2018

  1. O plimbărică

    august 26, 2018 by Andrei Sălăgean

    Relive ‘Munții Ceahlău’


  2. Încrederea îmi dă putere, puterea îmi dă încredere (alt episod)

    august 19, 2018 by Andrei Sălăgean

    Eu mi-am vândut sufletul acu mult timp și în plus fratele meu oricum o să ajungă stomatolog. Era mai mult vorba de unde suntem, ce facem și cred că cel mai important, cum facem față. Am povestit în mai multe cazuri despre meciuri de fotbal, dar de data aceasta o să rememorez un alt joc.

    Tocmai reveneam din vacanță, trecuseră două săptămâni de plajă și jocuri de cărți în care eu am avut timp să-mi pun gândurile la rând. Efectiv stăteam, priveam marea și mă prefăceam că înțeleg sensul vieții. Mi-am luat tot timpul din lume să iau cele mai raționale decizii, lucru care urma să se repete și un an mai târziu. Nu avea rost să mă complic, totul era doar un joc. Echipa juca bine, era favorită la câștigarea campionatului dar putea mai mult, toată viața mea visam la Champions League. Nu m-am întors în țară singur, aveam plănuit primul transfer de atacant. Am convenit că cea mai bună apărare-i atacul.

    După cum spuneam, totul era un joc, țin minte momentul de parcă a fost în seara aceasta. Închizi ochii și ridici mâna stângă. Stai așa un pic până ce mă mai gândesc la ceva. Mâna dreaptă o ridici în față, apoi o îndoi la 90 grade spre tine. Ridici piciorul stâng de la genunchi și stai așa cu el cinci secunde. Deja devenea evident că trăgeam de timp. Ideea era că nu aveam un plan dar știam unde vreau să ajung. Aveam încredere dar nu și putere și de aia puterea nu îmi dădea încredere.

    „Tot ce-a fost ori o să fie, În prezent le-avem pe toate, Dar de-a lor zădărnicie, Te întreabă și socoate.”. Acum am puterea, chiar și încrederea și pot decide cum începe și se termină jocul. Am învățat că poți marca în primele 5 minute dar asta nu-ți asigură victoria. În același timp poți să joci toate cele 90 de minute și să mai ai nevoie de prelungiri doar ca să pierzi. Până la urmă, e doar un joc, important e să ai încrederea.


  3. „este cu mine acum”

    iunie 17, 2018 by Andrei Sălăgean

    Somnul. Partea bună e că pot dormi aproape oriunde, partea proastă e că pot dormi aproape oriunde. Vorba aia, mai câștigi, dar mai și pierzi sau „în tot răul e și un bine”. E un fel de yin și yang unde nu e bine și rău, sunt doar două extreme opuse. E vorba de echilibru între ce faci bine și ce faci rău, obiceiuri și vicii. Când am fost toamna trecută la nutriționist am aflat din păcate că stilul de viață nu e doar o matematică simplă pe care o faci după cum vrei tu. Aparent nu poți rezolva din pix doar ca să iasă rezultatul cum trebuie sau cum te aștepți. Evident, nu-i vorba despre asta, eu văd viața ca un balansoar mare. Dacă tu ești ăla gras atunci nu te poți balansa, pentru că ar trebui să apeși în partea cealaltă cu o forță cel puțin egală, forță pe care nu o ai. Iar dacă hinta e prea scurtă, poate o poți balansa, dar nu mai e distractiv. Cu cât e balansoarul mai lung, cu atât e mai fain, dar trebui să ai grijă să îl poți și echilibra. Cam acolo e pârghia!


