‘Ăsta-s ieu’ Category

  1. Demonii

    noiembrie 4, 2018 by Andrei Sălăgean

    În casa gândurilor mele, beciul este locul unde îmi țin eu demonii. E o cameră lungă, picură apă dintr-o țeavă și e lumniată doar parțial cu celule în dreapta și stânga. În capăt e camera cea mare unde stă „boss-ul final”.

    Cine sunt ei defapt? Sunt gândurile mele bune care m-au făcut puternic, m-au ținut sus dar la un moment dat s-au întors împotriva mea. Tot ce știam și tot ce credeam nu mai poate fi la fel iar ordinea care era înainte, acum s-a transformat în haos. Asta fac demonii, fac haos. Un demon este cu atât mai mare cu cât îi dai tu mai multă putere, cu cât avea mai mult control asupra a ceea ce tu credeai. Ei sunt cei care înainte mențineau echilibrul dar atunci când au decis să meargă de partea cealaltă au stricat totul și balanța nu mai e dreaptă. Ca să fie rău, prima dată trebuie să fie bun, la fel ca laptele stricat.

    De îndată ce au fost închiși, ei stau cu mine, îi țin aproape și am grijă de ei. Nu fug de ei și nu-i ignor. Cel mai important, nu mă prefac că nu există și nu uit de ei. Ei stau închiși în beci doar ca să nu ajungă în casă și să fie văzuți de restul. Stau cu mine și-i accept pentru că îi cunosc, iar motivul pentru care îi țin aproape e pentru că trebuie să îi supraveghez și să nu-i las să crească. Eu trebuie să le arăt lor (nu mie) că sunt mai puternic și de asta stau închiși.

    Între mine și demoni sunt gratii, dar ei sunt cei inchiși, nu e nevoie ca eu să mă ascund de ei. Ușa și tot zidul celulei care-i ține închiși e formată din argumente și convingeri proprii. Eu sunt singurul care-i poate inchide și care îi poate lăsa afară. Setul meu de principii are puterea să îi țină acolo atâta timp cât eu le ofer această putere și nu le încalc cuvântul. Peretele e cu atât mai solid cu cât și echilibrul meu e mai stabil. Nu există nici un paznic și nici o cheie, doar ceea cred și știu îi oprește să nu iasă.

    Ocazional în casa mea se mai dau petreceri, sunt momente când standardele scad iar principiile sunt puțin relaxate. Zidurile de la închisori se pot sfărâma, pot dispărea, devin uitate, nevăzute și atunci iau contact direct cu demonii. Într-un moment de euforie sau de nesiguranță, cobor singur în beci să văd ce mai face lumea. Iar în acel moment dacă zidul nu e destul de puternic, dacă nu sunt destul de sigur sau am uitat de ce am închis acel demon, el poate scăpa. Mai ciudat e că pe moment nu mi se pare că e o idee proastă. Doar a doua zi când mă plimb prin casă și văd cum a spart bibelourile, cum a murdărit covorul și a rupt perdelele îmi aduc aminte, îl iau de urechi și-l închid înapoi. El știe cum a reușit să spargă ușa și o să vrea să profite din nou să iasă, eu am învățat o lecție și data viitoare nu o să cobor singur acolo.

    Și totuși, dacă ei sunt așa de puternici și pot avea înfluențe asupra mea, de ce mai cobor în beci? În primul rând e vorba de a mă asigura că în continuare totul e sub control. Că fiecare celulă e bine închisă și zidurile sunt destul de înalte. Pentru astfel de treburi de mentenanță, merg doar când sunt la putere maximă ca să mă asigur că nu fac vreo greșeală. Dar poate că de cele mai multe ori, cobor acolo pentru că vreau să-i salvez. Cândva ei au fost alături de mine și vreau să-i aduc înapoi pe drumul cel bun, știu că alături de ei pot să fiu mai puternic, dar nu aș accepta asta în orice condiții. Iar câteodată mai cobor acolo când toată casa e goală, nu e nimeni prin apropiere, mă plictisesc și aș sta cu ei de vorbă. Atunci e de obicei momentul când ajung să îi cunosc și mai bine.

    Nu fac eu ordine la ei in birou. Pe măsură ce avansez, se aud viorile celor mai puternici dintre ei, iar de asta nu pot scăpa. Dacă vreau să le fac față, trebuie să îi ascult și să îi înțeleg. Sunt puternic și nu mi-e frică de aproape nimic și asta pentru că la mansardă sunt cei mai buni matematicieni pregătiți să rezolve orice problemă. Facem să fie bine.


  2. Încrederea îmi dă putere, puterea îmi dă încredere (alt episod)

    august 19, 2018 by Andrei Sălăgean

    Eu mi-am vândut sufletul acu mult timp și în plus fratele meu oricum o să ajungă stomatolog. Era mai mult vorba de unde suntem, ce facem și cred că cel mai important, cum facem față. Am povestit în mai multe cazuri despre meciuri de fotbal, dar de data aceasta o să rememorez un alt joc.

    Tocmai reveneam din vacanță, trecuseră două săptămâni de plajă și jocuri de cărți în care eu am avut timp să-mi pun gândurile la rând. Efectiv stăteam, priveam marea și mă prefăceam că înțeleg sensul vieții. Mi-am luat tot timpul din lume să iau cele mai raționale decizii, lucru care urma să se repete și un an mai târziu. Nu avea rost să mă complic, totul era doar un joc. Echipa juca bine, era favorită la câștigarea campionatului dar putea mai mult, toată viața mea visam la Champions League. Nu m-am întors în țară singur, aveam plănuit primul transfer de atacant. Am convenit că cea mai bună apărare-i atacul.

    După cum spuneam, totul era un joc, țin minte momentul de parcă a fost în seara aceasta. Închizi ochii și ridici mâna stângă. Stai așa un pic până ce mă mai gândesc la ceva. Mâna dreaptă o ridici în față, apoi o îndoi la 90 grade spre tine. Ridici piciorul stâng de la genunchi și stai așa cu el cinci secunde. Deja devenea evident că trăgeam de timp. Ideea era că nu aveam un plan dar știam unde vreau să ajung. Aveam încredere dar nu și putere și de aia puterea nu îmi dădea încredere.

    „Tot ce-a fost ori o să fie, În prezent le-avem pe toate, Dar de-a lor zădărnicie, Te întreabă și socoate.”. Acum am puterea, chiar și încrederea și pot decide cum începe și se termină jocul. Am învățat că poți marca în primele 5 minute dar asta nu-ți asigură victoria. În același timp poți să joci toate cele 90 de minute și să mai ai nevoie de prelungiri doar ca să pierzi. Până la urmă, e doar un joc, important e să ai încrederea.


