Despre 2019

4 ianuarie, 2020 | Andrei Sălăgean

Ce e rău și ce e bine / Tu te-ntrebă și socoate” – discutam vara trecută la o bere despre importanța unui jurnal zilnic care să te ajute să te concetrezi pe lucrurile care contează. Prea multe se întâmplă și e păcat să nu acorzi importanță la ceea ce merită sau chiar mai rău să uiți acele momente. Încă n-am reușit să fac asta zilnic, așa că măcar o dată pe an.

În 2019 am călătorit în Egipt să văd piramidele și pentru prima dată în viața mea am experimentat un all inclusive. Nu-s mare fan de stat la plajă, marea nu mă prea încântă, dar dacă sunt niște locuri bune de văzut cu mâncare și băutură nelimitat atunci se schimbă puțin lucrurile. Un all inclusive nu-i așa rău, merită măcar o dată în viață, dar eu sunt genul de om care preferă să-și plănuiască singur excursia, unde să stea, pe unde să se plimbe, în ce localuri să mănânce și ce să facă în timpul liber. Printre altele am mers cu cămila, făcut snorkeling, stat la soare și fumat narghilea cu berea în mână, văzut temple, cumpărat chestii de care nu am nevoie.

Cred că singurul lucru pe care mi l-am propus în mod clar anul trecut a fost să merg de 10 ori pe munte. Scuza oficială e că pe la mijlocul anului mi-am semi accidentat genunchiul de unde am învățat că tot timpul la urcare/coborâre ar trebui să port bocanci înalți. Dar să fim serioși că probabil și lenea a avut legătură cu neîndeplinirea obiectivului. Orice ar fi, cred că ar trebui să-mi propun să ajung sus an de an până la sfârșitul vieții. Muntele e viața, e drumul dificil până sus, greutatea pe care o cari în spate, întrebările repetate despre deciziile pe care le-ai luat, dorința de a renunța, plăcerea unei pauze de masă, aprecierea pentru lucrurile mici, splendoarea din vârf și berea de după.

Din seria, când ai făcut ultima dată ceva pentru prima dată, chiar la începutul anului 2019, am fost naș de botez împreună cu Maria. A fost o zi foarte faină, plină de amintiri, mai ales pentru că eu am ajuns să o plimb pe Mara (fetița pe care o botezam) în brațe la biserică. Povestea e că erau trei botezuri în același timp, unul întârzia, Maria dorea să-și odihnească brațele așa că am zis să o ajut, temporar. Am luat copilul în brațe și mă uitam la ea, cam cum s-ar uita un elev de clasa I la un computer cuantic: impresionat dar fără vreun indiciu despre ce trebuie să facă. Un minut mai târziu a venit și ultima familie, popa s-a întors la noi și a făcut semn că începem. Totul s-a întâmplat așa de repede că nici n-am mai apucat să schimbăm. Eram eu în față și încă 2 nănășici care țineam copii în brațe. Eram pregătit? nu, mi-a plăcut? foarte, mai ales că am avut noroc că ni s-a explicat fiecare pas, pe unde mergem, ce rugăciune zicem, unde ne oprim, care e ordinea, unde punem copilul, ce urmează mai departe. Eu m-am simțit excelent și mă gândeam la cât de slabe îmi sunt brațele, pe când o să am copil trebuie să merg înainte câteva săptămâni la sală.

În 2019 mama și tata au făcut 50 de ani. Nu-i un secret faptul că le sunt recunoscător pentru multe, dar cel mai mult mă bucur că sunt încă aproape de mine ca să îmi dea încredere că pot face orice. Au ridicat ștacheta destul de sus pentru mine ceea ce mă bucură pentru că știu ce trebuie să fac să fiu mai bun și să reușesc. Încă au multă energie în ei și sunt mereu uimit de câte își propun și reușesc să facă. Ei sunt efectiv definiția la „cănd o să fiu mare, vreau să ajung ca ei”. Vă mulțumesc!

Anul trecut eu am avut întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului iar Maria și Paul au terminat facultatea. Pentru fiecare din noi a fost o bucurie diferită și l-am simțit ca un moment special. Primul lucru pe care am vrut să-l văd la liceu e dacă afară pe pervaz mai e scrisul cu „sălăgean e cel mai tare„, și da, era încă acolo. Apoi a fost interesant să vedem care cum o mai duce, câți copii are fiecare, plus alte povești cu profesorii. Din toți colegii, doar doi au lipsit, Someșan pentru că pregătea doctoratul (în chimie, OMG) în Franța și oricum se întorcea weekendul următor și Timiș pentru că avrea program încărcat la frizerie… Mihai n-a putut ajunge din Londra, dar a întrat live de pe telefon.