    Totul sau nimic. Cam așa zicea Tatae și nu prea ai cum să-l contrazici. E momentul când trebuie să bați orice șansă și să revii după ce ai fost condus. Ești încolțit, șansele nu-s multe, trebuie să iei o decizie și trebuie să o faci rapid. Dacă stai să te gândești la promisiuni false despre o a doua șansă, te amăgești singur, nu există așa ceva în viața reală. Trebuie să mergi la fel ca instinctul lui Dobrin, altfel stăm și discutăm degeaba. Nu poți să reușești dacă nu dai totul și la fel ca la un examen pe care vrei să-l treci, nu înveți doar de 5, o faci de un 6 și apoi speri să fie bine. Trebuie să încerci măcar de un 120% ca să fii sigur că ai reușit într-un final să dai totul. Vorba cântecului, cine nu dă tot, să fie pedepsit.


    Meciul. Facem ce facem și tot la fotbal ajungem, cu toate că nu-i ca-n viață. Meciurile vin și trec, important e să ai constanță și mai mult decât asta, să marchezi atunci când trebuie. Dacă crezi că e momentul să se vadă antrenamentul, atunci ai face bine să aliniezi cel mai bun prim 11 în finală. Mai mult sau mai puțin, e o realizare destul de bună și faptul că o echipă reușește să depășească faza grupelor, dar nu trebuie să se oprească aici. Cu puțină încredere și analiza adversarului, poți ajunge destul de departe. Partea proastă e când dai peste o echipă care e doar în defensivă. Oricât ai încerca să ataci, pozițional, pe flancuri, mingi lungi etc. tot nu reușești să marchezi și-ajungi în prelungiri. Ești măcinat de accidentări, obosit după 90 de minute de joc și tot tu ești cel cu inițiativa de a câștiga. Nimănui nu-i place să piardă, mai ales atunci când își dorește mai mult victoria… mama ei de victorie.


  4. când vine vremea să mergi la vot.

    iunie 8, 2018 by Andrei Sălăgean

    Vine vremea să îți cumperi un telefon/televizor/laptop/mașină/etc. E o decizie importantă în viața ta pentru că o să te coste ceva bani și în următorii ani nu prea mai poți face o schimbare. Îți întrebi prietenii, ei ce modele au, dacă sunt bune de ceva și cât de mulțumiți sunt de alegerea făcută. De cele mai multe ori nu ai încredere în ce îți promite vânzătorul și rogi un prieten care știe să vină cu tine, un mecanic mai bun, un ITist sau ceva unchi din domeniu. Prețul pe care trebuie să îl plătești e mare și nu te grăbești, verifici prețuri poate și cu o lună înainte, vrei să fii sigur că nu ești „prostit”. În final alegi ceva care să te facă mulțumit și când te întâlnești cu prietenii tăi le prezinți alegerea ta alături de motivele care te-au condus la ea. Încă n-am văzut om care să zică de mașini că toate-s la fel, că toate telefoanele fac același lucru și că nu-l interesează ce o să cumpere. Domne ferește să trebuiască să alegi dintr-un singur model de mașină sau un singur tip de telefon, nu ar fi corect! Până la urmă e vorba de o decizie importantă, vrei să conteze! Mă-ntelegi cum zic?! 


  5. Plimbare în Olanda

    martie 15, 2018 by Andrei Sălăgean

    Săptămâna trecută am fost într-o mini vacanță în Olanda. Alături de Maria, am plecat hotărâți să ne relaxăm, să încercăm puțină aventură și dacă tot suntem acolo, de ce nu?! să citim și niște cărți. Era un lucru pe care îl făceam pentru prima dată împreună și avea potențial să fie interesant.

    Am aterizat în Eindhoven marți și ne-am cazat la o tanti cu doi copii mici undeva lângă, în Veldhoven. Ne-am lăsat rapid bagajele și am luat un autobuz spre oraș cu ideea de a găsi cea mai apropiată librărie. Era târziu, nu era așa multă agitație prin oraș și cu greu am găsit un loc care să fie deschis. Într-un final am dat de ceva deschis și am intrat timizi uitându-ne curioși în stânga și în dreapta. Fiind oarecum începători în literatura de specialitate, am cerut sfatul persoanei de la casă, aveam nevoie de îndrumare. I-am explicat că nu vrem să începem cu ceva puternic, filosofic, ne doream ceva mai mult care să ne relaxeze. Într-un final am ales ceva cu dificultate medie, ne-am luat și un semn de carte și ne-am așezat la o masă. Am început să citim și ne-a prins destul de repede. Eu eram așa de captivat că la un moment dat aveam impresia că am și pierdut semnul de carte sau că mi l-a luat persoana de lângă mine. Ne-am oprit când am ajuns pe la jumătatea cărții și am pornit spre oraș, eram și un pic obosiți dar începea să ni se facă foame.