  3. „este cu mine acum”

    iunie 17, 2018 by Andrei Sălăgean

    Somnul. Partea bună e că pot dormi aproape oriunde, partea proastă e că pot dormi aproape oriunde. Vorba aia, mai câștigi, dar mai și pierzi sau „în tot răul e și un bine”. E un fel de yin și yang unde nu e bine și rău, sunt doar două extreme opuse. E vorba de echilibru între ce faci bine și ce faci rău, obiceiuri și vicii. Când am fost toamna trecută la nutriționist am aflat din păcate că stilul de viață nu e doar o matematică simplă pe care o faci după cum vrei tu. Aparent nu poți rezolva din pix doar ca să iasă rezultatul cum trebuie sau cum te aștepți. Evident, nu-i vorba despre asta, eu văd viața ca un balansoar mare. Dacă tu ești ăla gras atunci nu te poți balansa, pentru că ar trebui să apeși în partea cealaltă cu o forță cel puțin egală, forță pe care nu o ai. Iar dacă hinta e prea scurtă, poate o poți balansa, dar nu mai e distractiv. Cu cât e balansoarul mai lung, cu atât e mai fain, dar trebui să ai grijă să îl poți și echilibra. Cam acolo e pârghia!


    Totul sau nimic. Cam așa zicea Tatae și nu prea ai cum să-l contrazici. E momentul când trebuie să bați orice șansă și să revii după ce ai fost condus. Ești încolțit, șansele nu-s multe, trebuie să iei o decizie și trebuie să o faci rapid. Dacă stai să te gândești la promisiuni false despre o a doua șansă, te amăgești singur, nu există așa ceva în viața reală. Trebuie să mergi la fel ca instinctul lui Dobrin, altfel stăm și discutăm degeaba. Nu poți să reușești dacă nu dai totul și la fel ca la un examen pe care vrei să-l treci, nu înveți doar de 5, o faci de un 6 și apoi speri să fie bine. Trebuie să încerci măcar de un 120% ca să fii sigur că ai reușit într-un final să dai totul. Vorba cântecului, cine nu dă tot, să fie pedepsit.


    Meciul. Facem ce facem și tot la fotbal ajungem, cu toate că nu-i ca-n viață. Meciurile vin și trec, important e să ai constanță și mai mult decât asta, să marchezi atunci când trebuie. Dacă crezi că e momentul să se vadă antrenamentul, atunci ai face bine să aliniezi cel mai bun prim 11 în finală. Mai mult sau mai puțin, e o realizare destul de bună și faptul că o echipă reușește să depășească faza grupelor, dar nu trebuie să se oprească aici. Cu puțină încredere și analiza adversarului, poți ajunge destul de departe. Partea proastă e când dai peste o echipă care e doar în defensivă. Oricât ai încerca să ataci, pozițional, pe flancuri, mingi lungi etc. tot nu reușești să marchezi și-ajungi în prelungiri. Ești măcinat de accidentări, obosit după 90 de minute de joc și tot tu ești cel cu inițiativa de a câștiga. Nimănui nu-i place să piardă, mai ales atunci când își dorește mai mult victoria… mama ei de victorie.


  4. Plimbare în Olanda

    martie 15, 2018 by Andrei Sălăgean

    Săptămâna trecută am fost într-o mini vacanță în Olanda. Alături de Maria, am plecat hotărâți să ne relaxăm, să încercăm puțină aventură și dacă tot suntem acolo, de ce nu?! să citim și niște cărți. Era un lucru pe care îl făceam pentru prima dată împreună și avea potențial să fie interesant.

    Am aterizat în Eindhoven marți și ne-am cazat la o tanti cu doi copii mici undeva lângă, în Veldhoven. Ne-am lăsat rapid bagajele și am luat un autobuz spre oraș cu ideea de a găsi cea mai apropiată librărie. Era târziu, nu era așa multă agitație prin oraș și cu greu am găsit un loc care să fie deschis. Într-un final am dat de ceva deschis și am intrat timizi uitându-ne curioși în stânga și în dreapta. Fiind oarecum începători în literatura de specialitate, am cerut sfatul persoanei de la casă, aveam nevoie de îndrumare. I-am explicat că nu vrem să începem cu ceva puternic, filosofic, ne doream ceva mai mult care să ne relaxeze. Într-un final am ales ceva cu dificultate medie, ne-am luat și un semn de carte și ne-am așezat la o masă. Am început să citim și ne-a prins destul de repede. Eu eram așa de captivat că la un moment dat aveam impresia că am și pierdut semnul de carte sau că mi l-a luat persoana de lângă mine. Ne-am oprit când am ajuns pe la jumătatea cărții și am pornit spre oraș, eram și un pic obosiți dar începea să ni se facă foame.

    Ne-am cumpărat niște ciocolată, stăteam afară și mușcam din ea ca din shaorma. Eram veseli amândoi și povesteam despre personajele principale din carte și impresiile fiecăruia. Ne gândeam cum o să fie finalul și dacă merită să terminăm totul în seara respectivă. Până la urmă am decis să nu ne grăbim, mai aveam zile de petrecut acolo și timpul era de partea noastră. Invăluiți de vraja nopții, am reușit să luăm un autobuz și să ne îndreptăm spre casă. Următoarea zi trebuia să luăm stopul spre Amsterdam unde ne așteptau alte mistere.

    Aproximativ o jumătate de oră am stat la stop și un nene nice ne-a luat și am stat de vorbă cu el până ce am ajuns la destinație. Ne-a lăsat chiar în centru iar de acolo noi ne-am îndreptat spre hostel. Ne-am cazat rapid și fără să avem un plan am pornit spre oraș. Am aflat povestea Heineken iar apoi urma să ne plimbăm cu barca pe canale. Simțeam cum timpul ne presează și noi încă nu știam cum se termina poveste din seara trecută, așa că am găsit un loc liniștit și am citit și restul cărții, terminând chiar înainte de plecarea pe barcă/vapor/șalupă. Eram foarte bine, priveliștea era minunată iar soarele apunea. Am ajuns la capăt iar acolo aveam bilet să urcăm „într-un turn”. Ajunși sus, am văzut un loc liber la o masă, o lumânare era aprinsă, într-o vază era o floare iar mie mi-a venit o idee.

    A doua zi ne-am propus să încercăm o abordare diferită. Se zice că filmul nu-i mai bun decât cartea, dar noi ne doream să vedem și ceva vizual, o altă interpretare a poveștii. După ce cu o seară înainte am tot căutat bilete și n-am găsit a doua zi ne-am dat seama că se vindeau la vreo 200m de unde eram noi cazați. Dimineața am mâncat bine, am vizitat Muzeul van Gogh și apoi am luat biletele și așteptam să înceapă filmul. Tanti de la magazin ne-a zis că să avem răbdare că prima dată sunt niște reclame și doar după vreo 30-40 minute începe filmul. Nu știu ce s-a întâmplat dar trecuse o oră și filmul încă se lăsa așteptat. Pff, eram cumva mâhniți, bătea vântul tare, părea că o să vină ploaia, afară se făcea urât și asta doar ne accentua starea. Ne-am retras în cea mai apropiată librărie și am zis că dacă tot nu e să vedem azi un film, mai citim o carte, dar de data aceasta ceva mai ușor, aparent data trecută luasem filosofie pură de Nietzsche. Am găsit ceva mai ușor de Slavici și ne-am așezat comod să citim. Afară era frig, dar noi ne simțeam în siguranță la adăpostul localului, dar nu știam ce surprize ne așteaptă.

