prea bine să descriu, dar toate astea m-au făcut un om mai bun. 2018 nu era nici pe jumătate fără ea.

    2018 a fost un an foarte diferit comparativ cu toți cei anteriori, dar cel mai important e că l-am terminat plin de încredere și cu multă speranță că în 2019 o să fac mai multe. Ceva îmi zice că 2018 nu prea merită să fie luat singur, el o să fie la pachet cu tot ce o să fie anul acesta. #cetrebe