    Ne-am cumpărat niște ciocolată, stăteam afară și mușcam din ea ca din shaorma. Eram veseli amândoi și povesteam despre personajele principale din carte și impresiile fiecăruia. Ne gândeam cum o să fie finalul și dacă merită să terminăm totul în seara respectivă. Până la urmă am decis să nu ne grăbim, mai aveam zile de petrecut acolo și timpul era de partea noastră. Invăluiți de vraja nopții, am reușit să luăm un autobuz și să ne îndreptăm spre casă. Următoarea zi trebuia să luăm stopul spre Amsterdam unde ne așteptau alte mistere.

    Aproximativ o jumătate de oră am stat la stop și un nene nice ne-a luat și am stat de vorbă cu el până ce am ajuns la destinație. Ne-a lăsat chiar în centru iar de acolo noi ne-am îndreptat spre hostel. Ne-am cazat rapid și fără să avem un plan am pornit spre oraș. Am aflat povestea Heineken iar apoi urma să ne plimbăm cu barca pe canale. Simțeam cum timpul ne presează și noi încă nu știam cum se termina poveste din seara trecută, așa că am găsit un loc liniștit și am citit și restul cărții, terminând chiar înainte de plecarea pe barcă/vapor/șalupă. Eram foarte bine, priveliștea era minunată iar soarele apunea. Am ajuns la capăt iar acolo aveam bilet să urcăm „într-un turn”. Ajunși sus, am văzut un loc liber la o masă, o lumânare era aprinsă, într-o vază era o floare iar mie mi-a venit o idee.

    A doua zi ne-am propus să încercăm o abordare diferită. Se zice că filmul nu-i mai bun decât cartea, dar noi ne doream să vedem și ceva vizual, o altă interpretare a poveștii. După ce cu o seară înainte am tot căutat bilete și n-am găsit a doua zi ne-am dat seama că se vindeau la vreo 200m de unde eram noi cazați. Dimineața am mâncat bine, am vizitat Muzeul van Gogh și apoi am luat biletele și așteptam să înceapă filmul. Tanti de la magazin ne-a zis că să avem răbdare că prima dată sunt niște reclame și doar după vreo 30-40 minute începe filmul. Nu știu ce s-a întâmplat dar trecuse o oră și filmul încă se lăsa așteptat. Pff, eram cumva mâhniți, bătea vântul tare, părea că o să vină ploaia, afară se făcea urât și asta doar ne accentua starea. Ne-am retras în cea mai apropiată librărie și am zis că dacă tot nu e să vedem azi un film, mai citim o carte, dar de data aceasta ceva mai ușor, aparent data trecută luasem filosofie pură de Nietzsche. Am găsit ceva mai ușor de Slavici și ne-am așezat comod să citim. Afară era frig, dar noi ne simțeam în siguranță la adăpostul localului, dar nu știam ce surprize ne așteaptă.

    Tocmai ce terminasem de citit, discutam despre firul epic când de undeva se aude un sunet ciudat. Spre supriza noastră, filmul pe care trebuia să îl vedem anterior, tocmai începea să ruleze aici. Totul era la un alt nivel, pentru că după ce citești Moara cu noroc, filmul are o cu totul altă însemnătate și începi să vezi altfel lucrurile. Într-un fel aș putea zice că filmul respectiv mi-a deschis ochii și am înțeles din altă perspectivă sentimentele și trăirile personajului principal. Am ajuns să mă pun eu în locul lui și să îmi imaginez totul în jurul meu, începând de la acel han și până la luna de pe cer. Am stat vreo două ore cel puțin acolo și apoi ne-am îndreptat spre cazare. Pe drum povesteam diverse impresii, ne-am oprit să ne mai luăm înghețată și încă ceva dulciuri. Ceea ce la început părea să fie pentru noi o pierdere de timp a ajuns să fie o experiență 2-3D adevărată. Filmul a depășit așteptările și asta doar pentru că noi citisem și cartea în paralel.