    Tocmai ce terminasem de citit, discutam despre firul epic când de undeva se aude un sunet ciudat. Spre supriza noastră, filmul pe care trebuia să îl vedem anterior, tocmai începea să ruleze aici. Totul era la un alt nivel, pentru că după ce citești Moara cu noroc, filmul are o cu totul altă însemnătate și începi să vezi altfel lucrurile. Într-un fel aș putea zice că filmul respectiv mi-a deschis ochii și am înțeles din altă perspectivă sentimentele și trăirile personajului principal. Am ajuns să mă pun eu în locul lui și să îmi imaginez totul în jurul meu, începând de la acel han și până la luna de pe cer. Am stat vreo două ore cel puțin acolo și apoi ne-am îndreptat spre cazare. Pe drum povesteam diverse impresii, ne-am oprit să ne mai luăm înghețată și încă ceva dulciuri. Ceea ce la început părea să fie pentru noi o pierdere de timp a ajuns să fie o experiență 2-3D adevărată. Filmul a depășit așteptările și asta doar pentru că noi citisem și cartea în paralel.

    Am adormit greu pentru că un nene sforăia groaznic în cameră. A doua zi am luat stopul spre Eindhoven iar ziua următoare am ajuns cu avionul acasă. A fost o plimbare cel puțin interesantă, o incursiune în literatura de specialitate și în tradiționalismul olandez.


  5. Despre 2017

    ianuarie 3, 2018 by Andrei Sălăgean

    2017 a fost în final un an bun, mai degrabă unul de rezistență și luptă și mai puțin de construcție și echilibru. Am reușit să călătoresc și să văd multe locuri nice, dar ocazional aveam impresia că nu apreciez chiar la maxim fiecare moment. Se putea mai bine, dar se putea și mai rău #csf #ncsf.

    America. Un vis mai vechi de-al meu a fost să mă întorc în America și să îmi iau revanșa. Când am fost prima dată n-am apucat să vizitez și să mă bucur de #visulamerican. Anul trecut mi-am luat viza, mi-am găsit oamenii și anul acesta am pornit aventura. Trei săptămâni am lucrat remote din Chicago, un weekend am fost în New York iar apoi aproape două săptămâni am fost în road trip – Mount Rushmore, Salt Lake City, Las Vegas, Grand Canyon, Los Angeles și San Francisco. A fost intens, dar și mai important, mi-a dat un impuls să revin și să mai văd câteva locuri – Yellowstone Park, Redwoods California și poate un pic mai mult din Grand Canyon. Nu-s eu american să înțeleg care-i visul lor, dar am încercat să-mi fac propria mea variantă.

    Muntele și alergatul. O mijcare bună tot timpul mă scoate din casă. Dacă la mijloc mai e și o provocare, atunci cu siguranță o să vreau să fiu acolo. Când în Cluj era Untold, mi-am zis că nu vreau să fiu cu toată aglomerația și am ales să merg la munte în Piatra Craiului. Planul nostru măreț era să facem toată creasta într-o singură zi cu plecare și întoarcere de la cabana Curmătura. A fost o adevărată provocare și cu toate că lumea ne-a zis că avem novoie de multă apă, nu am înțeles prea bine ce înseamnă că avem nevoie de multă apă. Am suferit puțin în ziua aceea; și încă vreă 2 săptămâni după. Dar cel mai important lucru e că am reușit, am biruit muntele, am ajuns chiar înainte să se însereze și-am mai stat și la o bere după tot plimbatul din ziua respectivă.

    pozele reprezintă doar 24% din experiență, restul vă povestesc când ne vedem.

    Posted by Sălăgean Andrei on Monday, August 7, 2017

    Treaba cu alergatul pe de altă parte, e un pic mai diferită. La începutul anului, într-un mod neoficial mi-am propus anul acesta printre altele, să alerg la un (semi)maraton. Aveam un plan despre cum să mă pregătesc și să mă antrenze și știam că nu o să fie ușor. În Aprilie când era maratonul orașului, am fost în America, puteam să mă pregătesc înainte dar acolo nu aveam de gând să continui, așa că la jumătatea anului am renunțat la idee. Am reușit să merg totuși la câteva crosuri, două din ele chiar prin pădure. M-au pus la grea încercare, iar în unele cazuri am simțit pe pielea mea că pregătirea face diferența.

    Bunicul. O parte mai tristă a anului a fost că mi-am pierdut și ultimul bunic, cel din partea tatălui. A fost bunicul care mi-a zis tot timpul să fiu cuminte și să mă țin de școală, fiind învățător la școala din sat, știa mai bine. El a fost cel care a luptat în al doilea război mondial și îmi povestea despre cum l-au capturat nemții. Când eram mic știu că m-a dus la pescuit și ocazional îmi cioplea lopățici ca să mă joc. Țin minte că tot timpul când aveam ceva sau ne dădea el ceva, îmi zicea să împart totul cu fratele meu, că așa e frumos. Născut din 1922 a avut o viață plină și cu toate că în ultima vreme îl vedeam doar de vreo 3-4 ori pe an, a fost ciudat să știu că a plecat.

    100daysofeating. Varianta pe scurt, îmi place să mănânc! Oare mai ține minte cineva acu vreo câțiva ani când lumea posta „100 days of happiness„? Mi se părea un pic aiurea, pentru că poate nu în fiecare zi ești fericit, dar cu siguranță în fiecare zi mănânci. Și uite așa m-am hotărât să fac în fiecare zi poză cu ce mănânc și să le salvez. Scopul nu e ca poza să fie artistică, să atragă like-uri sau să fie sponsorizată de cineva. Vreau să păstrez totul cât mai banal posibil și să mă bucur în felul meu de fiecare masă. Au trecut cele 100 de zile dar de ce m-aș opri chiar acum? Știu exact când o să o fac și pe asta, dar până atunci mai e!

    scripote #100daysofeating #whatieat #delicious #livetoeat #day1 #birthday #dragos

    A post shared by Sălăgean Andrei (@scorbaciufermecat) on

    Weekend la Deva. Undeva pe la mijlocul anului am simțiu eu așa că am biruit. Am zis că treaba e bună, fac să fie bine și o să fie și mai bună. După toată distracția din America venea momentul cel bun și abia era jumătatea anului. Fusese chiar o aniversare bună și mă pregăteam să încoronez reușita, parcă și vedeam rezumatul anului cum o să arate. Așa că mi-a venit o idee să mă relaxez vreo două zile pe la Deva și să înțeleg momentul. După cum ziceam și mai sus, îmi era oarecum frică să nu trec prea ușor și să nu iau în serios. Aparent nu mi-am învățat bine lecția de fotbal și am fost taxat în prelungiri. Și uite așa iarăși revenim la vorba aia mai veche, „în viață nu-i ca-n fotbal”.