În ceea ce privește festivitățile, la Maria parcă mai mult mi-a plăcut perioada cu licența pentru că a fost mai intensă, dramatică și plină de fericire la final. Pentru Paul m-am bucurat tare la festivitate pentru că știu cât de mult a muncit în cei 6 ani și nu a fost ușor. La finalul anului și-a luat rezidențiatul și a intrat unde și-a dorit chiar aici în Cluj-Napoca. gg-wp pentru amândoi.

După cum ar spune un mare clasic în viață, ” If you like it, then you should put a ring on it„. Pentru că eu o iubesc mult pe Maria, am simțit nevoia să pun un inel pe degetul ei, iar ea a zis DA. Rămâne de menționat, că inelul a fost prezentat într-un brownie tare delicios. Momentul a fost special în felul lui și chiar dacă ea se aștepta ca acesta să vină, am încercat eu cumva să fie mai diferit. Deci anul acesta, pe 15 August de Sf. Maria, facem nuntă. #cantecjocsivoiebuna

Într-un final ne-am luat și mașină. Am tras de timp cât am putut eu de mult, dar timpul ne-a prins din urmă și nu m-am mai putut împotrivi. Speram să fiu printre puținii oameni care ajunge la 30 ani, poate dar alege intenționat să nu-și ia mașină. Cel putin pentru moment, Maria e șoferul, iar eu mă mulțumesc să fiu pasagerul enervant din dreapta care dă indicații… cel puțin până o să avem un copil.

Mâncarea e viața, motiv pentru care pe final de an m-am înscris la un curs de gătit hobby. A fost o experiență extraordinara, relaxantă și de cele mai multe ori distractivă. Am tăiat legume în toate mărimile și formele, am pregătit probabil cel mai bun aluat de pizza gustat de mine vreodată iar în ultima zi am umplut masa cu prăjituri de toate felurile iar eu m-am întors acasă cu 5 caserole. Gătitul mă relaxează și mă face să mă bucur de faptul că un minim efort duce la rezultate excelente.

Era gata, gata să treacă tot anul și să n-ajungem deloc la ski, dar ne-au salvat viitori fini și am mers un weekend la Bukovel chiar înainte să se termine zăpada. Prima senzație pe care am avut-o dupa ce am coborât mai în viteză, a fost că „mi-a fost dor”. Iar dupa cum se vede în această poză, eu eram cel cu pozele și-mi țineam telefonul tot timpul în buzunarul de la piept ca să fiu pregătit. Baiul a fost că între două pârtii, ceilalți primesc mesaje pe telefon să îmi verific eu telefonul… că l-am pierdut… și l-a găsit cineva… și mă așteaptă în parcare să mi-l dea. Într-un minut am aflat că nu mai am telefonul, am văzut că mi-e deschis buzunarul, am aflat că a fost găsit și că îl pot recupera – nu cred c-am mai trecut prin așa multă frustrare și bucurie la un loc vreodată. Rămâne o mică enigmă despre cum a reușit să deblocheze telefonul, să-l țină așa, dar rămân recunoscător că a avut atâta răbdare să aștepte până ce am ajuns eu acolo. Ukraina rămâne o țară faină de vizitat, cu mâncare bună și plină de tradiție. Am mai trecut cu aprox. o lună înainte prin Rădăuți când am fost să ne uităm de rochii de mireasă, dar asta e o altă poveste, pe care o să o vedeți anul acesta.

Încă un semi maraton alergat în 2019 și încă 6 grătare făcute la firmă. Am văzut Metallica în Viena, iar Maria a leșinat de emoții. Pretenii i-am avut acolo aproape și au făcut anul mult mai bun și cu mai multe povești de spus nepoților pentru ca evident, fără fum nu este foc. 2020 o să fie fain, dar o să fie mult de lucru.


Un comentariu »

  1. Clem Florentina spune:

    La mulți și binecuvântati ani cu sănătate și bucurii!!!Vă dorim un an minunat cu împliniri și pace în suflete!!!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.