    Am adormit greu pentru că un nene sforăia groaznic în cameră. A doua zi am luat stopul spre Eindhoven iar ziua următoare am ajuns cu avionul acasă. A fost o plimbare cel puțin interesantă, o incursiune în literatura de specialitate și în tradiționalismul olandez.


  6. 10 ani

    martie 3, 2018 by Andrei Sălăgean

    În urmă cu 10 ani am creat un monstru. După cum am mai zis și cu alte ocazii, în timp ce mă plimbam prin Kaufland, am văzut o carte care avea titlul „Născut pentru a reuși” și mi s-a părut interesant, nu-i nimic de zis mai mult. Scorbaciufermecat e doar interfața pentru demonul care conduce din umbră. După 10 ani, într-adevăr scriu mai puțin pe blog, povestesc mai puțin despre scorbaci dar trăiesc totul mai intens după ceea ce credeam eu la un moment dat că e doar un moto. Mă hrănesc din reușitele mele atâta timp cât nu se întâmplă invers. În urmă cu mai bine de doi ani, în vara lui 2015, eram pe o plajă din Muntenegru, ascultam marea și chiar mă gândeam și îmi pregăteam momentul când o să pun scorbaciu-n cui. (nu în poza de mai jos)

    „Ei, Ionica, multe zice omul! raspunse femeia fara sa-l mai priveasca. Cand s-a putut n-ai vrut; cand vrei tu nu se mai poate.” – Ion, Liviu Rebreanu

    Mă bucur foarte mult că am reușit să țin blogul sus în toată perioada aceasta de facebook și încet dar sigur aș vrea să-l fac și mai bogat. Vorba aia cu prietenii și dușmanii și pe care îi ții mai aproape. Hai că ne mai auzim și mai vorbim. numa bine.


  7. Despre 2017

    ianuarie 3, 2018 by Andrei Sălăgean

    2017 a fost în final un an bun, mai degrabă unul de rezistență și luptă și mai puțin de construcție și echilibru. Am reușit să călătoresc și să văd multe locuri nice, dar ocazional aveam impresia că nu apreciez chiar la maxim fiecare moment. Se putea mai bine, dar se putea și mai rău #csf #ncsf.

    America. Un vis mai vechi de-al meu a fost să mă întorc în America și să îmi iau revanșa. Când am fost prima dată n-am apucat să vizitez și să mă bucur de #visulamerican. Anul trecut mi-am luat viza, mi-am găsit oamenii și anul acesta am pornit aventura. Trei săptămâni am lucrat remote din Chicago, un weekend am fost în New York iar apoi aproape două săptămâni am fost în road trip – Mount Rushmore, Salt Lake City, Las Vegas, Grand Canyon, Los Angeles și San Francisco. A fost intens, dar și mai important, mi-a dat un impuls să revin și să mai văd câteva locuri – Yellowstone Park, Redwoods California și poate un pic mai mult din Grand Canyon. Nu-s eu american să înțeleg care-i visul lor, dar am încercat să-mi fac propria mea variantă.

    Muntele și alergatul. O mijcare bună tot timpul mă scoate din casă. Dacă la mijloc mai e și o provocare, atunci cu siguranță o să vreau să fiu acolo. Când în Cluj era Untold, mi-am zis că nu vreau să fiu cu toată aglomerația și am ales să merg la munte în Piatra Craiului. Planul nostru măreț era să facem toată creasta într-o singură zi cu plecare și întoarcere de la cabana Curmătura. A fost o adevărată provocare și cu toate că lumea ne-a zis că avem novoie de multă apă, nu am înțeles prea bine ce înseamnă că avem nevoie de multă apă. Am suferit puțin în ziua aceea; și încă vreă 2 săptămâni după. Dar cel mai important lucru e că am reușit, am biruit muntele, am ajuns chiar înainte să se însereze și-am mai stat și la o bere după tot plimbatul din ziua respectivă.

    pozele reprezintă doar 24% din experiență, restul vă povestesc când ne vedem.