    Papagalul și ultimul event BEST. BEST a fost și o să rămână o parte foarte importantă din viața mea, cam la fel de importantă ca liceul sau facultatea. Am cunoscut o mulțime de oameni, am fost în multe aventuri memorabile și am învățat la fiecare pas ceva. Anul acesta am vrut să închid un ciclu și pentru ultima dată să mai particip la RoJAM; prima ediție a fost organizată de noi așa că ultima trebuia să fie tot a noastră. Am adunat o mână de oameni de poveste și 4 zile am petrecut, ne-am veselit și am cântat. Partea cea mai faină e că n-am lăsat totul să se termine fără o amintire pe măsură, iar pe lângă aia, am reușit să câștig și papagalul. Concursul de băut parcă n-a mai fost așa dramatic ca la prima ediție, dar tot ce contează e că de data aceasta am câștigat. Ce mă intrigă cel mai tare e că acum nu-s sigur de ce urmează mai departe.

    Cel mai frumos moment. La un moment dat mi s-a făcut dor de a mă implica cumva/undeva/cândva într-o organizație, să refac stocul de mulțumire veșnică. Am ajuns să intru în contact cu Simplon Romania și să particip la niște întâlniri mega nice la biblioteca Octavian Goga unde le arătam la copii să lucreze cu diverse programe care să-i ajute să învețe programare. De-a lungul timpului am lucrat cu tot felul de oameni, doar cu bătrâni și copii nu avusesem ocazia. Am încercat a doua variantă pentru că părea mai puțin stresantă. Era amuzant să vezi copii care abia ajung până la birou cum tastează tot câte o literă la 5 secunde, cum ridică două degete când au o întrebare sau cum pot să adune așa de multă energie în ei. La una din ultimele întâlniri, un copil ridică mâna și m-am dus să îl ajut, partea interesantă a fost când și-a adus aminte numele meu „Tu ești Andrei ?! Te știu că ai mai fost aici.”. Parcă mi-a dat toată energia lui atunci și simțeam responsabilitatea să îl ajut și mai mult pentru faptul că a reușit să mă țină minte. Dar când la final a venit, a întins mâna să dea noroc și mi-a zis „Mulțumesc că m-ai ajutat Andrei. Să ai sărbători fericite!”, pentru mine a fost cel mai frumos moment. Am simțit că am câștigat la viață.

    Posted by Kids Go Tech on Thursday, October 19, 2017

    Prietenii. 2017 a fost mai bun pentru că am avut niște prieteni buni aproape. Au fost oameni ca Daniel alături de care am petrecut weekenduri la o bere, o narghilea și o vorbă despre viață. Împreună cu el facem analiza ultimelor evenimente, dăm feedback la ce a fost și pregătim planul pentru ce o să vină. Încercăm să învățăm unul de la celălalt și ne atragem atenția când greșim, dar fără să ajungă să fie gay. El e omul care îmi amintește pentru ce există benzinăriile noaptea, de ce contează un gif bun trimis la momentul potrivit și tot el mă tot bate la cap „să-i scriu, să nu fiu fraier”! Și-apoi mai e Carmen și Dragoș, ei sunt oamenii de acțiune, cu ei nimic nu e o idee proastă și nimic nu pare imposibil. Dacă a fost să fie o seară bună, în aprox. 90% din cazuri, cel puțin unul din ei a fost acolo. Apoi că a fost nuntă, că a fost doar vorba de mers la muzeu, când a fost să facem treabă bună, nivelul a fost ridicat destul de sus. Nici o poveste bună nu începe cu „azi am mâncat o salată”, dar majoritatea aventurilor de anul acesta au început cu „eram cu Dragoș/Carmen la o bere…”. gg wp. ms.

    Epilog. O serie de evenimente favorabile și concidențe neașteptate au făcut ca finalul lui 2017 să mă ducă pe culme. Puterea îmi dă încredere. În 2018 vreau să fac să fie bine, dar de data acesata o să dau mult mai mult pentru a reuși. Un lucru pe care l-am reținut în 2017 e că dacă vrei să ajungi sus, nu trebuie să-i faci pe ceilalți mici, trebuie să-i ridici pe cei din jurul tău și automat ei o să te facă pe tine mare.


  6. Când aventurile sunt viața x 4

    decembrie 29, 2017 by Andrei Sălăgean

    Anul acesta s-au întâmplat mai multe de toate, dar câteva povești merită să rămână scrise. Dacă ar fi să le fac o scurtă descriere, ar fi momentele acelea când m-am simțit „ca la douăzeci de ani”. Apoi vine întrebarea, sunt mândru de ele? nu de toate, dar mi-au plăcut? la maxim.

    Doar o nuntă nu ajunge.

    O zi mare, o zi importantă, era cununia civilă a unui prieten foarte bun din facultate, era primul care „făcea pasul”. Dimineața la prima oră, împreună cu Dragoș, la patru ace eram în parc și eram gata de show. Hainele erau incomode dar nu asta era problema pentru noi. Au zis „DA”, am filmat eu toată partea pentru că fotograful întârziase iar apoi am mers la poze. Băieții cu băieții, fetele cu fetele, băieții și fetele, fetele cu mirele, băieții cu mireasa, neamurile, câte unul, câte doi, la soare, la umbră, le-am făcut pe toate. A urmat o masă mică la un restaurant în apropiere și părea că totul o să se termine lejer.

    Nu-mi dau seama cum, dar la un momenta dat s-a lansat ideea că de ce să terminăm noi ziua așa de repede, să mai profităm dacă tot suntem îmbrăcați așa de bine. „Ce fain ar fi să mai mergem la o nuntă!”. Peste Someș era magnificul Hotel Napoca unde mai fusesem la o nuntă.. așa că ne-am decis să mergem să vedem care-i treaba pe acolo. Planul era ca măcar să știm cine se căsătorește în caz că ne întreabă cineva.

    La etaj erau două nunți, iar jos mai era încă una. La cele de sus, ușile erau apropiate și barurile erau chiar la intrare. Ne-am făcut puțin curaj și-am întrat să vedem cum e atmosfera. 10 minute mai târziu eram amandoi cu un pahar în mână și cinsteam pentru miri. Planul era un succes, noi ne simțeam bine și lumea era fericită. Începuse să ni se facă foame, dar am zis că nu facem vreo prostie ca să atragem atenția. Și cum stăteam noi pe margine și ne bucuram pentru miri, în departare ni se parea că vedem pe cineva cunoscut. „Oare ăla nu-i Cătălin? Ba da! Salut Cătlăine”. L-am lămurit destul de repede faptul că noi eram intruși, am mai ciocnit niște shoturi cu el la bar și ne pregăteam să plecăm.

