Mi-a găsit slăbiciunea și probabil deja știe că dacă mârâie un pic mai tare o să vin direct la el să-l iau în brațe. De acolo începe un fel de joc de parcă țin un boloboc în mână și trebuie să îl echilibrez, mai sus, mai jos, încă un pic, acum nu mai plânge, îl țin tot așa. Un lucru bun e că mâncând doar lapte, când face caca încă nu miroase, cel puțin nu așa rău. Mi se pare distractiv modul lui de a mânca, pare că a fost naufragiat pe o insulă câțiva ani buni, s-a întors la civilizație și a găsit hrană bună în sfârșit – manâncă, abia respiră, se mai îneacă, dă pe lângă, dar orice ar fi, nu se oprește.
În această poză, unul din noi e mahmur iar celălalt doar pare că e. În două luni a crescut foarte mult și din păcate sunt haine pe care nici nu a apucat să le ia și deja sunt mici. Doar pentru că avem copil, asta nu înseamnă că viața noastră se termină și nu mai facem altceva. Am avut noroc să vină bunicile în vizită și să profităm de moment ca să ieșim rapid la o bere în oraș. În același timp și prietenii sunt foarte importanți, pentru că impreună cu ei poți schimba natura întâlnirilor spre ceva mai ușor de venit cu un copil. În rest ce să zic, multe zâmbete și momente faine.
Lasă un răspuns