    Posted by Sălăgean Andrei on Monday, August 7, 2017

    Treaba cu alergatul pe de altă parte, e un pic mai diferită. La începutul anului, într-un mod neoficial mi-am propus anul acesta printre altele, să alerg la un (semi)maraton. Aveam un plan despre cum să mă pregătesc și să mă antrenze și știam că nu o să fie ușor. În Aprilie când era maratonul orașului, am fost în America, puteam să mă pregătesc înainte dar acolo nu aveam de gând să continui, așa că la jumătatea anului am renunțat la idee. Am reușit să merg totuși la câteva crosuri, două din ele chiar prin pădure. M-au pus la grea încercare, iar în unele cazuri am simțit pe pielea mea că pregătirea face diferența.

    Bunicul. O parte mai tristă a anului a fost că mi-am pierdut și ultimul bunic, cel din partea tatălui. A fost bunicul care mi-a zis tot timpul să fiu cuminte și să mă țin de școală, fiind învățător la școala din sat, știa mai bine. El a fost cel care a luptat în al doilea război mondial și îmi povestea despre cum l-au capturat nemții. Când eram mic știu că m-a dus la pescuit și ocazional îmi cioplea lopățici ca să mă joc. Țin minte că tot timpul când aveam ceva sau ne dădea el ceva, îmi zicea să împart totul cu fratele meu, că așa e frumos. Născut din 1922 a avut o viață plină și cu toate că în ultima vreme îl vedeam doar de vreo 3-4 ori pe an, a fost ciudat să știu că a plecat.

    100daysofeating. Varianta pe scurt, îmi place să mănânc! Oare mai ține minte cineva acu vreo câțiva ani când lumea posta „100 days of happiness„? Mi se părea un pic aiurea, pentru că poate nu în fiecare zi ești fericit, dar cu siguranță în fiecare zi mănânci. Și uite așa m-am hotărât să fac în fiecare zi poză cu ce mănânc și să le salvez. Scopul nu e ca poza să fie artistică, să atragă like-uri sau să fie sponsorizată de cineva. Vreau să păstrez totul cât mai banal posibil și să mă bucur în felul meu de fiecare masă. Au trecut cele 100 de zile dar de ce m-aș opri chiar acum? Știu exact când o să o fac și pe asta, dar până atunci mai e!

    scripote #100daysofeating #whatieat #delicious #livetoeat #day1 #birthday #dragos

    A post shared by Sălăgean Andrei (@scorbaciufermecat) on

    Weekend la Deva. Undeva pe la mijlocul anului am simțiu eu așa că am biruit. Am zis că treaba e bună, fac să fie bine și o să fie și mai bună. După toată distracția din America venea momentul cel bun și abia era jumătatea anului. Fusese chiar o aniversare bună și mă pregăteam să încoronez reușita, parcă și vedeam rezumatul anului cum o să arate. Așa că mi-a venit o idee să mă relaxez vreo două zile pe la Deva și să înțeleg momentul. După cum ziceam și mai sus, îmi era oarecum frică să nu trec prea ușor și să nu iau în serios. Aparent nu mi-am învățat bine lecția de fotbal și am fost taxat în prelungiri. Și uite așa iarăși revenim la vorba aia mai veche, „în viață nu-i ca-n fotbal”.