    Se făceau vreo două ore de când eram acolo, seara era cum nu se putea mai bine și era momentul să plecăm, daaaar Dragoș își mai dorea un dans.. la propriu. Întâmplarea face că vine un vals, își aranjează sacoul și din depărtare îl văd cum merge la o fată de la masă și o cheamă la dans. Se învârt ei de două ori iar apoi fata se trage un pic spre margine.. doar ca să își arunce pantofii iar apoi ăștia efectiv decolează. Erau in mijlocul atenției, cameramanul încerca să prindă niște unghiuri cât mai bune, eventual și niște poze pentru album. Probabil toată lumea se întreba oare cine e ăsta și din partea cui e 🙂

    Ziua nu putea să se termine acolo, așa că ne-am pornit spre Fabrica de bere unde ne întâlneam cu colegii de facultate. Am început să le explicăm despre peripețiile noastre din acea zi dar și mai important să mâncăm ceva. Am terminat o bere și lui Dragoș îi vine ideea excelentă să mergem la el să facem clătite. Era un plan bun dar eu aș mai fi mers încă într-un loc unde era un after party după un eveniment BEST. Am promis că nu stăm mai mult de o jumătate de oră, maxim două beri și apoi plecăm.

    Două stejar mai târziu și povestit la oameni de ce am venit acolo la costum, ne-am dus la un taxi. Am făcut o treabă bună și ne-am înțeles de la început la un preț ca să nu ne mai complicăm și am plecat. Am făcut o oprire pe la mine pe acasă să mă schimb, dar asta doar după ce am promis de mai multe ori că SIGUR nu adorm și vin la clătite! Mi-am lăsat hainele de nuntă, am tras niște pantaloni scurți și un tricou și-am venit la taxi. Am ajuns la Dragoș și la fel cum te anunță windows ca își dă shut down pentru updates, la fel a început și la mine numărătoarea inversă, am mai apucat să salut oamenii, am găsit un pat, m-am aruncat pe diagonală și-am luat somn. Trecuse o zi lungă și plină, important e că am ajuns la clătite.

     

    Absolvirile și nunțile sunt viața. 21-23.07.2017

    vineri, 21 iulie. Zi normală de vineri, am ieșit în oraș. Nu mai țin minte exact ce am făcut, Google zice că am fost prin Grigorescu, apoi pe la vikingi si apoi am ajuns acasă pe la ora 2. Cel mai probabil a fost o seară bună.

    sâmbătă, 22 iulie. Pe la 10 era festivitatea unui prieten bun așa că am fost prezent acolo. Vremea era ok, festivitatea nu a ținut mult, iar eu eram cu bagaj la mine pentru că după urma să plec spre casă. Am fost la masă în cinstea noului inginer, am stat relaxat iar apoi am plecat să iau stopul. Motivul pentru care iau stopul când merg acasă e că îmi oferă flexibilitate și de cele mai multe ori dau peste oameni cu povești interesante. De exemplu în ziua respectivă am întâlnit un om care până la Bistrița mi-a povestit despre ferma lui de gâște, ce rase crește, problemele de care se lovește sau cum schimba ciclul de reproducere folosind lumină artificială și reducerea zilei la mai puține ore. Cea mai bună parte a fost când mi-a povestit cum nu știu ce fel de gâscă are codul genetic modificat ca să crească mare pentru carne, dar în tot procesul acesta nu mai știe să clocească ouă.  Pe la vreo 4 am ajuns acasă, de la 6 parcă începea nunta, așa că am profitat și am mai dormit o oră. Am ajuns la timp la nuntă și am început încălzirea. Nu cunoșteam multă lume, așteptam să vină un prieten pe care-l știam mai bine, până una alta am verificat oferta de acolo. Pe la vreo 11 parcă a ajuns „omul meu” și-atunci a început nebunia. Finalul nunții ne-a găsit în mijlocul ringului, ne țineam pe după cap, cântărețul era în mijlocul nostru și noi fredonam asta. Noi am vrut să pornim pe jos spre casă și să tot cântăm, dar… să zicem că picura un pic pe afară și de aia n-am mai mers.

    duminică, 23 iulie. M-am pus la somn pe la vreo 4-5, doar ca să mă trezesc pe la 6 jumată să iau autobuzul spre Cluj – trebuia să merg la altă festivitate. N-a fost ușor să mă trezesc, dar am ajuns la timp în autogară. Surpriza a fost când am aflat că autobuzul se anulase și nu mai venea. Mai era unul mai târziu dar erau șanse mari să întârzii așa că n-am riscat și am mers la ieșirea din oraș unde am stat la stop. Destul de repede am prins o mașină spre Beclean. Era un tip interesant care mergea să aducă niște oameni care să lucreze la renovarea unui bar de păcănele. Partea funny era că pe la jumătatea drumului a primit SMS ca nu mai vin oamenii.. și deci nu mai avea motiv să mai meargă în direcția respectivă. Până la urmă a rezolvat cumva, a convins oamenii să vină și am ajuns și-n Beclean. De acolo m-a luat un nene care mergea spre Alba să iși ia copiii de la o tabără de vară. Am tot vorbit cu el de una alta, tot felul de povești, dar pe măsură ce tot mergeam parcă mă lua somnul. De vreo două ori mi-a căzut capul, dar încet, încet mi-am revenit. M-a lăsat la pasarela de la intrarea în Cluj pentru ca el continua pe drumul care ocolea orașul. Am stat vreo 5 minute la stop acolo în speranța că ma ia cineva până în oraș dar apoi mi-am dat seama că doar curvele mai stau acolo așa că am luat-o pe jos. După aeroport am luat un bus până la pod de la IRA, apoi am mers pe jos până la sensul din Mărăști de unde am luat o bicicletă până la primărie. Am ajuns cu puțin timp înainte să înceapă festivitatea, mi-am luat o sticlă de apă pentru hidratare, mi-am găsti un loc și-am vizionat liniștit. Am făcut poze după, am felicitat și-apoi am plecat să mâncăm ceva că parcă cerea stomacul. 3 hot boosteri am luat și atât, iar după am plecat pe o terasă. Trebuia să mai pierdem un pic timpul pentru că de la 1 mai era o festivitate. Am cerut o cafea irlandeză.. mi-a adus-o separat.. am combinat-o, am băut-o și ziua era deja mai bună parcă. S-a terminat și a doua festivitate și am pornit spre Observator să sărbătorim cu o bere.. era doar ora 3. Simțeam un pic de oboseală, dar ziua era foarte bună și eram cu oameni nice așa că luam energie de la ei. Pe la 8 am zis că ziua aceasta a fost bună, termin berea și ar fi cazul să plec, nu prea mai are ce să mă țină să mai stau. 5 minute mai târziu apare un prieten bun, chiar cel la care fusesem la festivitate cu o zi în urmă. csf, ncsf! L-am sărbătorit și felicitat și pe el și pe la 11 am ajuns acasă. Musai am mai făcut un duș și doar după m-am pus la somn. Trecuse un weekend chiar bun.

     

    Mâncarea e viața. 19.08.2017

    Era o seară normală de vineri care începea în Observator cu bere și discuții. Între timp am aflat că pe plaja Grigorescu erau niște concerte folk așa că ne-am mutat acolo. Am stat chill, am cântat, mi s-a zis să o las mai moale că nu mă pricep.. m-am conformat. S-a termiant și ne-am mutat într-un local din apropiere, singura problemă era că mie mi se făcea somn și îmi era foame. Tot trăgeam de oameni să mergem la vikingi, zicem c-a fost o seară bună și gata. Am primit promisiunea că mergem acolo dar doar peste o oră. Cumva am reușit să nu adorm și am început să povestim despre ce o să mâncăm când ajungem acolo și ce festin o să facem noi. Dupa aproape o oră de vorbit despre mâncare, a venit și momentul să mergem.

    În stilul caracteristic, am zis că o iau pe jos pentru că ajung destul de repede, mă mai trezesc puțin și nu are rost să așteptăm taxiul. După lungi discuții am ajuns să și pun un pariu că eu nu ajung acolo nici măcar în 15 min. Ei nah! în 8 minute am fost acolo, am intrat în infinity să dăm un shot și apoi i-am așteptat la vikingi la masă până ce au ajuns și ei. Era treaba bună, un rând de beri era asigurat așa că mai rămânea să vedem ce mâncăm. Dintr-o privire m-am înțeles cu Dragoș că facem să fie bine. Ne-am comandat câte o ciorbă mică de fasole și ceapă pentru început. Apoi pentru felul doi am luat un metru de mici și cartofi, o tocăniță brașoveană (n-am specificat de care așa că ne-a adus una mare), o porție dublă de slănină prăjită iar ca desert o porție de papanași. Am zis că plecăm doar după ce terminăm tot. Cu puțin ajutor am reușit să terminăm. A fost mult, foarte mult, cel mai mult. Cartofii de la tocănița brașoveană au fost cei mai grei. Aparent vorba aia că tot timpul mai e loc pentru desert, chiar e adevărată, pentru că n-am avut probleme cu papanașii chiar dacă i-am lăsat la final. Eram așa de plini când am ieșit de acolo că ne-a fost frică să luăm taxi așa că am mers pe jos până acasă. Pe cântar aveam aproape 92kg, maximul absolut.

    Toată treaba asta s-a întâmplat în noaptea de vineri spre sâmbătă. A fost mai greu să adorm până ce mi-am găsit poziția. Sâmbătă tot ce am mâncat a fost o jumătate de sticlă de ketchup de casă – e ca bulionul dar mult mai aromat și mai gustos, e bun și gol. Duminică pe la amiază am început să iau și eu o masă normală. Luni dimineața, după o ședință în sala tronului și un duș, cântarul arăta undeva la vreo 88kg. Mda, a fost un festin destul de bogat.

     

    Hai să facem clătite. 01.09.2017

    Era o zi de vineri normală, când după lucru am ieșit la o bere. Evident că nici o zi de vineri memorabilă nu începe cu „stăteam în pat și mâncam o salată”. Căutam să extind potențialul serii așa că mutăm locația spre centru unde erau mai mulți oameni. Stăteam liniștiți la masă, gustam din berea noastră iar poveștile curgeau foarte bine. La un moment dat țin minte că am făcut o pauză și am mers într-un alt local în apropiere să dăm și niște shoturi. Seara era încă una decentă când parcă de nicăieri Dragoș simte că ar fi o idee bună, să mergem la el să facem clătite. Mai plusez și eu, dacă tot mergem să stăm până răsare soarele, facem și că cine adoarme primul pierde un pariu pe .. (nu mai știu pe ce). O parte am luat taxi și am mers direct la el, alții s-au oprit să mai facă și niște cumpărături. Ne pregăteam să facem clătitele, dar un prieten nu-și găsea telefonul.

    Luăm pas cu pas drumul și concluzia era că probabil a căzut în ultimul taxi. Foarte hotărât pornește spre casă în speranța că poate îi găsește locația de pe calculator. După vreo 15 minute apare prima clătită și concomitent aflăm că telefonul încă nu e închis și se vede cum se mișcă prin oraș. Cumva mai era o șansă să îl recuperăm, dar timpul era limitat pentru că nu mai avea multă baterie și când întra în power save își închidea GPS-ul. Îmi ia 5 secunde să vin cu cea mai bună idee.. iau bicicleta și-l urmăresc în timp ce-s ghidat la telefon. Era deja vreo 4 noaptea, era frig afară, eu eram în pantaloni scurți și coboram în viteză Calea Turzii, nici domnișoarele nu mai erau pe la ora aia afară. Ajung în centru și de la telefon îmi zice să mă îndrept spre Mărăști, apoi spre strada Paris, să mă opresc, aparent trecea taxiul pe lângă mine, sau nu? Într-un final s-a oprit aparent undeva aproape de mine, am pedalat cât am putut, am mai făcut o stânga, o dreapta și la capatul străzii vedeam un taxi. Am ajuns repede, m-am băgat să vorbesc, o tipă a crezut că vreau să le „fur” taxiul, i-am arătat că am bicicletă, deci nu era cazul. Surpriză, chiar era un telefon în taxi, urma să îl returneze, dar … tot a fost ocupat. Am sunat pe telefon ca sa-i arat că știu proprietarul, l-am luat și urma să mă întorc cu el.

    Băi frate, era deja târziu, eram deja obosit, plăcerea vieții a venit când a trebuit să urc toată Calea Turzii înapoi. Pfuai, când am ajuns sus deja nu-mi mai simțeam picioarele, dar măcar seara putea să continue… asta până ce a adormit Dragoș și deci a pierdut pariul. Am mai mâncat vreo 2 clătite, adică fix motivul pentru care ne-am adunat de la început și-am pornit spre casă. Era deja 6 dimineața, soarele răsărea și partea bună că fix la ora aia se deschidea și Panemar. Ne-am oprit să mai luam micul dejun și doar după ne-am dus la somn. A fost o noapte lungă!

     


  7. Am făcut pentru prima dată maioneză

    decembrie 19, 2017 by Andrei Sălăgean

    1. Înainte să încep m-am gândit „am terminat la poli, cât de greu poate fi?”.
    2. Sunt două momente când intru în incognito pe chrome. Al doilea e când caut pe youtube „cum se face maioneză?”.
    3. Am sunat-o pe mama și mi-a zis că e la manichiură și sunt pe speaker, prima întrebare a fost „cum se face maioneza?”, a urmat o liniște scurtă și mi se părea că cineva râde în fundal.
    4. Am învățat că dacă la un moment dat îți obosește dreapta, poți încerca cu stânga, dar nu e la fel.
    5. Dacă mama a fost calmă la toate întrebarile mele de ieri, dată viitoare o să îmi fie mai ușor să îi explic de ce nu merge imprimanta.
    6. După 10 minute de lucru avem impresia că nimic nu e bine și deja am greșit. Era ok, în final mi-a luat vreo juma de oră.