    Papagalul și ultimul event BEST. BEST a fost și o să rămână o parte foarte importantă din viața mea, cam la fel de importantă ca liceul sau facultatea. Am cunoscut o mulțime de oameni, am fost în multe aventuri memorabile și am învățat la fiecare pas ceva. Anul acesta am vrut să închid un ciclu și pentru ultima dată să mai particip la RoJAM; prima ediție a fost organizată de noi așa că ultima trebuia să fie tot a noastră. Am adunat o mână de oameni de poveste și 4 zile am petrecut, ne-am veselit și am cântat. Partea cea mai faină e că n-am lăsat totul să se termine fără o amintire pe măsură, iar pe lângă aia, am reușit să câștig și papagalul. Concursul de băut parcă n-a mai fost așa dramatic ca la prima ediție, dar tot ce contează e că de data aceasta am câștigat. Ce mă intrigă cel mai tare e că acum nu-s sigur de ce urmează mai departe.

    Cel mai frumos moment. La un moment dat mi s-a făcut dor de a mă implica cumva/undeva/cândva într-o organizație, să refac stocul de mulțumire veșnică. Am ajuns să intru în contact cu Simplon Romania și să particip la niște întâlniri mega nice la biblioteca Octavian Goga unde le arătam la copii să lucreze cu diverse programe care să-i ajute să învețe programare. De-a lungul timpului am lucrat cu tot felul de oameni, doar cu bătrâni și copii nu avusesem ocazia. Am încercat a doua variantă pentru că părea mai puțin stresantă. Era amuzant să vezi copii care abia ajung până la birou cum tastează tot câte o literă la 5 secunde, cum ridică două degete când au o întrebare sau cum pot să adune așa de multă energie în ei. La una din ultimele întâlniri, un copil ridică mâna și m-am dus să îl ajut, partea interesantă a fost când și-a adus aminte numele meu „Tu ești Andrei ?! Te știu că ai mai fost aici.”. Parcă mi-a dat toată energia lui atunci și simțeam responsabilitatea să îl ajut și mai mult pentru faptul că a reușit să mă țină minte. Dar când la final a venit, a întins mâna să dea noroc și mi-a zis „Mulțumesc că m-ai ajutat Andrei. Să ai sărbători fericite!”, pentru mine a fost cel mai frumos moment. Am simțit că am câștigat la viață.

    Posted by Kids Go Tech on Thursday, October 19, 2017

    Prietenii. 2017 a fost mai bun pentru că am avut niște prieteni buni aproape. Au fost oameni ca Daniel alături de care am petrecut weekenduri la o bere, o narghilea și o vorbă despre viață. Împreună cu el facem analiza ultimelor evenimente, dăm feedback la ce a fost și pregătim planul pentru ce o să vină. Încercăm să învățăm unul de la celălalt și ne atragem atenția când greșim, dar fără să ajungă să fie gay. El e omul care îmi amintește pentru ce există benzinăriile noaptea, de ce contează un gif bun trimis la momentul potrivit și tot el mă tot bate la cap „să-i scriu, să nu fiu fraier”! Și-apoi mai e Carmen și Dragoș, ei sunt oamenii de acțiune, cu ei nimic nu e o idee proastă și nimic nu pare imposibil. Dacă a fost să fie o seară bună, în aprox. 90% din cazuri, cel puțin unul din ei a fost acolo. Apoi că a fost nuntă, că a fost doar vorba de mers la muzeu, când a fost să facem treabă bună, nivelul a fost ridicat destul de sus. Nici o poveste bună nu începe cu „azi am mâncat o salată”, dar majoritatea aventurilor de anul acesta au început cu „eram cu Dragoș/Carmen la o bere…”. gg wp. ms.

    Epilog. O serie de evenimente favorabile și concidențe neașteptate au făcut ca finalul lui 2017 să mă ducă pe culme. Puterea îmi dă încredere. În 2018 vreau să fac să fie bine, dar de data acesata o să dau mult mai mult pentru a reuși. Un lucru pe care l-am reținut în 2017 e că dacă vrei să ajungi sus, nu trebuie să-i faci pe ceilalți mici, trebuie să-i ridici pe cei din jurul tău și automat ei o să te facă pe tine mare.