     


  8. Papagalul

    decembrie 11, 2017 by Andrei Sălăgean

    Una din fanteziile mele la care visez când mă plimb aiurea, e să joc măcar un meci pentru naționala de fotbal a Romaniei. Nu pentru că știu să joc fotbal așa bine, dar îmi place să îmi imaginez cum ar fi atmosfera, publicul care scandează pentru tine. Iar atunci când aș marca un gol, tot stadionul ar striga numele meu iar eu aș fi în extaz pentru reușită. Aș da totul doar ca să știu că împreuna am câștiga.

    De 1 decembrie am ales să particip pentru ultima dată la RoJAM. Primul la care am participat a fost organizat de clujeni, iar acum dupa 6 ani, a venit iar rândul nostru să-l facem, așa că m-am gândit că ar fi momentul perfect să închei o eră. Aveam alături oamenii mei de calitate așa că ne-am gândit că e musai să o facem memorabil. Joi dimineața de la 10 am mers la un squash scurt iar pe la 12 eram deja în Cora să facem cumpărături. Am lăsat ceva bani acolo, dar măcar aveam tot ce era nevoie: vin, pahar de vin, „brânză de vin”, măsline și alte lucruri adiacente plus materie primă pentru shoturi. Planul e făcut, sunt gata să-l execut.

    Era a doua seară și noi aveam plauri de Zorro și apoi să ne aducem aminte de vremurile bune alături de Budureasca. Stăteam toți relaxați în cameră când vine cineva să ne anunțe că în jumătate de oră începe concursul de băut bere. Știam că nu vreau să particip, nu mă interesa, vremea mea a trecut. Chiar și prietenul Andrei zicea că nu se baga, mai ales dacă nu mă bag nici eu. A urmat vreo 10 minute confuze în care am fost anunțat că eram pe lista, apoi am vrut să fiu șters, apoi era și Andrei pe listă, apoi eram în echipe diferite… în final am ajuns să fim într-o echipă și să participăm. Nu-mi dau seama cum, când sau de ce, dar am zis să încercăm și apoi revenim la treaba noastră.

    Eram la masă și lucrurile mergeau cum trebuie. Am câștigat grupa fără să pierdem și speram să ne întâlnim cu favoriții doar în finală. Ne plimbam printre mese și studiam adversarii. Știam unde suntem, ce putem și ne gândeam cum facem să câștigăm. Eram acolo și dădeam ce era mai bun, nu eram doar pentru prezență, era ceva mai mult. În semifinale am avut meciul cel mai greu, am simțit că am pierdut și părea că acolo se termină și asta a fost. M-am întors să-mi îmbrățișez coechipierii când am auzit că defapt a fost la limită, dar noi trecem mai departe. Era nesperat, era minunat și acum venea ceea ce toată lumea a așteptat. Echipa clujului era în finală.

    Puterea îți dă încredere. Ne îndreptam spre masa unde urma să jucăm în timp ce paharele erau deja pline. În stânga și în dreapta erau oamenii care își încurajau favoriții. Era gălăgie, era nebunie, totul se mișca cu încetinitorul, iar ocazional mai punea unul mâna pe umăr și te încuraja. Erau oamenii ăia care își puneau speranțele în tine. Dar până la urmă despre ce era vorba? Nu era ceea ce mă reprezenta, dar era ceva ce îmi doream. Toată echipa la un singur loc și ne-am hotărât că putem să câștigăm. M-am uitat la cel de lângă mine, ascultam cum lumea scanda pentru noi și-am zis că nu e presiune. Cred că a durat undeva puțin peste 10 secunde și am sărit în sus de bucurie. O bucurie ciudată dar o bucurie imensă m-a făcut să urlu atât de tare încât a doua zi eram răgușit. Clujul câștigase papagalul.

    Undeva mai târziu în seară, eram afară și luam o gură de aer. Dacă aș fi fumat, ăsta ar fi fost fix momentul când trebuia să fumez o țigară așa de relaxare. Și stăteam și vorbeam cu cei care erau afară când la un momenta cineva mi-a zis ceva. Vreo două secunde am rămas uimit, surprins, blocat, apoi mi-am dat seama că încrederea îmi dă putere. Restul evenimentului l-am petrecut cu oameni faini, am cântat, m-am distrat, am consumat vreo 4GB cu muzica de pe youtube și-am ajuns doar după 4 în pat, lucru destul de rar pentru mine. Mi-am dat seama că o vorba bună mă poate ține destul de mult treaz.

    Epilog. Recent am avut Christmas Party la lucru. Deși îmi doream să dorm măcar o oră înainte de party, n-am reușit și am ajuns la party și fără să mănânc „tura 2”. Nu a fost asta o problemă, m-am adaptat din mers, pe la mijlocul nopții am simțit că dau puțin de greu dar am trecut peste. Seara mergea bine, ne-am mutat în alt local și distracția continua. Au mai apărut schimbări de plan sau lucruri neașteptate, dar în principiu știam unde eram și unde trebuie să ajung. Deși seara mi s-a părut că a fost scurtă, pe ceas părea destul de lungă. Întru-un mod hazliu, la un moment dat dădeam explicații de ce sacoul meu are petece la cot și unde e defapt logodnica mea. Chiar așa a fost! Apoi am pornit spre casă, o porțiune pe jos, apoi a trebuit să iau taxi că nu mai eram în stare să merg. Partea bună a fost că încrederea îți dă putere iar eu aveam nevoie de multă putere pentru a doua zi.


  9. când am fost în SUA

    noiembrie 14, 2017 by Andrei Sălăgean

    În 2010 am fost cu work and travel în SUA dar m-am întors mai repede ca să îmi dau o restanță și deci n-am apucat să vizitez. De când am ajuns în Romania, tot ce m-am gândit a fost că aș face bine să învăț, „să-mi placă cartea” și să mă întorc cândva, să-mi iau revanșa. Aveam un plan, unul diferit, dar l-am adaptat.

    M-am hotarat azi si mi-am propus ca pana la 30 de ani sa ajung sa traversez SUA cu masina de la Vest la Est intr-un roadtrip. Mai e cineva interesat?

    Posted by Sălăgean Andrei on Friday, August 22, 2014

    Anul trecut în toamnă mi-am luat viza, pe sfârșit de iarnă și-a mai luat-o un prieten și la începutul primăverii am cumpărat biletele de avion. Între timp am mai convins o prietenă mai veche să ni se alăture și aventura era completă, vorba aia, „planul e făcut, sunt gata să-l execut”. Ajungeam în Chicago, lucram remote 3 săptămâni, timp în care mai vizitam una alta iar după porneam într-un roadtrip legendar spre San Francisco. Ca să fie totul complet, s-a întâmplat că ziua mea a picat fix în ultimele zile de stat acolo. A fost mult prea puțin pentru ce am vrut dar scurt pentru cât de lung a fost. Au fost și câteva momente geniale acolo, după cum ar zice un prieten, #cevadevis.

    Chicago. Aici am stat 3 săptămâni! Am cunoscut oameni noi, am văzut un oraș foarte fain și ne-am minunat de fiecare moment. Ne-am bucurat de Corona, la fel cum te bucuri aici de Ursus în Infinity și am verificat pizza lor faimoasă. Pentru cunoscători, eu am avut și minunata ocazie să conduc pe acolo, mașină nice, automată, am dus-o până pe la 90 mile/h și trăiesc să vă zic povestea. Prima săptămână fusul orar a fost un termen destul de abstract dar apoi ne-am adaptat, iar eu am stat aproape 4 săptămâni cu o ureche înfundată. Am vizitat orașul cum am putut noi mai bine și am gustat cea mai bună pizza, nu cea locală, la un dinner de lângă oraș. Nu m-am putut abține și am făcut și un grătar… pe balcon, literalmente.

    Meciul de baschet. Am primit indicații că musai trebuie să merg la un meci de baschet și s-a ivit ocazia unică să văd Chicago Bulls cu Cleveland Cavaliers. Am luat și eu un bilet mai accesibil ca preț și apoi mi-am găsit un loc bun ca un român ce sunt. A fost spectacol total! Nu știam la ce să mă aștept și am rămas wow. Diferența principală e că oamenii nu merg la meci să facă ei spectacol pentru echipă, să își susțină echipa la greu, să sufere, să se bucure, să fie dramatism. Lumea merge acolo să primească specatacol și pe tot parcursul meciului și cu fiecare întrerupere o să primești mult și bine. Am rămas puțin uimit când la pauză a fost concert Ja Rule iar când LeBron a ratat doua aruncări libere, TOATĂ sala a primit sandwich gratuit la un magazin. Chicago a câștigat, îmi era indiferent, dar meciul a fost extraordinar.

    New York. Într-un weekend prelungit ne-am luat bilete de avion și am mers în New York. Vizitam cât puteam și ne întorceam. Ca-n filme, clădiri mari, lume multă, aglomerație mare, oameni care vând diverse la orice colț și cartiere dubioase. Singura scăpare e parcul mega nice din centru. Offtopic: nu aveam o părere foarte bună despre musical-uri, mi se păreau gay și nu înțelegeam ideea de a cânta și a juca în același timp. Totuși, am făcut cumva și mi-am luat bilet la Miss Saigon. Am rămas prost! Vă explic, povestesc, gesticulez live, că-i mai interesant. Concluzia e că dacă mai ajung pe acolo, musai să mai văd ceva.

    Drumul lung și mâncarea bună. Pe 13 aprilie, la prima oră am închiriat o mașină și am pornit la drum. Trebuia să trecem prin Mount Rushmore, Yellowstone, Las Vegas, Grand Canyon, Los Angeles și să ajungem în San Francisco până pe 24, iar în 25 aveam avion spre casă. A fost un drum mai lung și mai interesant decât mă gândeam. În prima zi am făcut 1449km, din Chicago până în Rapid City, dar am uitat de tot când am ajuns să mâncăm. Eu eram resposabil de cazări, iar ceilalți de localuri and stuff și cumva am ajuns la un restaurant cu specific texan. Mi-era foame, mi-era sete, am luat ce-mi poftea inima mai tare. E posibil să fi fost de la foame, dar în seara aia am mâncat atâta de bine că îmi venea să adorm acolo. Niște costițe excelente și o bere care să le ude după au făcut din mine un om fericit. Dacă mai trec acolo, o să mă opresc din nou și mănânc de două ori dacă se poate.

    Marele. Din nefericire, am prins Yellowstone închis, cu toate că afară parea soare și bine, înăuntru era zăpadă care acoperea toate drumurile. Am dat skip și am ajuns în Las Vegas, am băut bere pe stradă ca tot omul în Vama Veche și am pierdut niște că bani că aia nu e așa greu. Și-apoi am ajuns la Grand Canyon. Puține-s cuvintele care pot descrie cât de încântat am fost. Era mare, mult, imens și fără capăt. N-am apucat să-l vedem la drumul dus așa că la întoarcere am ocolit și am mai trecut încă o dată să îl vedem mai bine și dimineața. Musai să mă întorc să mai văd locul acela.

    Ziua mea. Am trecut și de Los Angeles cu ai lui boschetari, am văzut coasta Pacificului și am ajuns într-un final în San Franscisco. Ziua de 24 (din Ro) m-a prins plimbându-mă aiurea în stil caracteristic, google zice c-am făcut cel puțin vreo 30km pe jos. Am văzut și Golden Gate, am făcut poze și-am luat-o spre oraș. Mi-am luat o bere la doză de 1L într-o pungă de hârtie și-am tot mers, iar când s-a termiant, am mai luat una. Totul era ok, atâta tot că la un moment dar era bine dacă o luam la stânga, dar am luat-o la dreapta într-o intersecție. O oră mai târziu mi-am dat seama. Cel mai frumos moment a fost când acolo era 23 și acasă tocmai se făcea 24 și m-a sunat mama și tata. Le-am făcut un live și le-am arătat unde am ajuns.

    În 25 am luat avionul, în 26 am ajuns, în 27 eram la lucru. A fost o aventură perfectă, una prea mare și mi-e frică să nu uit din ea sau să nu mă bucur cât ar trebui. A fost ce mi-am dorit și am făcut-o pentru că așa am visat eu într-o noapte. Și la anul, sper să umplu iar o mașină de oameni și să ne plimbăm și mai mult. născut pentru a reuși!

    Posted by Sălăgean Andrei on Wednesday, April 12, 2017


  10. Când am pierdut un „sălăgean” important

    septembrie 13, 2017 by Andrei Sălăgean

    Cam în urmă cu mai bine de un an, am strâns o echipă din cei mai buni „sălăgeni” și am pornit într-o misiune foarte periculoasă. Planul era relativ simplu, întrăm rapid, găsim problema și o rezolvăm. Am luat cu mine cei mai buni dintre toți pentru că nu știam exact peste ce o să dau iar Tatae ne-a învățat că „vreau tot sau nimic, la fel ca fenta lui Dobrin”. Pe scurt, mai erau vreo 10 minute de joc, eram condus așa că am mizat pe atac. Trebuia să văd daca mai am puterea să marchez chiar dacă eram condus, era un joc de X2 dar speram să întorc șansele. Și cum ne plimbam prin pădure, era beznă de nu vedeai la doi pași. Bestia ne-a atacat de aproape și l-a înhățat pe unul din oamenii mei de bază, pe S04 și a dispărut cu el în noapte. Ne-am despărțit să-l căutam dar fără rezultat așa că am decis să ne regrupăm ca să nu mai pierdem și alți oameni. Următoarea dimineață ne-a găsit cu un om mai puțin, iar de atunci nu am mai dat de el. Nu știm dacă e în viață sau nu.

    Am știut că răspunsul e fie să răpunem bestia, fie să ne bazăm că S04 o să biruiască de unul singur și o să revină el într-o zi. Anul acesta cam pe la jumătate, am adunat o nouă echipă de căutare, am fost aproape să-i dăm de urmă dar în final a fost fără succes. S04 e acolo undeva, umblă încet și sigur ca un Cadillac, sunt sigur de asta, dar e rățușca de pe lac care îl ține în loc.